Ce este un copac?

În fiecare zi, la ora cinci, Buricul Pământului ia ceaiul împreună cu fiul său. Adeseori se poartă discuţii banale, ce nu fac o plăcere deosebită nici unuia dintre ei, păstrându-se în limita discuţiilor standard.

Astăzi, fiul Buricului e mai abătut decât de obicei. Sprijinită de tocul uşii, se află o valiză, care nu pare să atragă atenţia. În încăpere e linişte, încât se aude ciripitul păsărilor. Ca să mai anime puţin atmosfera, Buricul spune:
- Aşa am plănuit într-o zi, să iau toţi copacii din lume şi să fac un buchet.
- Şi? Ai reuşit?, întreabă fiul, plictisit.
- Nu, dar încă mă gândesc la asta.

Se instalează din nou liniştea. După câteva clipe, Buricul reia:
- Ai vrea să mă ajuţi?
- Nu ştiu cum aş putea să fac asta.
- Dar tu cum crezi că se poate face aşa ceva?
- Păi, trebuie mai întâi să ai copacii...
- Aşa... Ei bine, copacii există. Nu poţi contesta asta.
- Trebuie să-i vezi...
- Da. Există... Şi pot fi văzuţi.
- Aha...

Se reinstalează liniştea, care devine penibilă. Fiul continuă:
- Atunci trebuie vruţi.
- Tu nu ai pofti un copac?
- Copacul... e cel cu coaja tare?
- Chiar el.
- Atunci nu.
- Aşa? Şi de ce, mă rog, prinţule?, întreabă ironic Buricul.
- De ce aş vrea ceva cu coaja tare? Zgârie.
- Foarte bine, dar dacă e tânăr? Tot nu ai pofti?
- Nici măcar dacă ar fi atât de... falnic, încât să nu-i pot atinge vârful cu degetul.
- Copacul e puternic.
- Ei, pe naiba-i puternic! Nu-i puternic dacă nu se mişcă.
- Păi, îl mai mişcă vântul...
- Degeaba, tată, copacul nu se plimbă.
- Auzi, dar tu de unde ştii că nu se plimbă?
- Pentru că n-am auzit de nici un brad care să vină pe picioarele sale în curte, de sărbători.
- Cum adică?
- Spune şi tu, tată, ai văzut vreodată puterea mişcându-se?
- M-ai pierdut, prinţule...
- Of, nici eu nu mai înţeleg. Adevărul e că nici tu nu mi-ai explicat niciodată foarte bine ce e acela un copac, tată.

Buricul Pământului se opreşte o clipă şi se gândeşte, sorbind din ceaşca de ceai.
- Ai dreptate.
- S-a răcit ceaiul, nu-i aşa?

Pe buzele Buricului se afişează un zâmbet, dar sprâncenele îi sunt încruntate.
- Mi-am dat seama după modul în care ai sorbit şi ai pus apoi ceaşca pe masă. Nici n-ai mai aşezat-o pe farfurie. Eşti puţin nervos?
- Uite, intervine Buricul, copacul... aşa este, are coaja groasă, zgârie, dar numai dacă vrei să îl loveşti. Dacă vrei să dai cu pumnul în el, normal că te vei zgâria, iar daca vei da cu piciorul, îţi vei zdreli pielea din vârful pantofilor.
- Nu am nevoie de pantofi, îl pot lovi şi desculţ. Dar de ce să-l lovesc? Ce treabă are? Doar nu mi-a greşit cu nimic.
- Oricum l-ai lovi, ai suferi după. Şi să ştii că oricât de tare te-ar durea pe tine, la fel de tare l-ar durea şi pe el.
- Pe copac, să-l doară? Dar ce? Doar nu-i om.
- E viu şi el, dragul meu. Hai să-ţi arăt un copac.
- Să-mi arăţi...

