Limbajul florilor

Vanessa Diffenbaugh s-a născut în 1978 la San Francisco şi a crescut la Chico în California. După ce a studiat scrierea creativă şi pedagogia la Stanford, a predat tinerilor din comunităţi defavorizate noţiuni de istoria artei şi de arta scrisului. A lucrat apoi pentru mai multe asociaţii non-profit având ca scop integrarea socială a tinerilor provenind din orfelinate, adoptând chiar ea un copil din aceste centre. A fondat Camelia Network, care şi-a propus să creeze pe internet o comunitate naţională de ajutorare a tinerilor de peste optsprezece ani ieşiţi de sub tutela căminelor de copii sau a asistenţilor maternali. Locuieşte împreună cu familia sa în Cambridge, Massachusetts.

Limbajul florilor, puternicul roman de debut al Vanessei Diffenbaugh, apărut la Random House în 2011, a devenit un fenomen editorial internaţional, fiind publicat în peste 40 de ţări şi având cifre de vânzare record.


Urmărind destinul unei tinere orfane, traumatizată în copilărie, al cărei singur refugiu e o grădină secretă, prin intermediul căreia poate comunica -, Limbajul florilor este o poveste despre curaj şi speranţă, despre suferinţă şi vindecarea rănilor trecutului, despre dragoste şi setea de viaţă.

Pentru că nu avut niciodată un cămin, pentru că nu a simţit niciodată dragostea maternă, un copil abandonat nu poate rosti cuvântul "mamă", nu ştie ce înseamnă "acasă". După o copilărie în care nu s-a simţit iubită, Victoria nu crede în nimic şi nu se încrede nimeni. Nu are prieteni, dar are un dar aparte: în mâinile ei, florile parcă prind viaţă. Acest har o va ajuta să-şi câştige traiul alături de Renata, proprietara unei florării. Când începe să alcătuiască buchete urmând legile limbajului florilor, Victoria află puterea tămăduitoare a frumuseţii lor fragile. Treptat, cu teamă de necunoscut, tânăra face ucenicia prieteniei şi a sentimentelor. Însă va putea ea să le ceară iertare celor pe care i-a rănit şi, încercarea supremă, să dăruiască dragostea de mamă?

"Un debut strălucit. Vanessa Diffenbaugh merită să i se ofere un buchet de bouvardia (entuziasm), gladiole (mi-ai pătruns în inimă) şi lisianthus (apreciere). La care trebuie adăugată şi o garoafă roz (nu te voi uita)." (The Washington Post)

"Un roman fascinant, în care florile ţin locul vorbelor pe care o inimă nedeprinsă cu dragostea nu le poate rosti. În sufletul protagonistei din Limbajul florilor fiorul descoperirii iubirii se împleteşte cu durerea greşelilor teribile din trecut." (Star Tribune)

"O surprinzătoare Jane Eyre a zilelor noastre!" (San Francisco Chronicle)

"Limbajul florilor este o splendidă meditaţie despre izbăvire şi, mai ales, despre iertarea şi generozitatea infuzate de iubire." (Paula McLain, autoarea romanului Soţia din Paris)

"O experienţă emoţională de o intensitate aproape insuportabilă." (The Boston Globe)


Timp de opt ani am visat foc. Copaci care izbucneau în flăcări când treceam pe lângă ei; oceane arzând. Fumul dulceag îmi intra în păr în timp ce dormeam, parfumul rămânea impregnat pe pernă când mă sculam. Şi totuşi, în clipa în care salteaua a luat foc, m-am trezit imediat. Izul înţepător, chimic nu semăna deloc cu adierea îmbălsămată din visele mele; erau la fel de diferite ca iasomia indiană şi cea de Carolina, despărţire şi ataşament. Erau imposibil de confundat.

