Iar acolo, nimicul. Nu simţea nimic, nu vedea nimic, nici o energie nu îi dădea fiori.
În căderea imperceptibilă, zeci de mâini roşii ce ieşeau din zid i-au prins trupul firav şi l-au aruncat spre cer. Era un semn că zidul era viu şi conştient. În strânsoarea umerilor, a pieptului şi a picioarelor simţea nişte energii masculine fierbinţi, care i-au dat drumul mai apoi într-un zbor violent către stelele care, de sub zid, nu puteau fi văzute. Fără a simţi nimic şi fără a putea reacţiona în avântul său, Anemona fu cuprinsă din nou de un somn adânc, instalat mult mai repede decât primul. Descătuşată de griji şi gânduri, gata să întâmpine orice situaţie, şi-a acceptat condiţia. Se ducea spre necunoscut. Se putea întâmpla orice. Iar "orice"-ul acesta devenise demult ceva relativ, aproape nul.
După un somn opac, pe fundal gri şi lipsit de energie, Anemona se trezi într-o cameră uriaşă, cu un tavan înalt ca de lăcaş sfânt, invadat de o lumină puternică, argintie. La o primă privire semăna cu o cameră regală, poate chiar sala tronului. Numai că nu era nicăieri nici urmă de tron, nici de mobilă, nici de geamuri, deşi era un spaţiu foarte aerisit. Nu era nimic, doar pereţi albi. De era vis ori aievea, tot nu avea relevanţă modul în care ajunsese acolo. Aşadar a refăcut traseul căutării. Cu ochii mijiţi, din pricina luminii de această dată, fata începu să controleze pereţii, fără a obţine un rezultat mulţumitor. Totul era neted şi strict în simplitatea de care dădea dovadă acea încăpere. Nici măcar tavanul, care era destul de extins, nu promitea nici o deschidere către exterior.
După ce se familiariză cu imensitatea locului, Anemona realiză faptul că hainele sale erau schimbate, cu mult mai sofisticate decât cele ale unei copile normale. Purta o rochie lungă, pământie, cu corset din dantelă argintie şi trenă din mătase. Pantofii erau de cristal şi scoteau zgomote fine la contactul cu podeaua. Sticluţa cu parfum, deşi se făcea nesimţită, era mereu acolo, în sân. Mirosul era constant, iar la o grăbită verificare, sticluţa era plină, aparent neatinsă. Curiozitatea o împinsese să îndepărteze încă o dată capacul, pentru a vedea ce se întâmplă. În momentul în care o picătură i-a atins pielea, pereţii camerei luminate începuseră să vibreze şi să respire sacadat. Scena părea destul de înfricoşătoare, dar micuţa Anemona nu reacţionă în nici un fel, până în momentul în care auzi o voce în spatele său:
- Ah, ce bine! În sfârşit te-ai trezit!
Vocea era peste măsură de entuziasmată şi folosea un ton familiar. Când se întoarse, fata nu văzu pe nimeni. Cu impresia că fusese doar o iluzie, s-a întors şi a continuat să contempleze asupra sticluţei cu parfum şi a capacului acesteia. În tot acest timp, pereţii vibrau, îngânând un fel de cântec grav. Observând reţinerea Anemonei, vocea continuă:
- Îmi cer scuze, mi-am permis şi eu să aţipesc preţ de o clipă. Sper că nu te-a deranjat prea tare.
Şi hop, direct din tencuiala unuia dintre pereţi, asemenea unui cameleon, s-a desprins o siluetă albă. Expresia fetei nu exprima uimire sau frică, ci un uşor accent de neînţelegere.
- Hai, nu mai sta aşa, ca bleaga. Revino-ţi! Nu vrei să-mi dai o îmbrăţişare? Şi silueta albă îşi întinse mâinile şi un zâmbet larg pe faţă, ce descoperea dinţii perfecţi, din spatele unor buze cărnoase.