Buricul îi ia mâna în mâna sa şi ies amândoi în curte. La câţiva paşi de gard, Buricul îi ghidează mâna fiului său de-a lungul frunzelor unui puiet. Acesta cuprinde între degete o frunză, studiind-o.
- Ce simţi?, întreabă Buricul.
- Ceva mic... Nici tare, nici moale. E crud, se simte. E crud, plăpând. Pare să fie... verde.
- Eşti sigur?, întrebă Buricul, arogant. Cum îţi poţi da seama?
- E ceva subţire, lucios şi ascuţit, dar nu ca un cuţit. Te gâdilă în ascuţimea sa. E ceva pe care îl poţi îndoi, dar nu prea tare, pentru că se poate rupe.

Fiul pliază o frunză care se rupe şi pârâie.
- Da, sigur e verde. Pârâie ca o salată.

Buricul îi ghidează mâna mai jos, la trunchiul mărunt al copăcelului.
- Asta nu-i verde, sesizează imediat fiul.
- Serios?
- Mai mult ca sigur, e prea dur ca să fie verde. E o culoare pe care n-am mai întâlnit-o până acum.
- Te zgârie?
- Nu... E o suprafaţă destul pe tare şi se simte destul de ciudat la atingere, dar nu e deranjant. Te obişnuieşti la un moment dat. Încearcă.

Buricul atinge trunchiul şi nu schiţează nimic. Fiul simte şi spune:
- Uitasem. Vouă vă e destul de greu să simţiţi unele lucruri, pentru că le aveţi de-a gata.

Buricul îl priveşte. Fiul simte din nou privirea tatălui său, dar continuă să pipăie trunchiul, până când ajunge cu mâinile la pământ.
- E ud.
- Da, tocmai a fost udat. Dă mâna.

Buricul oftează nervos. Îşi ia fiul de mână şi îl duce în faţa unui copac înalt, ce face umbră peste foişor.
- E mai răcoare aici, spune băiatul.
- Aşa este. Ia vezi...

Fiul întinde mâinile, dar de sus până jos nu dă decât de o suprafaţă tare, întinsă şi scorojită.
- Ăsta-i un copac.
- Şi cel mai devreme tot un copac era, numai că mai mic.
- Nu cred, spune fiul, lovind trunchiul cu pumnul.
- Uşor!
- Au!... De ce nu spune nimic?!
- Cine să spună?
- Copacul. Ai spus că oricât de tare l-aş lovi, pe atât de tare l-ar durea.
- Îl doare, dar nu se exteriorizează. Aşa-s copacii, înţelegători. Aşa-s şi oamenii.
- Oamenii nu-s înţelegători, deseori nu bagă seamă de nimic din jurul lor.
- Crezi că lui îi pasă când plouă, când ninge, când îl bate soarele? El înţelege, ia lucrurile ca atare şi asta e tot. Sunt multe lucruri asemănătoare copacilor şi oamenilor. Intervine obişnuinţa. Se obişnuiesc cu ce e în jurul lor. Nu li se mai pare nimic ciudat în faptul că stau înfipţi în pământ, că se înalţă, că le cad frunzele toamna şi că le îngheaţă ramurile în timpul iernii. Astfel, nici nouă nu ni se mai pare nimic interesant în faptul că existăm, că locuim în acelaşi loc dintotdeauna, că ne folosim mereu de aceleaşi lucruri ori că avem aceleaşi tabieturi, cum ar fi ceaiul de la ora cinci.
- Poate ţie, tată! Ţie şi pământenilor tăi! Mie mi se pare totul interesant, în orice moment. Poate că tu te-ai obişnuit cu faptul că exişti, că locuieşti în acelaşi loc dintotdeauna şi că te foloseşti mereu de aceleaşi lucruri. Eu le descopăr în fiecare zi. Tu, când vezi că un măr e stricat, că parchetul e denivelat, că e covorul mai spre dreapta ori că sunt prea mulţi nori pe cer, iei măsuri. Arunci mărul, eviţi denivelările, îndrepţi covorul cu piciorul ori te adăposteşti de ploaia de care eşti sigur că va veni. Iar copacul ăsta e foarte diferit de celălalt.
- Ai dreptate, fiule. Ca mine şi ca tine, ca noi, oamenii.
- Şi poate că tu te-ai obişnuit să tot spui că am dreptate, când tu habar nu ai şi nici măcar nu crezi în ce spui. O spui numai pentru că tu eşti Buricul Pământului şi s-a nimerit ca tocmai tu să ai un copil orb de care vrei să arăţi că-ţi pasă. Degeaba îmi povesteşti la nesfârşit despre pădurile minunate peste care domneşti, daca tu nu ai avut habar cum să-mi explici ce e ăla un copac. Degeaba te chinui să-mi spui ce e ăla om, când nici măcar tu nu mai crezi în ce spui. Am ajuns să caut şi să dau crezare altora.