În mijlocul camerei, am depistat sursa focului. Un şir de chibrituri aliniate perfect la picioarele patului. Se aprindeau unul după altul - un gărduleţ scânteietor de-a lungul tivului saltelei. Privindu-le cum ard, m-a cuprins o groază adâncă, prea mare pentru nişte biete flăcări pâlpâitoare, şi, pentru o clipă, am avut din nou zece ani, mai plină de disperare şi speranţă ca niciodată.

Dar salteaua neacoperită, sintetică, nu s-a aprins aşa cum se aprinseseră ciulinii la sfârşit de octombrie. A ars mocnit, după care focul s-a stins.

Era ziua mea. Împlineam optsprezece ani.

Pe canapeaua hărtănită din camera de zi se foiau înşirate mai multe fete. Privirile lor cercetătoare s-au oprit asupra picioarelor mele goale, fără arsuri. Una părea uşurată; alta, dezamăgită. Dacă aş mai fi rămas o săptămână, aş fi ţinut minte expresia de pe fiecare figură. M-aş fi răzbunat înfigând cuie ruginite în tălpile pantofilor sau punând pietricele în castroanele cu supă. Odată ţinusem capătul unui umeraş de metal încins apăsat pe umărul unei colege care îmi greşise mult mai puţin, nu încercase să-mi dea foc.

Dar într-o oră plecam de acolo. Şi fetele ştiau.

Una din ele s-a ridicat de pe canapea. Părea mică - cincisprezece, şaisprezece ani cel mult - şi era drăguţă, lucru rar: se ţinea dreaptă, avea ten frumos, haine noi. N-am recunoscut-o pe loc, dar când a străbătut camera mersul ei - cu braţele îndoite agresiv - avea ceva cunoscut. Cu toate că abia sosise, nu-mi era străină; mi-am dat seama că mai locuiserăm împreună, în anii de după Elizabeth, perioada mea cea mai furioasă şi mai violentă.

La câţiva centimetri de mine s-a oprit, ridicând bărbia.
- Focul, a spus pe o voce egală, a fost din partea tuturor. La mulţi ani.

În spatele ei, fetele înşirate pe canapea fremătau. Una şi-a tras gluga pe cap, alta s-a învelit mai strâns cu pătura. Lumina dimineţii pâlpâia peste şirul de priviri coborâte, iar fetele păreau dintr-odată nişte copii prinşi în cursă. Din centrele astea nu puteai ieşi decât dacă fugeai, dacă depăşeai vârsta sau ajungeai la şcoala de corecţie. Copiii din centrele de plasament de nivelul ăsta nu erau adoptaţi; extrem de rar se întorceau acasă, practic niciodată. Fetele astea ştiau ce le aşteaptă. În ochii lor nu era decât teamă: de mine, de colege, de viaţa pe care şi-o câştigaseră sau care li se dăduse. M-a cuprins un val neaşteptat de milă. Eu plecam; ele nu aveau de ales decât să rămână acolo.

Am încercat să-mi fac drum spre uşă, dar fata a făcut un pas şi mi-a blocat drumul.
- Dă-te, am spus.

O femeie tânără care lucra în tura de noapte a scos capul pe uşa de la bucătărie. Probabil că n-avea nici douăzeci de ani şi era mai îngrozită de mine decât oricare din fetele din cameră.
- Vă rog, a spus cu o voce tremurândă. E ultima ei dimineaţă aici. Lăsaţi-o în pace.

Am aşteptat, pregătită, în timp ce fata din faţa mea şi-a supt burta, cu pumnii strânşi. Dar după o secundă a clătinat din cap şi s-a întors. Am ocolit-o.

Mai aveam o oră până să vină Meredith să mă ia. Am deschis uşa de la intrare şi am păşit afară. Era o dimineaţă ceţoasă de San Francisco şi simţeam sub tălpile goale cimentul rece de pe verandă. Am stat să mă gândesc. Avusesem de gând să pun la cale un răspuns la ce-mi făcuseră fetele, ceva usturător şi odios, dar, curios lucru, îmi venea să le iert. Poate pentru că aveam optsprezece ani, pentru că, dintr-odată, pentru mine se terminase, puteam să privesc cu îngăduinţă răutatea lor. Înainte să plec, voiam să spun ceva ca să le şterg frica din ochi.

