Mircea Crăciun, argintar
Eram în stradă, fix în faţa porţii lui. N-am dat să intrăm, aşteptam să se completeze echipa de descindere în curtea omului. Aşteptam, sunam, trimiteam sms-uri. Spontan, ne întoarcem cu faţa spre poartă şi vedem un ţigan în toată splendoarea şi făloşenia lui.
S-a îndreptat către cutia poştală, de unde a ridicat un plic. Am rămas sideraţi. Ne aşteptam la ceva mai exotic, mai plin de culoare, dar încântarea a fost şi mai mare decât aşteptarea. Era un ţigan în toată regula, cu tot tacâmul - cu păr lung, perciuni cu atenţie finisaţi, o pălărie cu boruri mari. Purta o cămaşă roşie din mătase, iar deasupra avea o vestă din lână rugoasă cu butoni mari din argint - despre culoarea roşie, care abundă în ţinutele ţigăneşti, ne spune în timpul interviului că prinde şi frumosul şi urâtul. Ne întrezăreşte la poartă, ne întâmpină scurt, poate un pic sfios, neprotocolar, şi face câţiva paşi în stradă ca să arunce un ochi în groapa făcută de lucrătorii stradali. O vreme, parcă a uitat de noi.
E pus pe treabă! Ar fi vrut să se apuce de lucru de cum ne-am instalat la el în curte, de fapt, e chiar atelierul lui: "E atelier de oltean. Îl mut unde vreau eu".
Degajăm atmosfera, încercăm să stăm la poveşti, dar nu rezistă mult, bate cu ciocanul ritmat în nicovală, de parcă ar avea ce să modeleze. Înţelegem că-i e mai bine să ne vorbească în timp ce lucrează. Face bucăţele argintul pe care urmează să-l topească. Aprinde fitilul bine fixat în sticla de petrol, ia ţevuşca de cupru şi suflă puternic. Produce o flamă spectaculoasă. Încet-încet, argintul începe să sfârâie, să fiarbă. Nu-şi permite se inspire în loc să sufle în ţevuşcă, doar nu e un accident pe care ţi-l poţi permite, ca la vin sau ţuică.
"Era o ruşine să nu urmezi meseria părinţilor". Începutul a fost ca orice început, cu multe stângăcii, stricăciuni şi cu multe ciocane scăpate peste degete. Se întâmpla pe la 5-6 ani. La 13, deja ştia să făurească o podoabă cap-coadă. Şi-o aminteşte pe prima - a fost un ghiul de damă care se numea "dragon" - "un ghiul modern din alamă". Pe vremea aceea, încă mai mergea din sat în sat cu căruţa, alături de bunici şi părinţi. Se puteau aşeza oriunde nu pricinuiau disconfort celor din jur, se aşezau pe covorul în stil indian, îşi înfigeau nicovala în pământ şi aşteptau muşterii. O monedă din argint era transformată în câteva minute în bijuteriile dorite de clienţi: "Parcă era mai frumos atunci, mai liber, nu atâta stres."
Mircea Crăciun ne face o demonstraţie de facere a unei verighete cu o tehnică veche de mai bine de 200 de ani. El o face pentru că e mai spectaculoasă şi mai genuină, însă atunci când vorbeşte despre ţiganii argintari care continuă să lucreze cu mijloacele vechi, spune că aceştia "îşi păstrează autenticitatea din cauza sărăciei, pentru că nu au, pentru că un laminor electric e câteva mii de euro."
Porneşte flama, are suflul tare, iar îndemânarea-i e firească, mişcările sunt integrate-n corp. Din afară pare chiar simplu ce face, poate aş putea s-o fac şi eu, dar o fac pe barba mea. Argintul se preschimbă, se lichefiază, bolboroseşte, se înroşeşte. Mai târziu, îşi ia mândra rodată între degetele butucănoase - pielea-i tare, bine tăbăcită -, iar mişcările-i sunt ferme. Mândra îl ascultă, pare chiar supusă. Ah, dar nu e vorba de Sonia, de draga lui soţie, ea e în casă, îşi îmbracă hainele de ţigancă frumoasă. Mândra despre care vorbeam, e instrumentul de gravat, şi gravează fineţuri.
Articolul a fost scris în cadrul proiectului Bătături. Urme lăsate de meşteşuguri, proiect cultural finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional.
