Fluturii Anemonei aveau trupul luminos, asemenea jarului aprins. Se lipeau, în rânduri, de uşa masivă şi cu cât se adunau mai mulţi, cu atât o mişcau mai tare. Uşa se urnea cu zgomote ascuţite, percepute de fluturi asemenea unor unde trimise de balene, pentru a comunica. În acea cameră se afla o forţă incredibilă. Anemona îşi simţea trupul tras către uşa care acum era luminată de fluturii care aşteptau, ca nişte globule roşii înaripate, un ultim fluture.
- Mai e puţin. Mai este un ultim lucru pe care trebuie să îl spui, pentru ca uşa să se deschidă. Acolo este rezolvarea, Anemona!
- Un singur lucru?, spuse aceasta sfârşită, cu o aripă de fluture în colţul gurii.
- Ultimul...
Anemona îl privi în ochi pe Luceafăr, de jos, cu ochii înlăcrimaţi şi galbeni.
- Te iubesc!...
Luceafărul căzu în genunchi, ca săgetat. Anemona îl urmări, apoi îşi fixă privirea în podea. Peretele a amuţit, iar fluturii luminau intermitent, ca ceasornicul unei bombe care e pe cale să explodeze. Din pieptul fetei se smunci, ca nebun, un fluture cu o singură aripă, care se învârtea în zborul său buimac. Cu fiecare cerc, se apropia de Luceafăr, care, inert, îşi fixase privirea pe uşa luminată de străluciri însângerate. Din ochiul său se ivi o lacrimă ca un cocon roşu închis, a durere.
- Cred că mi s-a rupt inima... spuse Luceafărul.
Din cocon, un alt fluture cu o singură aripă, îşi aruncă picioruşele în aer şi porni în zboru-i calm, rotindu-se asemenea unei bucle în bătaia soarelui de dimineaţă, parcă plictisit şi totodată curios.
În acel zbor de cercetare, cei doi fluturi s-au întâlnit şi au reuşit să zboare, împreună, pe un drum drept către uşa care pâlpâia nebuneşte. Anemona nu se putea clinti din loc, cu atât mai puţin Luceafărul, iar privirile lor erau inerte. Fluturii se zbăteau nerăbdători, dornici să deschidă uşa.
- Se întâmplă... Chiar se întâmplă, şi pe chipul schimonosit al Luceafărului răsări un zâmbet. Anemona... Anemona!
Fata nu se clintea.
- Anemona! Nu adormi!
Luceafărul începu să îi atingă mâinile, braţele, la început cu frică, să nu o rănească, apoi mai energic, văzând că aceasta nu se trezea. O cuprinse la pieptul său şi disperat, îi spuse:
- Acum e altceva! Da, e altceva! Nu mă mai simt singur, înţelegi? Ai fost singura care a reuşit să mă facă să plâng cât timp am fost treaz, nu mă poţi lăsa acum. Ştii totul acum, vei fugi în cealaltă lume şi nu te vei putea abţine. Vei simţi nevoia să povesteşti tuturor despre ce ţi s-a întâmplat. Nu poţi să-mi faci asta. Anemona! Nu fii laşă! Nu fii tristă! Nu fii rea! Nu fii orgolioasă! Trezeşte-te! Nu împleti la firul morţii, acum când eşti atât de aproape de adevăr. Nu meriţi asta! Deschide ochii!
Îi luă capul în palme şi îi umplu fruntea de sărutări. Chipu-i galben se înroşea preţ de câteva clipe în urma buzelor fierbinţi, apoi se îngălbenea la loc. Disperat, Luceafărul încercă să împingă de unul singur uşa, dar nu reuşi să o deschidă. În pofida rândurilor pline de fluturi, aceasta tot nu se clintea. Fapta finală îşi are desăvârşirea numai ca rezultatul a două forţe care se completează. Cum Luna şi marea nu pot una fără cealaltă, asemenea lui Adam şi a Evei, Luceafărul fără Anemona nu putea deschide uşa către răspunsul celei mai importante întrebări: Cum?
- Cum să te trezesc? Cum să te ridic? Cum să te iubesc? Cum să fi trăit până acum în somn? În înlănţuiri de vise groaznice am cultivat o dragoste universală, care, până la urmă, nu mi-a adus nimic altceva decât spasme şi lacrimi. Dacă dormi, oare ce visezi acum? Ori te iubeşti din nou cu vreun necunoscut pe care l-ai înviat din amintirile tale? Nu, aşa ceva nu se poate!