Am mers în jos pe strada Fell şi am cotit pe Market. Am rărit pasul când m-am apropiat de o intersecţie aglomerată, neştiind încotro s-o apuc mai departe. În orice altă zi aş fi smuls nişte flori din parcul Duboce, aş fi cutreierat spaţiul verde sălbăticit de la intersecţia străzilor Page şi Buchanan sau aş fi furat nişte ierburi din piaţa din cartier. Timp de aproape zece ani îmi petrecusem fiecare clipă liberă memorând semnificaţia şi denumirea ştiinţifică a florilor, dar cunoştinţele rămăseseră în mare parte nefolosite. Mă rezumam aceleaşi flori: un buchet de crăiţe, necaz; un buchet de ciulini, mizantropie; o mână de busuioc uscat, ură. Numai rareori variam mesajul: un snop de garoafe roşii pentru judecător când am înţeles că nu mă mai întorc la podgorie şi bujori pentru Meredith, ori de câte ori găseam. Acum, în timp ce băteam strada Market în căutarea unei florării, scotoceam în dicţionarul din cap.

La trei cvartale mai încolo am dat peste un magazin de băuturi şi am văzut în vitrina cu grilaj buchete învelite în hârtie, care se ofileau în găleţi. M-am oprit în faţa magazinului. Cele mai multe erau aranjamente mixte, care transmiteau mesaje contradictorii. Oferta de buchete de flori de acelaşi fel era slabă: trandafiri banali roşii şi roz, un mănunchi de garoafe pestriţe şi un ciorchine de dalii purpurii care se revărsau din cornetul de hârtie. Demnitate. Am ştiut pe loc ce mesaj vreau să transmit. Întorcându-mă cu spatele la oglinda aplecată deasupra uşii, am ascuns florile în haină şi am luat-o la fugă.

Gâfâiam când am ajuns înapoi. Camera de zi era goală şi am intrat ca să desfac daliile. Florile erau nişte bulgări perfecţi, straturi de petale purpurii tivite cu alb se desfăceau din mugurele din mijloc. Am rupt cu dinţii elasticul şi am descâlcit tulpinile. Fetele n-o să înţeleagă niciodată semnificaţia daliilor (care oricum e un mesaj ambiguu de încurajare); totuşi, străbătând coridorul lung ca să strecor câte un fir pe sub uşa închisă a fiecărui dormitor, m-am simţit împăcată.

Restul florilor i le-am dat femeii care lucrase în schimbul de noapte. Am găsit-o lângă fereastra de la bucătărie, aşteptându-şi colega din tura următoare.
- Mulţumesc, a spus când i-am întins florile, iar vocea îi trăda nedumerirea. Răsucea cozile ţepene între palme.

Meredith a sosit la ora zece, aşa cum spusese. Am aşteptat-o pe terasa din faţă, balansând pe genunchi o cutie de carton. În optsprezece ani adunasem mai multe cărţi: Dicţionarul florilor şi Ghidul Peterson al florilor sălbatice din statele de pe Coasta de Vest, amândouă trimise de Elizabeth la o lună după ce plecasem din casa ei; manuale de botanică din tot felul de librării din East Bay; plachete de poezie victoriană furate din librării liniştite. Peste cărţi erau teancuri de haine împăturite, găsite sau furate, dintre care unele îmi veneau, dar majoritatea nu. Meredith urma să mă ducă la Cămin, un centru din suburbia Outer Sunset care oferea adăpost de scurtă durată. Eram pe lista de aşteptare de la zece ani.
- La mulţi ani, a spus Meredith în timp ce îmi puneam cutia pe bancheta maşinii. N-am răspuns. Ştiam amândouă că s-ar putea să nu fie ziua mea. Primul raport al instanţei în cazul meu îmi aproxima vârsta la trei săptămâni, data şi locul naşterii erau necunoscute, ca şi părinţii biologici. Data de 1 august fusese aleasă doar ca să pot fi declarată majoră la un moment dat.

