M-am întrebat deseori ce era atât de deosebit în caracterul profesoarelor mele de limba română.
Făceau o navetă umilitoare într-un orăşel de provincie - ratele ceauşiste în care navetiştii arătau ca spânzuraţi de barele de susţinere. Pantofii lor, neapărat comozi, fustele lungi, în cloş, ascundeau orice urmă de feminitate, bijuteriile distonau cu amărăciunea din jur.
Vocaţia pedagogică se risipea într-un liceu industrial, unde, doar din pură întâmplare, se putea infiltra în preocupările noastre legate doar de ştiinţele exacte.
Şi totuşi... parcă se însufleţeau atunci când îl decojeau pe Blaga, Camil Petrescu sau Sorescu, contaminându-ne; răbdarea cu care înfruntau teribilismele noastre copilăreşti, atenţia, da, atenţia cu care citeau compunerile stângace sau poeziile puerile. Aveau în atitudinea domniilor lor acea capacitate de a ne răscoli, de a ne contamina şi de a ne împărtăşi subtil - cu o poftă de literatură pe care nu o mai recunosc azi - alte lumi, alte destine, alte moduri de exprimare, fără de care viaţa mea ar fi fost cumplit de săracă.
Şi mai era disponibilitatea de a scormoni sensibilităţi, ca nişte veritabili arheologi. Zăcământul brut era şlefuit, dându-i forma şi lumina potrivite. Nimic nu aducea cu plictiseala unor cursuri anoste, cu nerăbdarea sau distanţa arogantă impusă elevului de un profesor atoateştiutor.
Ne-au învăţat să pipăim literatura cu propriile noastre antene, dându-ne un brânci preţios într-o lume în care ne puteam refugia fără frică.
Mulţumiri doamnelor Ioniţă Nimfodora şi Cioc Zinca, dar şi profesorului Tănăsescu, acolo unde sigur citeşte literatură.