Femeia-fetiţă se hotărâse să moară

Cunosc o femeie-fetiţă care zilele astea s-a hotărât că i-a venit vremea să moară. "Sunteţi toţi nişte proşti. Trăiţi să plătiţi facturi. Voi chiar nu vă daţi seama cât de inutil este totul?"
Fetiţei i-ar fi plăcut să se maturizeze mai repede aşa că şi-a spus că poate să ardă câteva etape, măritându-se cu un domn care i-ar fi putut fi tată.
Ce faci pe 29? m-a întrebat într-o zi.
Nu ştiu, de ce mă întrebi?
Noi pe 29 ne căsătorim, vrei să vii la cununia civilă?
Sigur... eşti sigură că asta vrei?
Da. Mă iubeşte şi îl iubesc, de fapt sunt nebună, atâta l-am bătut la cap cu "nu mă iei şi pe mine de nevastă? dar când mă iei de nevastă? aiurea, dacă tu chiar voiai să mă iei de nevastă, până acum te interesai măcar de ce acte e nevoie... ". Alaltăieri s-a enervat, a oprit la Starea Civilă, a făcut o listă cu actele de care avem nevoie şi azi am luat certificatul prenupţial şi pe 29 ne căsătorim.

"Bine, dar eu am glumit" avea să spună amuzată, pe 29... "voi chiar m-aţi luat în serios?" "Eu m-am măritat prima... sunt singura femeie măritată din familia noastră... şi mă iubeşte cum pe voi nu v-a iubit nici un bărbat în viaţa voastră... e prost de bun ce e... e curat bărbatul meu şi are un suflet extraordinar... "

"Mă iubeşte, uite, mi-a cumpărat medicamente şi mă duce cu maşina la doctor şi când nu are bani rupe o crenguţă dintr-un pom şi mi-o aduce, n-am avut bani de-o floare dar m-am gândit, gândul contează" îşi spune proaspăta doamnă T. Au stat o vreme cu chirie apoi şi-au făcut socotelile şi au ajuns la concluzia că oricum, părinţii lui au două camere proprietate personală şi ei stau mai mult la ţară, nu vin la Bucureşti decât iarna ... ce rost are să arunce banii pe fereastră?
Nu, iubitule, nu mă trece prin asta, s-a rugat ea, n-o să fie bine. Hai să ne mutăm singuri, pâine cu apă dacă mâncăm, mai bine aşa decât să trăim înghesuiţi...
Lasă, strângem din dinţi iarna asta şi toamna următoare ne mutăm singuri, ai încredere, părinţii mei sunt oameni de treabă, a zis soţul

Într-o zi, Femeia-fetiţă a descoperit că din salariul ei se plătesc întreţinerea, telefonul şi cablul şi pensia copiilor lui din prima căsnicie... A descoperit lucrurile astea când datoriile au început să se adune pentru că de două luni nu are slujbă. A fost secretara unui dobitoc care într-o zi a întrebat-o dacă se pricepe la sex oral. Pe urmă a dat-o afară pentru că n-avea haine destul de frumoase pentru o secretară. De atunci a mers la tot soiul de interviuri, a dat teste de engleză şi de calculator, s-a descurcat bine şi toţi i-au promis că au să o sune. E drept că locuia cam departe de toate slujbele astea şi peste tot salariul era de trei milioane jumate dar s-ar fi dus şi pe banii ăştia numai să nu mai stea acasă toată ziua, cine o ţine pe ochi frumoşi? "Unul nu m-a sunat", spune şi scrâşneşte din dinţi... am crezut că dacă eu mă port frumos cu oamenii şi ei se vor purta frumos cu mine. Aiurea, nu îţi dă nimeni nici o şansă, niciodată... "

A rămas acasă. Părinţii lui nu erau chiar atât de drăguţi cum şi-ar fi dorit fetiţa. Soţul ei nu câştiga cât i-ar fi trebuit femeii. Şi şi-a adus aminte că cizmele le poartă de patru ani... că dresuri îşi permite să-şi cumpere o dată pe an... că luna lor de miere a fost de fapt noaptea de vineri spre sâmbătă în care au dormit îmbrăţişaţi în maşină, la Predeal. Că poate merita mai mult şi mai bine şi mai frumos decât să dea socoteală unde pleacă, la ce oră se întoarce... voia mai multă libertate, se săturase de dragostea asta sufocantă a domnului T. care niciodată nu o lăsa singură, nici măcar când pleca în vizită la soră-sa.

"Sunt bolnavă, nu pot să mă bucur de nimic, trebuie să ţin regim toată viaţa, ce viaţă e asta? Poftesc de trei săptămâni la o bucăţică de crenwurst... o bucăţică... şi nu pot să mă ating, că mi se face rău. Dau milioane pe medicamente care mă distrug, le cumpăr ca să mă distrugă, uite-te la mine, uite ce e pe mine... eu nu pot să mai port o fustă... nu pot să port o bluză fără mâneci, am 21 de ani... Mi-e şi ruşine să mă dezbrac în faţa bărbatului meu... De ce să mai trăiesc? Tu ştii ce linişte e dincolo? "

Dacă Dumnezeul ăsta al tău vrea să trăiesc, o să facă el o minune şi n-am să mor, i-a spus domnului T. după ce acesta i-a confiscat cele 80 de pastile pe care le strânsese în ultimele săptămâni. Lasă, mergi la muncă... e totul în regulă, nu-ţi face griji.

Domnul T. a plecat la muncă. Fetiţa-femeie s-a spălat, s-a parfumat, s-a rujat, s-a îmbrăcat cu cele mai frumoase hăinuţe pe care le avea şi apoi a înghiţit un tub de distonocalm, combinat cu un lichior ieftin – cel mai ieftin, pe care îl putuse cumpăra pe bani puţini. Voia doar să se termine. Să nu se mai gândească la datorii, la pensia copiilor alteia, la banii pentru reparaţiile maşinii, la toanele şi nazurile socrilor, la medicii incompetenţi care nu reuşeau să o facă să se simtă mai bine, să nu-i mai fie rău niciodată, să nu o mai doară nimic, să nu-i mai fie ruşine cu nimic. Fetiţa-femeie se hotărâse să moară, dar voia să nu doară, voia să moară frumoasă şi curată, de-aia se spălase şi se îmbrăcase, să nu fie alţii nevoiţi să facă treburile astea, înainte să o ardă şi să o arunce deasupra mării.

"Când m-am trezit în spital nu mi-a venit să cred că o iau de la capăt... ai fost vreodată atât de tristă încât să nu îţi mai doreşti nimic? Eu nu îmi mai doresc nimic. De ce nu mă lăsaţi să mor? De ce hotărâţi voi pentru mine? Am 21 de ani, e dreptul meu să hotărăsc, nu? Eu nu vreau decât să mor... Sunt o povară pentru voi toţi, am vrut să vă scutesc de un chin... La ce să mai trăiesc... Tu care ai citit atâta, tu care ai văzut atâtea, chiar nu-ţi dai seama că sunteţi toţi nişte proşti? Trăiţi să plătiţi facturi... "

Fetiţa plânge. Femeia scrâşneşte din dinţi. Îşi smulge perfuziile din mâini. Strigă la doctori şi la asistente. Fetiţa aceasta tristă, femeia aceasta furioasă nu mai vrea să trăiască în lumea proştilor şi a facturilor lor. Are 21 de ani. Şi iar au întors-o din drum...