M-am tolănit pe scaunul din faţă lângă Meredith şi am închis portiera, aşteptând să pornească. Bătea cu unghiile false în volan. Mi-am pus centura. Dar maşina tot nu se mişca. M-am întors spre Meredith. Eram încă în pijama. Mi-am ridicat la piept genunchii şi mi-am înfăşurat jacheta în jurul picioarelor. Îmi plimbam ochii pe tavanul maşinii aşteptând-o să înceapă să vorbească.
- Ei, eşti gata? a întrebat.

Am ridicat din umeri.
- Asta e, să ştii, a spus. Viaţa ta de-acum începe. De-aici încolo nu mai poţi da vina pe nimeni în afară de tine.

Meredith Combs, asistenta socială responsabilă pentru alegerea şirului de familii adoptive care mă trimiseseră înapoi, voia să vorbim despre vină.

Mi-am sprijinit fruntea de geam şi am privit cum trec pe lângă noi dealurile acoperite de praful verii. Maşina lui Meredith mirosea a fum de ţigară, iar centura de siguranţă era pătată de ceva ce mâncase alt copil. Aveam nouă ani. Stăteam pe bancheta maşinii în cămaşă de noapte, iar părul meu scurt era încâlcit. Meredith nu ar fi vrut să arăt aşa. Îmi cumpărase pentru această ocazie o rochie fără mâneci bleu-deschis, vaporoasă, cu broderie şi dantelă, dar refuzasem să o îmbrac.

Meredith conducea cu ochii ţintă la drum. Nu m-a văzut când mi-am desfăcut centura, am coborât geamul şi am scos capul afară până am ajuns cu clavicula la chederul portierei. Cu bărbia în vânt, aşteptam să-mi spună să stau jos. Mi-a aruncat o privire, dar nu a spus nimic. Buzele i-au rămas strânse; nu-i puteam desluşi expresia din cauza ochelarilor de soare.

Am rămas aşa, aplecându-mă tot mai mult în afară cu fiecare kilometru, până când Meredith a apăsat un buton de pe portiera ei şi geamul s-a ridicat pe neaşteptate cu câteva degete. Sticla îmi apăsa gâtul. M-am dat în spate, am căzut de pe banchetă şi am aterizat pe jos. Meredith a continuat să ridice geamurile până când vântul care şuiera prin maşină a fost înlocuit de linişte. Nu a întors privirea. Chircită pe covoraşul murdar, am scos un biberon plin de lapte acrit de sub scaunul pasagerului şi am aruncat cu el în Meredith. A lovit-o în umăr, a ricoşat înapoi în mine şi o dâră urât mirositoare mi s-a prelins pe genunchi. Meredith nici n-a clipit.
- Vrei piersici? m-a întrebat.

Mi-era imposibil să refuz mâncare şi Meredith o ştia foarte bine.
- Da.
- Atunci treci la loc pe scaun, pune-ţi centura şi îţi cumpăr ce vrei de la prima tarabă cu fructe pe care o vedem.

M-am urcat pe banchetă şi mi-am tras centura peste mijloc.

Au trecut cincisprezece minute până a ieşit de pe autostradă. Mi-a cumpărat două piersici şi un sfert de kilogram de cireşe, pe care le-am numărat în timp ce le mâncam.
- N-ar trebui să-ţi spun asta, a început Meredith.

Vorbea răspicat, lungind cuvintele ca să obţină efectul dorit. A tăcut şi s-a uitat spre mine. Am întors privirea spre geam şi mi-am lipit obrazul de sticlă, fără nici o reacţie.
- Dar cred că ai dreptul să ştii. Asta e ultima ta şansă. Ultima şansă, Victoria - m-ai auzit?