Buricul se mâniază.
- Să nu cumva să îţi permiţi să dai crezare altcuiva decât mie!
- Tot aud lucruri, tată, cât mă chinui să-ţi evit poveştile fantastice. Eşti atât de absorbit de propriul tău eu, încât n-ai mai stat să-i asculţi pe ceilalţi. Habar nu aveai că oamenii se simt constrânşi de tine. Îi sufoci şi ei tot spun: "Cine se crede ăsta?" şi îşi răspund singuri: "E Buricul Pământului."
- Minciuni, fiule, te-ai lăsat distras. Haide, priveşte la copacul ăsta...
- Tu eşti mai orb decât mine, tată! Priveşte tu la copacul ăsta şi spune-mi ce vezi!
- E un copac...
- Nu!
- Vrei mai mulţi? Îţi aduc mai mulţi! Sunt Buricul Pământului şi dacă vreau, pot să fac o pădure chiar aici, în curtea noastră!
- Mai mulţi ce? Ai măcar habar despre ce vorbeşti?
- Copaci, despre ce dracului crezi că vorbesc? Mă chinui de atâta timp să scot ceva bun din tine, să te învăţ lucruri şi asta îţi este recunoştinţa?
- Copacul e o plantă perenă. Are un trunchi lemnos, de obicei de culoare maro, are multe ramuri, prezintă frunze care de obicei sunt verzi, uneori flori sau fructe de diferite culori, forme sau mărimi. Depinde de specie. Toţi copacii au rădăcini înfipte în pământ şi mai ştiu că sunt atât de miraculoşi, încât fixează pământul şi purifică aerul. Odată ce copacii sunt tăiaţi, urmările sunt aparent nesemnificative şi totuşi catastrofale. Odată ce ai pierdut controlul, se duc naibii hectare întregi de pământ. Se taie copacii şi nu se plantează alţii la loc, deci nu mai are cine purifica aerul. Se pune accent pe distrugere. Toată lumea distruge şi nu îşi asumă greşelile, iar dacă au tendinţa să şi le asume, sfârşesc prin a se vindeca de vină, pentru că sunt conştienţi de faptul că remuşcările i-ar termina psihic. Toţi arată cu degetul, nimeni nu face nimic, iar tu vrei să defrişezi toată planeta ca să faci un căcat de buchet!
- Nu-ţi permit!
- Nici nu-i nevoie! M-am documentat, am citit. Nu sunt retardat, dar tu nu ai niciodată timp să vezi asta. Eşti prea ocupat cu datul interviurilor şi cu plânsu-ţi de milă. "Vă este greu să fiţi Buricul Pământului şi să aveţi un copil orb?", "V-aţi gândit vreodată să-l daţi spre adopţie?" şi tot felul de lucruri penibile! Un buchet de copaci, serios? Am fost curios până unde o poţi duce. M-am lămurit.

Tatăl rămâne mut. După câteva clipe, fiul spune:
- Ai amuţit, Buricule! Să văd ce doctor poate să te scoată din beleaua asta.
- Habar n-ai tu ce sacrificii am făcut eu pentru tine. Du-te în camera ta!
- Ce sacrificii? Nu ţi-ai permis nici măcar o dată să sacrifici un "Îmi pare rău". Ştii ce zi e azi?
- E joi.
- E pe dracu'! De azi pot să plec din casa asta. De azi sunt major şi tu habar n-aveai.

Buricul ezită.
- N-ai cum să pleci! Eşti orb! N-o să te primească nimeni.

Fiul intră în hol, îşi ia valiza şi pleacă cu o precizie perfectă.

«"Ce este un copac?" - află ce răspuns i-a dat Buricul Pământului fiului său la majoratul acestuia!»