- Am un nod în gât..., replică Cotton.
- Ţi-e frică, nu-i aşa? Crezi că nu voi putea face faţă, că voi muri ca toate domniţele alea sclifosite. Eu nu sunt aşa Cotton. Ştii foarte bine că mă pot descurca. Spune-mi numai ce am de făcut şi voi face.
- Eşti atât de mică, atât de firavă...
- Nu mă mai trata ca pe o copilă!, izbucni fata, trântind cu mâinile de măsuţa mică şi ridicându-se în picioare.
Cotton îşi fixă privirea în pământ şi nu şi-o mai mişcă. Fata începu să se plimbe energic prin cameră, cu paşi mari ce ocoleau cioburile din centru. Îşi punea întrebări în gând, fără a le exterioriza, deşi grimasele o dădeau de gol. Deşi nu o mai privea, Cotton o simţea şi începu să tremure. Acea agitaţie îl irita şi îl indispunea.
- Ar trebui să pleci acum, spuse Cotton după un timp.
Fata se opri brusc şi îl împunse cu privirea.
- Acum?
- Până nu e prea târziu.
Bătrânul nu îşi ridica nici atunci privirea în pământ.
- Şi unde să mă duc? Nu ştiu pe nimeni în afară de tine. Nici măcar pe mama nu o cunosc aşa cum te ştiu pe tine. Nu am părăsit niciodată ţinutul ăsta. Unde aş putea să mă duc?
- Te descurci.
Cotton dădu să se ridice, însă mâna îi alunecă de pe baston şi era cât pe ce să aterizeze în cioburile împrăştiate prin cameră. Un ultim impuls al echilibrului şi intervenţia Anemonei au evitat un alt dezastru. Lipit de braţele fetei, Cotton continuă să fixeze podeaua cu privirea, de parcă era legat de după gât.
- Nu pot să plec. Nu am unde. Cotton...
- Ajută-mă să cobor în grădină.
Fără să mai întrebe nimic, Anemona îl cuprinse mai puternic pe bătrân şi au coborât împreună în grădină, unde Cotton s-a pus în leagăn şi nu s-a mai mişcat. Nu a schiţat nici o mişcare când a spus:
- Acum poţi pleca.
Fata, nedumerită, nu ştiu cum să reacţioneze. Preţ de câteva clipe, s-a gândit să plece pur şi simplu şi să nu mai privească înapoi. Să meargă în parfumerie, să ia sticluţa, nişte haine şi să plece. Apoi şi-a închipuit viaţa ei de după dimineaţa următoare, departe de locul în care a crescut, singură. S-a hotărât că în acea noapte nu va dormi. Astfel nu s-ar fi prins nici un vis de lut de ea, iar dimineaţa nu ar fi fost atât de dureroasă.
Nu a putut face asta. Ajunsă în odaia de sus, noaptea s-a dovedit a fi mai lungă ca niciodată. În încercarea de a face un plan cu ochii aţintiţi în tavan, învălmăşeala de senzaţii şi visuri au doborât-o pe Anemona, trimiţând-o în lumea de care s-a chinuit atât de mult să se ferească.
Iar acolo, nimicul. Nu simţea nimic, nu vedea nimic, nici o energie nu îi dădea fiori.
Dimineaţa s-a trezit cu fluturi dureroşi în stomac. Cu toţii dădeau să iasă din pântecul mic al fetei, izbindu-se cu putere şi cutremurându-i trupul firav. Odaia era mai întunecată decât de obicei. Cu ochii mijiţi, în căutarea unei raze de lumină, Anemona pipăia pereţii camerei, cu speranţa de a găsi draperiile. Nu găsi nimic, însă. Pereţii se simţeau scorojiţi la atingere, fereastra părea ferecată, iar draperiile dispăruseră. Toate lucrurile sale, măsuţa de toaletă, oglinda, scaunul şi şevaletul, toate erau dure la atingere, nu mai emanau căldură şi familiaritate, totul era rece, fad. Singurul obiect real şi neschimbat rămăsese sticluţa cu parfum. Până şi patul, din momentul în care l-a părăsit, a devenit dur şi străin.