N-am spus nimic.
- Când împlineşti zece ani judecătorul o să considere că nu mai poţi fi adoptată, şi nici măcar eu n-o să mai încerc să conving alte familii să te ia. O să ajungi din orfelinat în orfelinat până la vârsta majoratului dacă nu merge nici de data asta - promite-mi că-ţi dai silinţa.

Am coborât geamul şi am scuipat sâmburi de cireşe împotriva vântului. Cu nici o oră în urmă Meredith mă luase de la primul centru de plasament. Mi-a trecut prin cap că poate mă trimisese acolo intenţionat - ca să pregătească acest moment. Nu făcusem nimic ca să fiu expediată de la ultima familie adoptivă şi ajunsesem la centru numai de o săptămână când a venit Meredith să mă ia şi să mă ducă la Elizabeth.

Ăsta e stilul ei, m-am gândit, să mă facă să sufăr ca să demonstreze că ea are dreptate. Angajaţii de la centru erau cruzi. În fiecare dimineaţă, bucătăreasa o punea pe o fată grasă şi negricioasă să mănânce cu bluza ridicată în jurul gâtului, cu burtoiul la vedere, ca să ţină minte să nu mănânce prea mult. După aia supraveghetoarea, domnişoara Gayle, alegea pe câte una să stea în capul mesei lungi şi să explice de ce familia ei n-o vrea. Pe mine m-a ales numai o dată şi, cum eu fusesem abandonată la naştere, am scăpat uşor spunând: "Mama mea n-a vrut copii". Alte fete povesteau lucrurile groaznice pe care le făcuseră fraţilor lor, sau cum erau ele vinovate de dependenţa de droguri a părinţilor, şi aproape de fiecare dată plângeau.

Dar, dacă Meredith mă trimisese la centru ca să mă sperie şi să mă facă să mă port frumos, dăduse greş. În ciuda personalului, îmi plăcuse acolo. Mesele se serveau la intervale regulate, dormeam învelită cu două pături şi nimeni nu se prefăcea că mă iubeşte.

Am mâncat şi ultima cireaşă şi am scuipat sâmburele în ceafa lui Meredith.
- Gândeşte-te numai la ce ţi-am spus, a repetat, apoi, ca şi cum ar fi vrut să mă mituiască să mă gândesc, a tras pe dreapta şi a cumpărat de la un fast-food peşte pane cu cartofi prăjiţi şi un milkshake de ciocolată. Am mâncat repede, plescăit, privind cum peisajul uscat din East Bay e înlocuit de haosul aglomerat din San Francisco şi apoi de o uriaşă întindere de apă. Când am ajuns să traversăm podul Golden Gate cămaşa mea de noapte era deja pătată de piersici, cireşe, ketchup şi îngheţată.

Am trecut pe lângă câmpuri uscate, o fermă de flori şi o parcare goală şi în cele din urmă am ajuns la o podgorie, cu butucii aliniaţi în şiruri pe coasta dealului. Meredith a frânat brusc şi a făcut stânga pe un drum neasfaltat, accelerând peste hârtoape de parcă de-abia aştepta să mă dea jos din maşină. Am trecut ca o vijelie pe lângă mese de picnic şi şiruri de viţă cu tulpini groase, îngrijite cu atenţie, întinse pe sârme puse la joasă înălţime. Meredith a încetinit puţin la o curbă şi a accelerat la loc, ridicând nori de praf, spre un pâlc de copaci din mijlocul proprietăţii.

Când a oprit şi s-a aşezat praful am văzut o casă albă. Avea etaj şi acoperiş ţuguiat, o verandă închisă cu geamuri şi perdele de dantelă la ferestre. În dreapta erau o rulotă joasă de metal şi mai multe şoproane dărăpănate, iar între ele zăceau împrăştiate unelte, jucării şi biciclete. Cum mai locuisem şi înainte în rulote, m-am întrebat imediat dacă Elizabeth avea canapea extensibilă sau dacă va trebui să dorm în acelaşi dormitor cu ea. Nu-mi plăcea să ascult respiraţia altora.

