Anemona privea contrariată.
- Îmi cer scuze! Sunt un nătâng. Paharele...
Camera imensă şi luminoasă devenise, ca prin minunea unui clipit scurt, un loc cu un ambient plăcut şi intim, lumină difuză şi acompaniament muzical pe fundal. În lumina slabă se zărea silueta acelui tânăr care căuta, dedicat, două pahare pentru vin. Când se întoarse la masă, Anemona încercă să deschidă o discuţie obişnuită:
- Aş putea să...
Primise însă un răspuns scurt:
- Nici nu mă gândesc. Eu fac onorurile.
Nu se lega nimic. Plecase de la casa lui Cotton, ajunsese într-o cameră mică plină cu fluturi şi sfârşise într-un palat care se transformase brusc într-un lăcaş intim destinat confesiunilor şi oricât de ciudat ar fi evoluat lucrurile, era cert: Luceafărul avea o privire nemaipomenit de pătrunzătoare. Era făcută pentru a absorbi toate elementele ciudate care formau cadrul principal. În pofida efectului cauzat de parfum, Anemona se simţea cea cu sufletul furat.
După ce umplu paharele, Luceafărul luase loc şi începu:
- Prima dată aici, drăguţo?
Fluturii fierbeau în pântecul fetei:
- Da. Aşa cred...
Vru să apuce paharul, dar realiză că nu mai băuse niciodată aşa ceva. Ezită. Cotton nu i-ar fi dat să bea, dar cunoştea câteva din tainele alcoolului. Luceafărul o privea stăruitor, cumva îndrumător şi jucăuş. Atunci, Anemona se deconectă:
- De unde ştiu eu că pot avea încredere în tine?, şi cât ar clipi un miop dădu paharul cu vin peste cap şi privi în jur.
Odată cu privirea sa, pereţii începeau să prindă contur. Devenea conştientă de locul unde se afla, în ce consta acesta, ce se întâmpla în acel moment. Magia se rupsese. Camera imensă se dovedea a fi un atelier de lucru puţin mai încăpător şi mai înalt decât un pod cu vechituri. Lumina puternică venea de la o lampă înconjurată strategic de mai multe oglinzi, pentru a împrăştia lumina. Câte o rază ruşinoasă dezvăluia şevalete cu lucrări neterminate, după modele neinteligibile. Pereţii erau acoperiţi de tablouri, vederi, cărţi de vizită şi imagini rupte din ziare. Colaje de fotografii scoase de un aparat polaroid stricat, care atârna, plictisit şi dornic de atenţie, de unul dintre şevalete. Toate înfăţişau acelaşi lucru: femei tinere. Evident, frumoase. Ar fi părut, la prima vedere, altarul unui nebun. Toată acea adunare de materiale reprezenta, de fapt, un colaj al viselor neîmplinite ale Luceafărului.
- Vrei să vezi mai mult, nu-i aşa? întrebă Luceafărul. De asta eşti aici.
- Mai toarnă-mi vin.
Privirile lor se intersectară, de această dată fulgerător. Luceafărul nu o slăbea deloc, de parcă ar fi aşteptat ceva de la ea. Ceva extraordinar de important, ce putea fi găsit numai într-o scânteie din întâlnirea a două priviri.
- Te rog, completă fata.
- Nu de asta mă uitam...
- Mă... pozezi?, întrebă fata, privindu-l cu colţul ochiului, coborând apoi privirea în pământ.
- Ţi-am mai spus cât îmi place pielea ta?
- Da. Vin?
Luceafărul încremenise cu sticla în mână şi cu ochii la Anemona.
- Desigur, iartă-mă. E doar...
- Parfumul. Ştiu.
Anemona nu mai era un copil. Anemona devenea femeie. Creştea, devenea tot mai frumoasă, pereţii transpirau atunci când degetele ei atingeau tencuiala în încercarea de a trage draperiile spre a lumina o cameră de hotel; pielea... Spre a lumina o inimă sau o minte. Spre a lumina un vis. Anemona devenea o călăuză fermecătoare a morţii, fără să-şi dea seama de acest lucru. O călăuză a durerii şi a nopţilor sacrificate insomniilor unui astru nemuritor.
