Închisoarea aceasta este sfântă şi noi nici nu bănuim

Distrugerea bisericilor creştine de către comunişti, imediat după ce au acaparat puterea politică în România, a avut ca scop dezrădăcinarea credinţei şi impunerea materialismului dialectic. Tactica a diferit de la un caz la altul. În cazul Bisericii Ortodoxe Romane, majoritară şi având statutul de biserică naţională, a fost folosită "decapitarea". Înalţii ierarhi au fost înlocuiţi ("depuşi din treaptă"), unii dintre ei au murit în condiţii suspecte, alţii au fost arestaţi şi au primit "domiciliu obligatoriu" în mânăstiri. Noii aleşi erau promovaţi pe criterii de obedienţă faţă de regim. Cât îi priveşte pe preoţii de mir, se apreciază că, de-a lungul anilor, au fost arestaţi în jur de 2000. În 1959, Securitatea şi Departamentul de Stat pentru Culte au redus cu două treimi numărul mânăstirilor şi al călugărilor, peste voia Patriarhului, pe motiv că aşezămintele monahiceşti ascundeau partizani din munţi şi elementele reacţionare. Unele mănăstiri (cum ar fi cea de la Vladimireşti) au fost evacuate prin forţă armată. Tot în 1959-1960 au fost arestaţi sute de preoţi pe motiv că... răspândesc misticismul, predică împotriva materialismului dialectic sau se opun orânduirii socialiste! Cercurile de discuţii au fost interzise, iar pentru descurajarea lor au fost fabricate procese politice ("Rugul aprins"). O organizaţie a laicatului ortodox - "Oastea Domnului" - a fost distrusă, iar liderii arestaţi.

Părintele Adrian Gabor profesor la catedra de teologie istorică, la facultatea de Teologie ortodoxă din Bucureşti mi-a spus că, de fapt, cei mai mulţi dintre ei au fost arestaţi abuziv: "Judecarea lor nu era nici corectă, nici legală; erau duşi în cele mai dificile lagăre de muncă sau în cele mai cunoscute închisori ale regimului (cum ar fi cea de la Râmnicu Sărat, Sighet, Periprava, Poarta Albă, Galaţi, Piteşti). Majoritatea aveau drept capete de acuzare faptul că participaseră la mişcarea legionară, deşi lucrurile nu sunt tocmai aşa: foarte mulţi erau acuzaţi pe nedrept, cum este cazul profesorului Theodor M. Popescu de la facultatea de teologie, cel care n-a fost niciodată legionar dar a fost judecat şi condamnat la mulţi ani de închisoare pentru acest motiv."

Odată închişi, erau bătuţi sistematic, ţinuţi săptămâni la rând în izolare şi apoi întrebaţi dacă s-au convins că Dumnezeu nu există. Potrivit spuselor profesorului Gabor, lagărul de muncă de la Periprava, în Dobrogea, era celebru pentru programele de reeducare la care erau supuşi deţinuţii, în special preoţii. "Sunt mărturii că unii au cedat, ajungând torţionarii celor ce continuau să se roage, continuau să îşi facă exerciţiul spiritual zilnic, să liturghisească în duminici şi sărbători. E cunoscut cazul unui preot care a pălmuit în mai multe rânduri un alt preot datorită faptului că acesta continua să se roage zilnic."

Una dintre cele mai mari cruzimi pe care trebuia să le suporte un deţinut în închisorile comuniste era aceea că ani de zile împărţea aceeaşi celulă cu acelaşi grup de oameni: într-un spaţiu de 2-3 m erau înghesuite 16 paturi. Vara era prea cald, iarna era prea frig şi niciodată nu era destul aer. Preotul Nicolae Bordaşiu, condamnat la 10 ani de închisoare pentru că fusese preşedintele studenţilor în teologie, mărturiseşte că şi în aceste condiţii a trăit momente de spiritualitate pe care nu le va uita niciodată: "Eram într-o cameră cu 19 deţinuţi şi se apropia Paştele. Atunci am zis: cum ne pregătim noi de Paşte? Toţi ştiau că eu sunt teolog. Şi mi-a spus unul din cei mai în vârstă: "facem o liturghie albă: dumneata faci partea preotului, Ristel Nedelcu face partea cântăreţului şi noi stăm cu demnitate, ca şi cum ar fi o liturghie reală." Până atunci nu mi-am pus problema cât ştiu sau cât nu mai ştiu din Sfânta Liturghie. Dar a voit Dumnezeu ca memoria să îmi pună în faţa toate textele din Sfânta Liturghie, şi să pot celebra cea dintâi liturghie în viaţa mea, fără să fiu preot, fără să am nimic. Dar a fost atât de solemnă şi atât de puternică încât toţi au fost impresionaţi. La Jilava ferestrele erau închise cu obloane, prin care gardienii ne spionau. Neauzind nici un fel de gălăgie... au deschis brusc ferestrele şi ne-au văzut pe toţi în picioare. Ce faceţi aici? a întrebat gardianul. Nimeni nu a zis nimic. Nici el n-a zis absolut nimic şi a plecat mai departe. Când ne-a scos la plimbare, povestea unul dintre noi că ar fi spus: am înţeles tot ce aţi făcut, dar sunt şi eu creştin."