Meredith nu a aşteptat să vadă dacă am de gând să cobor din maşină de bunăvoie. Mi-a desfăcut centura, m-a luat de subsuori şi m-a târât cu forţa spre intrarea în casa mare. Mă aşteptam s-o văd pe Elizabeth ieşind din rulotă, aşa că eram cu spatele spre uşă şi n-am văzut-o; i-am simţit dintr-odată degetele osoase pe umăr. Am ţâşnit de lângă ele urlând şi am fugit în picioarele goale până după maşină, unde m-am lăsat pe vine.
- Nu-i place să fie atinsă, am auzit-o pe Meredith spunându-i lui Elizabeth, cu evidentă enervare. V-am spus asta. Trebuie să aveţi răbdare până face ea primul pas.

Mă înfuria să văd că ştie. M-am frecat în locul unde mă atinsese Elizabeth, ştergându-i urmele, şi am rămas ascunsă după maşină.
- O să am răbdare, a spus Elizabeth. Aşa am spus şi nu am de gând să-mi încalc cuvântul.

Meredith a început să înşire obişnuita listă de motive care o împiedicau să mai stea să ne ajute să ne cunoaştem: un bunic bolnav, un soţ îngrijorat şi frica de condus noaptea. Elizabeth asculta bătând nerăbdătoare din picior lângă roata din spate. În câteva clipe Meredith avea să plece, lăsându-mă la vedere în mijlocul drumului. M-am furişat mai departe. Când am ajuns în spatele unui nuc, m-am ridicat şi am luat-o la fugă.

Când am ieşit dintre copaci m-am lăsat jos în spatele primului rând de vie, ascunzându-mă după un butuc des. Am tras de ramurile nelegate şi m-am înfăşurat în ele. Din ascunzişul meu o auzeam pe Elizabeth apropiindu-se şi dacă mişcam puţin ramurile o vedeam venind de-a lungul potecii. Am luat mâna de la gură, uşurată, când am auzit-o că trece de rândul pe care eram.

Am întins mâna, am rupt o boabă de strugure din ciorchinele cel mai apropiat şi am muşcat coaja tare. Era acru. L-am scuipat şi am strivit sub picior restul boabelor, una câte una, iar zeama mi-a udat degetele.

N-am văzut-o şi nici n-am auzit-o pe Elizabeth când s-a întors spre mine. Dar chiar când începeam să strivesc al doilea ciorchine a întins mâna printre crengi, m-a apucat de braţe şi m-a tras din ascunzătoare. M-a ţinut sus în faţa ei. M-a măsurat din cap până în picioare, în timp ce mă bălăngăneam la o palmă deasupra pământului.
- Am crescut aici, a spus. Ştiu toate ascunzătorile bune.

Am încercat să mă eliberez, dar mă ţinea bine. M-a pus la loc jos, dar nu mi-a dat drumul. Am dat din picioare, aruncând pământ spre ea şi, cum tot nu mi-a dat drumul, i-am tras un şut în gleznă. N-a dat înapoi.

Am scos un urlet şi am încercat s-o muşc de mână, dar mi-a anticipat mişcarea şi m-a apucat de faţă. M-a strâns de obraji până mi s-a relaxat maxilarul şi buzele mi s-au ţuguiat. De durere am tras aer în piept.
- Fără muşcături, a spus şi s-a aplecat spre mine de parcă avea de gând să-mi sărute buzele roz şi strânse, dar s-a oprit la o palmă de faţa mea, ţintuindu-mă cu ochii ei negri. Mie îmi place să fiu atinsă, a spus. Va trebui să te obişnuieşti.