Era, mai mult ca sigur, un bărbat, cu un corp zvelt, asemenea unui greiere, îmbrăcat şi pictat din cap până în picioare în culoarea pereţilor. Era tânăr, cam pe la 20-23 de ani, slab, dar cu o constituţie destul de fermă. Părea un dansator, sau ceva asemănător. Se vedea că este dichisit, chiar şi în spatele machiajului alb pe care îl purta. Un element al respectului faţă de sine îl constituia simpla aranjare a perciunilor, raşi în aşa fel încât să aibă o formă perfect simetrică, până sub ureche. Emana bună dispoziţie, poate prea multă, într-o situaţie care nici până în acel moment nu avea o explicaţie logică. Un personaj cu totul nou, ce se comporta atât de familiar, apărut într-o asemenea conjunctură, nu făcea decât să complice şi mai mult cursul evenimentelor.
- Poate că ţi-e frică să nu te murdăresc. Stai fără grijă, se ia numai cu un anumit tip de demachiant!
Şi hlizindu-se prosteşte o cuprinse pe Anemona, care, păstrând pentru început o răceală distantă, sfârşi prin a cuprinde trupul zvelt ieşit din perete.
- Hai, măi! Chiar nu te bucuri să mă vezi?, întrebă bărbatul după ce o eliberă pe fată din strânsoarea sa.
- Nu cred că ne cunoaştem, răspunse contrariată fata.
- Mama, dar ce te-ai bosumflat! Hai că m-ai molipsit şi pe mine. Mă duc să mă schimb de hainele astea, poate mă vei iubi mai mult aşa.
Lipsa bărbatului, care se simţea din ce în ce mai puternic, urmată de astâmpărul pereţilor, o determină pe Anemona să-şi pună câteva întrebări simple: cine e acel om, ce căuta acolo, de ce era atât de relaxat şi, mai ales... De ce ieşise dintr-un perete?
Fără a mai căuta nişte răspunsuri, Anemona scoase din nou sticluţa din sân şi continuă să o privească. Imediat, simţi nişte mâini care trăgeau de corset şi aceeaşi voce de mai devreme, cuprinsă de astă dată într-un trup îmbrăcat într-un costum impecabil de stofă argintie.
- Doamne, fato! Niciodată nu eşti atentă la cum arăţi! Uită-te şi tu la corsetul ăsta!
Într-adevăr, după ce a scos sticluţa din sân, corsetul nu mai stătea la locul său aşa cum trebuia, ci era deplasat într-o parte. Fără a opune rezistenţă, Anemona ridică mâinile şi se lăsă aranjată de acest bărbat necunoscut, care părea să fie pus bine în temă cu existenţa ei. Odată întâlnite privirile lor, fluturii din stomacul fetei reveniseră. Momentul nu a fost foarte lung, însă. Cu privirea fixată într-un mod seducător, bărbatul afirmă:
- Tu... Ai nişte sprâncene magnifice. Aşa au arătat dintotdeauna? Atât de frumoase, de curate... Minunat.
Şi fluturii se liniştiseră. Toată magia din ochii lui albaştri, cuvintele care se strecurau printre buzele sale mari, faţa luminoasă şi atitudinea, nu mai prezentau nici un interes. Din toată magia în care era Anemona învăluită, din miresmele de lut care ar fi nimicit orice bărbat, el remarcase doar corsetul şi sprâncenele.
- Mulţumesc...
- Să nu mă înţelegi greşit, dar ai şi o piele strălucitoare. Ai folosit vreodată praf de stele?
- Nu..., răspunse fata, derutată.
- A, bine! Chiar foarte bine. Pentru că, draga mea, ai venit în locul perfect!
- Locul perfect?
- Evident!
Îi întinde mâna, cu degete subţiri şi unghii strălucitoare:
- Eu sunt Luceafărul...
Şi pereţi începuseră din nou să cânte grav.
(va urma)