Durerile de stomac se accentuau, iar gemetele subţiri ale fetei păreau doar să se lovească de pereţii reci şi să se întoarcă tot în ea. Într-o scăpare a vocalelor înalte, un fluture ameţit îşi făcu loc printre buzele înroşite de dorinţa fierbinte de a spune cât mai multe lucruri. Aripile lui erau roşii, subţiri şi prinse de trupul minuscul, care îşi croia drum prin întuneric, lăsând urme luminoase. În zborul său leneş, trecând pe la nasul Anemonei, determină un strănut ascuţit din care au ieşit mai mulţi fluturi mici, luminoşi, cu aripi roşii, care se mişcau agale. Trei dintre ei se roteau în jurul trupului mic şi inert al fetei şi o ciupeau din când în când. La fiecare icnet, ieşeau alţi şi alţi fluturi, până când durerile au încetat, iar camera s-a umplut, din nou, de lumină. Fereastra redevenise vizibilă, brodată cu draperii din aripi roşii, în continuă mişcare. În spatele draperiilor, din trupuri negre, suprapuse, se zărea mânerul geamului. Uşa nu se mai distingea de pereţii pământii, aşadar fereastra rămânea singura cale pentru a ieşi din odaie.
După câteva momente de stat pe gânduri, Anemona îşi luă inima în dinţi, se urcă pe scaun şi prinse în palmă mânerul, rotindu-l cu 180 de grade. Cât ai inspira, fereastra se deschise, iar înaintea sa se întindea o potecă la fel de întunecată ca şi odaia. După ce ieşi afară, Anemona îşi privi palma străvezie şi o văzu însângerată şi luminată. Trupurile negricioase s-au strâns sub atingerea palmei sale, eliberând seva luminoasă de care dispuneau pentru a trăi. Astfel, Anemona putea să-şi croiască singură drum pe potecă cu ajutorul sângelui luminos din pumnul său.
Fără a privi înapoi, înaintă singură, cu un curaj mut, pe care nu-l căutase niciodată, dar care fierbea în ea dintotdeauna. După un timp de mers, fără gânduri şi păreri, o fulgeră faptul că sticluţa cu parfum, alături de toate lucrurile sale, rămăseseră în odaie. A încercat apoi să se întoarcă, dar în urma sa se năştea, cu fiecare pas, un zid din lut, ca şi cum nici măcar nu s-ar fi îndepărtat de peretele odăii. Întoarsă cu spatele, încercă să pipăie peretele cu degetele însângerate şi să caute fereastra, pentru a pătrunde din nou în camera cea rece şi a lua sticluţa. Fereastra nu mai era acolo, dar zidul tot înainta, parcă îi respira în ceafă şi consuma tot oxigenul, iar poteca se îngusta cu fiecare pas. Se hotărî să-şi urmeze în continuare drumul incert, în căutarea acelui ceva care îi va putea oferi o explicaţie. Din când în când îşi întorcea privirea, dar tot ce putea zări erau urmele roşii, luminoase, lăsate în urma căutării ferestrei, pe zidul de lut.
Poteca se îngusta tot mai mult, iar zidul tot venea din urmă, o ameninţa pe Anemona cu sufocarea luminii. Paşii erau din ce în ce mai limitaţi, ca într-o strânsoare de gard ghimpat. Fiecare mişcare era dureroasă şi riscantă, până când ultimul pas a însemnat suspendarea trupului său deasupra unui hău întins şi negru. Deodată, aerul s-a depresurizat, iar frigul îşi făcu apariţia. Aerul tare purta pe aripile sale mireasma parfumului din sticluţa magică. Nu mai era nici o cale de întoarcere. În încercarea de a lumina fundul prăpăstiei, Anemona se sprijini de genunchiul care mai făcea contact cu pământul şi îşi întinse braţul cu palma luminoasă. Sângele din pumnul său picura luminos în prăpastie, dar nu părea să se oprească undeva şi să dezvăluie ce se afla acolo. Cu zidul vibrând scorojit şi pictat de palme roşii în spate, Anemona rămânea să hotărască următoarea mişcare: să-şi planteze genunchiul străveziu în lut şi să rămână pentru totdeauna asemenea statuilor ori să-şi lumineze căderea cu palma însângerată. Întunericul pândea oricum...
(va urma)