Indicațiile lui Mihai Buzea pentru această temă au fost: "Pe baza fotografiei alb-negru de mai jos, imaginați o poveste pe minim o pagină și pe maxim trei. / Absolută libertate în alegerea registrului. De la comic la tragic, orice e permis. / Mare atenție la ghilimele. Puneți-le ca-n română, nu ca-n engleză sau ca-n franceză - pe LiterNet o să apară ca în engleză, că așa sunt setările siteului. / Mare atenție la spații! Pare ceva lipsit de importanță, dar nu-i așa. / Făceți-vă curaj și nu vă feriți de dialoguri, dacă structura narativă o cere. / Întrebați-mă orice. Nu există aici sfială, jenă sau «Mi-e rușine să întreb, să nu creadă Buzea că...»; absolut orice întrebare este LEGITIMĂ!"
Evaziunea
Victor Ciobanu
Se aud milițieni cum aleargă pe coridoare. Ușa metalică se deschide cu putere și se trântește de perete. Lumina inundă subsolul. Patru milițieni coboară repede pe scări. Cei doi colegi ai mei sar ca înțepați în picioare și tremură ca două sălcii pe timp de furtună. Văd o spaimă teribilă în privirea lor. Atunci îmi dau seama repede că au făcut ceva grav. N-au scos un cuvânt de când au venit. Să tot fi trecut jumătate de zi și n-au scos un cuvânt. Au fost aduși rând pe rând în celulă, unii păreau bătuți, iar alții ziceai că n-au dormit cu zilele și erau extenuați complet. Milițienii se apropie de celule. Număr rapid, să fim cu totul vreo cincisprezece oameni, bărbați și femei. Ceva îmi spune că ceilalți deținuți vor fi bătuți sau ceva clar se va întâmpla cu ei. Este deschisă prima celulă, apoi a doua, a treia și ajung la noi. Celula numărul patru, ultima din Secția de Miliție 2 din Brașov.
- Sunteți liberi!
- Armata e cu voi!
- Toată lumea e cu voi!
- Mergeți urgent acasă și anunțați lumea că armata e cu voi.
Toată lumea era fericită. Vorbeau despre revoluție, se luau în brațe. Unii plângeau. M-am trezit și eu luat în brațe de unul dintre colegii de celulă, apoi de o femeie foarte frumoasă. Când m-am văzut luat în brațe, m-am făcut și eu că tremur de bucurie și i-am luat mâna ei caldă în mâna mea rece. Era fericită ca un copil. Lumea striga "jos partidul!", "jos Ceaușescu!". Am înlemnit auzind toate astea. Habar n-aveam. A început și ea să strige "jos Ceaușescu!". Era foarte frumoasă și îmbrăcată într-un palton superb. Părea studentă. Atunci am început și eu să strig cu ea. Părea că suntem un singur trup acum. Eram fericit. Am fugit cu ei pe scări și am ieșit în curtea secției. Acolo toată lumea a început să vorbească despre ce vom face mai departe. Atunci am aflat că fuseseră arestați pentru că au ieșit la proteste împotriva regimului. Planul era să mergem de urgență la Comitetul Județean, apoi la sediul Securității. Un grup spunea că e mai bine să mergem la sediul televiziunii locale de la Modarom. Unii ziceau că trebuie să ajungem pe strada Karl Marx, numărul nouă, la reședința primului-secretar, Ioan Rareș. Spuneau că acolo e plin cu aur și valută. Unul dintre ei fost coleg de liceu cu fiica primului-secretar, Anamaria. "O nesimțită! Venea la școală cu câte o sticlă de Pepsi-Cola, pe care o bea în pauza mare și mie nu mi-a dat niciodată. Totdeauna avea haine mai bune decât noi, restul. Vreau să-i dau o lecție, să mă țină minte toată viața, Anamaria", zicea el. Marian îl chema. Ceilalți l-au temperat repede. Au spus că au văzut cum tatăl ei, primul-secretar Rareș Ioan, a fost linșat în spatele clădirii Comitetului Județean, când a încercat să fugă cu mașina. L-au prins, l-au tras afară din mașină și l-au linșat acolo. Lumea l-a temperat repede pe Marian. Era suficient că tovarășul Rareș Ioan a fost linșat. Ei nu se considerau criminali și fiica lui, Anamaria, trebuia trasă la răspundere, dacă se considera, dar în mod legal. Vorbeau despre toate astea cu pasiune. Erau oameni cu școală, intelectuali. I-au spus că nu așa se face, că "noi, revoluționarii, suntem altfel decât ei". Lucrurile s-au tranșat până la urmă și grupul a plecat spre sediul Comitetului Județean. Numai eu le-am zis că trebuie să ajung urgent acasă că o am pe bunica bolnavă și îmi fac griji pentru ea. Atunci, colega mea de celulă m-a luat din nou în brațe. Mi-a spus numele ei, o chema Miruna și m-a rugat să o caut după ce se va termina toată revoluția. I-am promis. Am reușit chiar să o sărut cu pasiune, după care am strigat amândoi "jos Ceaușescu!" și ne-am despărțit. Ei au plecat spre Comitet, iar eu am plecat spre strada Karl Marx, numărul nouă. Am mers aproape douăzeci de minute pe jos. Era pustiu pe străzi. Bătea vântul și părea că va ploua din secundă în secundă. Mă gândeam ce șansă mi-a oferit revoluția asta și că poate voi scăpa. Fusesem