Biserica Greco-catolică (Unită cu Roma) a fost interzisă în octombrie 1948. Un număr redus de preoţi au semnat declaraţia de trecere la ortodoxie. Pentru că au refuzat, episcopii şi preoţii au fost arestaţi, li s-a impus domiciliul obligatoriu în mânăstirile ortodoxe şi, în cele din urmă, au fost duşi la Sighet. Biserica a funcţionat în clandestinitate, în locul prelaţilor arestaţi fiind numiţi alţii, care treptat erau şi ei arestaţi. La Sighet au murit episcopii Ioan Suciu, Traian Frenţiu şi Tit-Liviu Chinezu. Episcopul Iuliu Hossu, care a citit proclamaţia de la Alba Iulia, în cadrul Marii Adunări de la Unirea cu Þara, a murit în 1970, tot în captivitate, la mânăstirea Căldăruşani.

Biserica Romano-Catolică, de-a lungul perioadei comuniste, nu a fost recunoscută oficial ca biserică naţională. Pentru că avea "legături cu străinătatea" a fost considerată o "oficină imperialistă", "cuib de spioni şi trădători". Celebru în epocă este cazul Monseniorului Vladimir Ghika, (iniţiatorul celei mai mari opere de caritate din România începutului de secol 20), acuzat de spionaj în favoarea Vaticanului şi a puterilor imperialiste. Preotul Ioan Ciobanu povesteşte calvarul monseniorului Ghika: "La 18 noiembrie 1952, în timp ce vizita un bolnav, a fost răpit de oameni Securităţii şi dus pentru a fi condamnat la închisoare. Arestarea lui a tulburat mult comunitatea creştină în care, de groaza persecuţiilor s-a instalat tăcerea, pentru mai multe decenii. Monseniorul Ghika spunea deseori celor din închisoare şi colegilor săi de suferinţă: Închisoarea aceasta este sfântă şi noi nici nu bănuim. Epuizat de suferinţe de foame şi de frig, a murit la Jilava în ziua de 17 mai 1954. La moartea lui, cei din închisoare au mărturisit: A murit un sfânt"

O serie de procese politice s-au soldat cu condamnarea sau expulzarea personalului Nunţiaturii Apostolice din Bucureşti. Ca şi în cazul celorlalte biserici, şcolile catolice au fost desfiinţate şi preluate de stat, preoţii "reacţionari" au fost înlăturaţi şi arestaţi.

Cultele protestante şi neoprotestante au fost, de asemenea, urmărite şi persecutate, pe motiv că ar fi fost "dirijate din exterior". Comuniştii nu concepeau nici o activitate, fie ea şi confesională, care să nu fie supusă controlului lor. În închisorile comuniste, slujbaşii tuturor cultelor şi-au continuat misiunea, trecând atât peste barierele confesionale, cât şi peste cerbicia temnicerilor. Sunt cunoscute, din mărturiile orale, adevărate exemple de înfrăţire ecumenică. În 1964, guvernul comunist a declarat amnistie pentru deţinuţii politici. O mică parte dintre preoţii arestaţi, cei a căror minte era încă limpede, au fost reintegraţi în viaţa religioasă, au devenit profesori de teologie - cum este cazul părintelui Stăniloaie, sau s-au retras pur şi simplu în mânăstiri, acolo unde furia liderilor atei nu îi putea urma. Toţi preoţii care au supravieţuit închisorilor comuniste, fără să fi semnat nici un pact cu diavolul roşu, au dovedit că gratiile nu le-au putut îngrădi libertatea, călăii nu le-au putut înfrânge curajul. Ba mai mult, au putut ieşi din închisoare, spunând precum preotul Bordaşiu: "Îi mulţumesc lui Dumnezeu şi pentru şcoala aceasta. A fost tare grea..."



Mica istorie de astăzi se înscrie de fapt în marea istorie a României pe care eu nu am cunoscut-o decât din cărţi. Este poate una dintre cele mai amare şi cele mai dureroase dintre poveştile pe care le-am scris. Informaţiile care stau la baza acestei istorii le-am găsit pe site-ul Memorialului Sighet şi le folosesc cu permisiunea domnului Romulus Rusan, vicepreşedintele Fundaţiei Academia Civică. Mulţumesc aici celor ce au sintetizat atât de bine istoria unei perioade pe care nu am trăit-o, dar care mă interesează. Ceea ce aţi citit este de fapt un documentar pe care RRI îl difuzează în Săptămâna Patimilor. Interviul cu preotul Nicolae Bordaşiu a fost realizat de colegul meu, Eugen Cojocariu, căruia îi mulţumesc.