- Totuşi nu înţeleg, spuse astrul. Teoretic... ar fi trebuit să mor. Nu?
Se apropie cu sticla de paharul Anemonei şi începu să toarne.
- Da... Te-ai pierdut.
- Poftim?, se opri el, lăsând să curgă o ultimă picătură de vin în pahar.
- După ce m-ai privit în ochi. Te-ai pierdut. Erai foarte energic şi dubios de ospitalier. Aveai un zâmbet ciudat pe faţă, îţi strălucea pielea de entuziasm, vorbeai mult şi prost, te agitai ca o demoazelă înfrigurată. Acum eşti rece şi fad, abătut, hipnotizat. Nu mai ai strălucire. De ce?
- Nu am murit. Nu-ţi este de ajuns? Sufletul meu e încă întreg. Dracu' să-l ia!
- Ai prefera să ţi-l ia el, să-nţeleg?, întrebă Anemona ironic, sorbind din pahar.
- Aş prefera să-mi iau privirea din ochii tăi. Mă ucizi pe interior.
- Nu te cred. Zâmbeşte-mi.
Ezită. Luceafărul încercă apoi să schiţeze un zâmbet în colţul gurii, dar nu reuşi decât să-şi mişte puţin buza inferioară.
- Mai mult nu pot.
Anemona se apropie de el şi-l privi mai adânc în ochi, atingându-i vârful nasului cu fruntea:
- Mai încearcă.
Îşi încolăci braţul drept în jurul gâtului său, în timp ce mai sorbea din paharul cu vin din mâna stângă. Durerile de stomac îl încercau şi pe el, mai intense decât cele ale fetei din camera de lut din trecut. Pereţii îngânau un cântec ca de război, cu tobe nebune ce se auzeau în negura din spatele luminii difuze. Simţind vibraţiile, cei doi începură să danseze, cu trupurile lipite. Anemona zâmbea amar, în timp ce căuta o salvare în ochii Luceafărului. Acesta, hipnotizat, afişă pe chipul său un zâmbet imens, iar din buzele sale se scurse un fir de sânge, din care a zburat un fluture. Anemona se desprinse brusc, privind după fluturele care se învârtea în jurul şevaletelor şi dădea târcoale peretelui din fundul camerei. Îl urmă în neştire şi începu să atingă peretele, care sub degetele sale transpirase îngrozitor.
- Ai spus că îmi poţi arăta mai mult. Arată-mi! spuse Anemona, hotărâtă.
Brusc, devenit conştient, Luceafărul îşi şterse buzele şi înghiţi în sec. Resemnat, porni către perete, bătu de trei ori în el cu podul palmei, dar nu se întâmplă nimic. Privi către Anemona:
- Am nevoie de fluturi. Fă-mă să zâmbesc.
- Am o idee mai bună...
Fata îşi apropie buzele de urechea Luceafărului şi-i şopti câteva cuvinte. O duzină de fluturi roşii s-a izbit de perete, mişcându-l. Tencuiala icnea de durere. În spatele lui se afla o încăpere întunecată ce adăpostea, probabil, lucruri necesare croirii unui destin complex, ca cel al Anemonei.
- Aici se află tot ce ai nevoie. Pentru a ajunge în posesia acelor lucruri, trebuie să înapoiezi sticluţa cu parfum plină şi sigilată.
- Fluturi?, întrebă Anemona. Nesiguranţa i se simţea în întuneric, iar sprâncenele arcuite se auzeau în liniştea deplină din încăpere, aşa cum se aude şi un zâmbet atunci când este sincer.
- Fluturi, răspunse Luceafărul, cu amărăciune.
În acea linişte ce lăsa în urmă vibraţiile tobelor din negură, se auzea cum se forma o lacrimă în ochiul Luceafărului.
(va urma)