Luceafărul devenea din ce în ce mai agitat, iar chipul i se congestiona, asemenea unui nebun.
- Nu îmi poţi face asta! M-ai minţit, nu-i aşa?, şi începu să o scuture, ca un sălbatic. M-ai minţit! Ai fost rece, ca toate picturile şi sculpturile! Toate sunt lucrate după femei orgolioase, cu sufletul de piatră. Trezeşte-te şi spune-mi că m-ai minţit! Ai avut curaj să vii până aici! Găseşte-ţi curajul, femeie, şi spune-mi!
Izbucni în lacrimi şi îi dădu drumul Anemonei, care se izbise de podea. Sticluţa de parfum ieşi din sânul fetei şi se sparse. Luceafărul, din urmă, se aşeză lângă ea, în balta de mireasmă, terminat, şi începu să îngâne un cântec. Nu simţea nimic, nu vedea nimic, nici o energie nu îi dădea fiori, doar cânta.
- Parfumul s-a terminat. Acum sunt liber. Se întâmplă... Chiar se întâmplă... spunea, cu ochii aţintiţi în tavanul înalt. Nu mă mai ţine nimic. Dacă vrei să dormi, nu te condamn. Te rog să mă ierţi. Am fost un neghiob. Eşti obosită, ai avut un drum lung, cerul e mare. Acuş iese soarele. Trebuie să mă duc şi eu să dorm.
O luă în braţe şi o întinse pe divan. Cu o pânză desprinsă de pe un şevalet îi înveli trupul care era străveziu în lumina roşie din încăpere. Luceafărul îşi luă paleta de culori şi începu să întindă nuanţe de bej şi galben, pentru a retuşa chipul Anemonei, care până atunci nu ar fi avut nevoie niciodată de aşa ceva. Cu fiecare pată de sânge acoperită de culoare, un fluture murea şi se dizolva în aer, înainte să apuce să lovească podeaua. Un ultim retuş a fost un roşu aprins, aplicat pe buze.
- Acesta este roşul meu pasional, în loc de sărutare. Te las să dormi. Somn uşor, iubita mea!...
După ce spuse acele ultime cuvinte, Luceafărul se schimbă de hainele de lucru, murdare de vopsea, şi îşi puse costumul alb, pe care îl purtase în momentul întâlnirii cu Anemona. O privi pentru o ultimă clipă şi se făcu nevăzut, iar curentul lăsat în urma sa, deschise uşa de tot...
Anemona se trezi, şi cu ochii mijiţi căută să închidă geamul camerei. Adierea de vânt îi mişcase draperiile, lăsând lumina să pătrundă în cameră. Soarele lumina puternic, trasând linii roz în buclele blonde ale fetei. Era un început de asfinţit, când pe cer se întindeau diverse nuanţe de bej, galben şi roşu.
- Te-ai trezit?, se auzi din grădină vocea lui Cotton, care o zări la geam.
- Cobor imediat!
Pe măsuţa de toaletă din camera fetei se găsea o sticluţă goală de parfum. Fata se schimbă repede şi coborî în grădină.
- Cotton, nu mai am Vis de lut.
- Bună dimineaţa! Ce nu mai ai?
- Visul de lut, s-a terminat azi dimineaţă. Mai era o singură picătură şi mi-am pus-o pe încheietura mâinii înainte să mă culc. Ai spus că-mi dai altă sticluţă înainte să se termine.
- A, da! Sigur, trebuie să caut sus, în atelier. Dacă ai terminat-o pe a doua, mai rămâne una singură. Insomnia asta a ta e tare buclucaşă.
- N-am ce să fac, e singurul miros care mă linişteşte şi mă ajută să adorm. Cotton... să ştii că-mi pare foarte rău că ţi-am spart sculptura. Nu a fost intenţionat. Doar m-am uitat la ea. Cred că am pus-o pe colţul mesei şi a alunecat.
- Lasă... Lut nu se găseşte? Mai bine spune-mi cum ai dormit.
- Am avut un vis foarte lung. Am visat mai întâi că te-ai supărat aşa de tare pe mine că ţi-am spart statuia, încât a venit o furtună ciudată la tine în parfumerie şi apoi m-ai alungat. L-am visat şi pe Luceafăr... El trebuia să mă ajute să rezolv totul, dar s-a dovedit a fi un mincinos. Auzi, Cotton? Din lut se pot construi şi case?
- Păi n-ai văzut că se fac şi parfumuri?