închis de trei zile după ce m-a prins miliția pentru evaziune fiscală. I-am păcălit un an și jumătate, dar n-a mai ținut figura. M-am lăcomit eu pe ultima sută de metri. Îmi mai trebuiau doar douăzeci de mii de lei ca să ajung la suma pe care mi-am propus-o, adică o sută de mii de lei. Nu prea îmi plăcea să lucrez. De fapt, visam că voi pleca cu banii în RFG. Citeam în pauze cărți de Balzac despre tot felul de terchea-berchea și pișicheri ca mine, care făceau tot felul de aranjamente și șmecherii. Îmi plăceau. Școală n-aveam decât la seral, de turism. Administram un restaurant, unde veneau tot felul de ștabi. Mă săturasem până peste cap de ei, să le zâmbesc, să fac plecăciuni, să îi laud. Niște grosolani imbecili cu creierul în burtă sau mai jos. În timp ce mă gândeam la toate astea, m-am trezit că un glonț mă atinge la șold. M-am aruncat repede după niște tomberoane. Un glonț m-a șters efectiv pe coapsa dreaptă. Pun mâna repede să văd ce s-a întâmplat. Pantalonii sunt ușor spintecați și un pic din pielea de pe șold e luată. Curge sânge. Mă rostogolesc pe lângă tomberoane, sar un gard și fug printre brazii înalți din strada Karl Marx, numărul nouă. Văd un tanc la colțul străzii, lângă casă. Pare abandonat, dar are încă motorul pornit. Sunt în curtea primului-secretar Rareș Ioan. Aud voci pe partea cealaltă a străzii. Fug repede pe lângă casă și ajung în spatele ei. Ușa din spate e închisă. Atunci mă cațăr pe zid până la un geam pe care-l sparg cu cotul. Chiar dacă am sacoul pe mine, reușesc să mă tai în geam. Îmi curge sânge din cot și din coapsă. Reușesc să-mi fac loc printre cioburi și sar în casă. Un ciob mă taie deasupra călcâiului și cad pe podeaua din marmură, ca un sac de cartofi. Sunt în baie. Văd o cadă superbă cu picioare aurite și un robinet ce pare să fie cu totul din aur. Alerg către el și încerc să-l smulg din perete, dar nu reușesc. Ies repede din baie și intru într-un hol foarte lung. Alerg pe el către niște scări. Urc cu greu și las urme de sânge pe ele. Mă opresc la capătul scărilor. Aud zgomote dintr-o cameră. Sunt de-a dreptul panicat. Poate e cineva înarmat acolo. Vreau să cobor repede, dar aud mai multe voci undeva lângă casă. Cineva forțează ușa de la intrare, dar nu reușește să intre. Aud din nou ceva sus, la etaj. Merg mai aproape de ușa unei camere și aud o femeie care începe să plângă. Îmi fac curaj și deschid ușa. Văd o fată tânără, care începe să urle de frică. E absolut superbă. Cred că e cea mai frumoasă femeie pe care am văzut-o vreodată. E atât de delicată, are părul negru, creț, ochii mari, căprui, mâini ca de pianistă. Îi spun să stea liniștită. "Eu sunt Cristi", îi zic și atunci îmi pică fisa. "Anamaria?", iar fata îmi confirmă, dând din cap. Simt cum mă cuprinde un foc violent din stomac și până în creștetul capului și vorbesc fără să gândesc: "Anamaria, i-am promis tatălui tău că voi avea grijă de tine toată viața!". Anamaria e uimită de toată situația. Alerg până lângă ea și îi iau mâinile în mâinile mele. Îi povestesc că am fost coleg de celulă cu tatăl ei. Îi spun apoi cum am încercat să-l salvez și să-l ascund în biroul Comitetului, cum am vrut amândoi să fugim cu mașina "să te luăm", "dar n-am reușit... ne-au prins". Îi spun ce a pățit tatăl ei, săracul, iar ea începe să plângă și mă ia în brațe. O mângâi pe cap și simt că de acum voi fi cavalerul ei. O strâng tare în brațe, cu pasiune, iar ea suspină și se lasă ușor pe spate. Atunci o sărut cu putere. Sunt în toată frenezia revoluției, cu adrenalina pușcăriei, a glonțului care m-a atins și îi trag rochia jos. Are ochii închiși și geme de plăcere. Vrea să-mi tragă cureaua jos, dar nu poate. Nu reușește, dar nu mai contează. Sunt deja în ea și ne iubim ca doi nebuni. Pare că totul se petrece aici, în dormitorul de pe strada Karl Marx, numărul nouă și că nu mai există nimic în afară de noi.
Deodată aud o explozie și un vuiet puternic. Casa se zguduie toată. Terminăm amândoi în același timp și tremurăm îmbrățișați. De afară se aude motorul tancului cum accelerează. Ne îmbrăcăm repede. Decidem să lăsăm acolo geanta cu bani și să fugim. De jos, de la parter, se aud multe voci și zgomote. Apuc să văd reflexia noastră în oglinda dormitorului. Suntem amândoi răvășiți și șifonați bine de tot. Coborâm pe scări. La parter sunt o groază de oameni care aleargă în stânga și-n dreapta. Cineva ne face repede o poză, apoi aleargă pe lângă noi pe scări împreună cu alții. Nu ne bagă nimeni în seamă. Toți caută aur și bani. Trecem pe lângă ei, ieșim prin gaura făcută de explozie, trecem pe lângă tanc și plecăm direct la mine acasă.