- Asta îmi spuneai şi când eram mică, dar acum nu mă mai păcăleşti. Ştiu că e doar un nume, iar parfumul e făcut din plante! Şi îmi amintesc şi de legenda aia cu domniţe de soi. A fost doar o poveste pe care ai inventat-o ca să nu fii nevoit să-mi spui că ai uitat reţeta de la parfum... Ai pus chiar şi fluturaşii ăia cu blestemul Visului şi mi-ai spus că miresmele astea nu au nici un sfârşit, doar ca să mă sperii. Am crescut, Cotton!
- Cum le ştii tu pe toate. Se pot construi foarte multe lucruri.
- Şi rezistă?
- Toate lucrurile rezistă până când nu mai rezistă.
- Şi cântă?
- Să cânte? Aşa ceva n-am mai auzit. Poate numai zidurile de biserici.
- Eu am visat un zid care cânta cu voci de bărbaţi, oare eram într-o biserică?
- Eu ştiu? Poate erai aproape de altar.
- Se poate să fi fost... Oare mă căsătoream?
- Dar îl iubeai pe mire?
- Păi, era îmbrăcat destul de frumos... Iar bărbaţii care cântau păreau destul de geloşi. Era prea bine îmbrăcat.
- Dar el te iubea pe tine?
- Nu ştiu, îmi tot spunea că se simte singur.
- Şi tu ce i-ai spus?
- Că vrea să mă îmbete.
- Chiar aşa?
- Ei, nu chiar aşa, dar m-am gândit la asta. Sigur mă păcălea. Dar apoi am început să am fluturi în stomac.
- Deci îl iubeai.
- Aşa cred. Numai că după am adormit. N-am mai prins nimic din slujbă. Auzeam numai un singur cântec, de parcă îmi era îngânat în ureche.
- Poate că era artist. Cine ştie? De fapt, mai mult ca sigur, pentru că era o stea.
- Nu l-am mai văzut apoi, după ce m-am trezit. M-a părăsit.
- Oare cum se face?...
- Eu am ajuns la concluzia că atunci când închid ochii şi mă culc, dispare şi Luceafărul de pe cer. Ştii de ce? Pentru că eu nu-l mai văd acolo sus, ci îl văd sub pleoapele mele. Da, asta se întâmplă. Iar cei care nu dorm seara, sunt nişte mincinoşi când spun că l-au văzut. Sau poate nu vor să creadă că Luceafărului îi place să stea ascuns în privire.
- Desigur că-i place, mereu caută ascunzişuri. Dar tu când ţi-ai dat seama de asta?
- Când m-am trezit.
- Ce grozăvie!
- Să vezi el ce grozav era! Eu stăteam cu ochii închişi, iar el îmi spunea de-a prostii... Cred că de asta m-a părăsit. Credea că nu-l ascult, dar eu îl ascultam. Numai că am adormit, iar când m-am trezit nu mai era. Cred că m-am trezit dormind.
- Şi fluturii?
- I-a luat cu el când a plecat.
- Aşa-s artiştii, fetiţo.
- Se ascund?
- ... Şi păcălesc vise.
După un moment de linişte, fata întrebă:
- Cotton? Chiar nu îţi mai aminteşti reţeta?
- Îmi pare rău, chiar nu o mai ştiu.
- Atunci fac eu una.
- Nu e chiar aşa de uşor, fetiţo.
- Cât de greu poate fi? M-am tot gândit... M-am gândit la faptul că... parfumul perfect nu e unul pe care îl putem primi de la bărbatul care ne-ar dărui şi viaţa, ci acela prin care îl faci pe bărbat să îşi rezerve viaţa pentru tine. Parfumul perfect este acela pe care îl găseşte femeia de una singură şi ea ştie că aceea este licoarea de care are nevoie. Eu cred că voi reuşi să fac un parfum, iar apoi se va îndrăgosti cineva de mine, chiar dacă voi putea adormi, fără parfum, pe pieptul său. Nu cred că-i greu deloc... Promite-mi că vei inventa o legendă şi pentru mine!
Bătrânul intră preţ de o clipă în casă şi se întoarse cu o foaie şi un creion. Însemnă pe ea, în colţul din dreapta-sus a paginii: "Parfumul Anemonei: partea I - Visul de lut".
E asfinţit, iar copacii înfloriţi emană un miros liniştitor. Luceafărul răsare timid în straiele sale albe, iar un fluture multicolor dă târcoale foii.
"Domniţa Anemona a răsărit într-o dimineaţă de primăvară, înzestrată cu tot ce-i place lui Dumnezeu..."
Sfârşit