Mi-a aruncat un zâmbet amuzat şi mi-a dat drumul.
- N-o să mă obişnuiesc, am promis. Niciodată.

Dar nu m-am mai împotrivit şi am lăsat-o să mă tragă după ea pe verandă şi de acolo în întunericul răcoros al casei.

Meredith a ieşit de pe Sunset Boulevard şi a mers foarte încet pe strada Noriega, citind la fiecare colţ plăcuţele cu numele străzilor. Din spate, un şofer nerăbdător ne-a claxonat.

Vorbise întruna de când eram pe strada Fell şi lista cu argumente conform cărora era puţin probabil să supravieţuiesc se întindea pe jumătate din San Francisco: n-aveam diplomă de liceu, îmi lipsea motivaţia, nu aveam pe nimeni care să mă sprijine şi nici un fel de aptitudini sociale. Mă întreba ce plan îmi făcusem, insistând să mă gândesc cum să mă întreţin.

Mă făceam că plouă.

Lucrurile nu stătuseră mereu aşa între noi. Când eram mică mă molipsisem de vorbăria ei optimistă, stând pe marginea patului în timp ce ea îmi peria şi îmi împletea cu funde părul şaten moale înainte să mă prezinte ca pe un cadou unei noi mame, unui nou tată. Dar, pe măsură ce treceau anii şi fiecare familie mă trimitea înapoi, speranţa lui Meredith începuse să pălească. Peria cândva blândă începuse să mă tragă de păr, oprindu-se şi luând-o de la capăt în ritmul predicilor. Descrierea felului în care ar trebui să mă port se lungea cu fiecare nouă familie adoptivă şi semăna tot mai puţin cu copilul care mă ştiam eu a fi. Meredith ţinea în agendă o listă permanentă a lipsurilor mele şi i le citea judecătorului ca pe nişte condamnări penale. Cu detaşare. Cu nervozitate. Cu buzele strânse. Fără remuşcări. Îmi amintesc fiecare cuvânt pe care l-a rostit.

Dar, în ciuda frustrărilor pe care i le provocam, nu renunţase la cazul meu. Refuzase să mă scoată de pe lista copiilor adoptabili chiar atunci când un judecător sătul sugerase că poate nu mai era nimic de făcut. Meredith respinsese afirmaţia fără să stea pe gânduri. Timp de o clipă de incredibilă bucurie am crezut că poate reacţia ei venea dintr-o afecţiune secretă faţă de mine, dar când am întors privirea spre ea am văzut-o roşind jenată. Fusesem cazul ei de la naştere; dacă eram declarată un eşec eram, prin extensie, eşecul ei.

Am oprit maşina în faţa Căminului, o casă cu acoperişul plat, vopsită în culoarea piersicii, una dintr-un şir de case identice.
- Trei luni, a spus Meredith. Vreau s-o spui. Vreau să înţelegi. Trei luni fără chirie, după care plăteşti sau te muţi.

N-am spus nimic. Meredith a coborât din maşină şi a trântit portiera.

Cutia mea de pe bancheta din spate se mişcase în timpul drumului şi hainele mi se împrăştiaseră pe scaune. Le-am îngrămădit la loc peste cărţi şi am urmat-o pe Meredith în sus pe scări. A apăsat soneria.

A trecut mai mult de un minut până s-a deschis uşa şi, când s-a deschis, în prag stăteau un grup de fete. Mi-am strâns mai tare cutia la piept.

O fată scundă, blondă, cu picioare groase, a deschis uşa de plasă şi mi-a întins mâna.
- Eu sunt Eve, a spus.

Meredith m-a călcat pe picior, dar tot am lăsat-o cu mâna întinsă.
- Ea e Victoria Jones, a spus Meredith, împingându-mă în faţă. Azi împlineşte optsprezece ani.

S-a mormăit "La mulţi ani!" şi două dintre fete au schimbat priviri cu subînţeles.
- Alexis a fost dată afară săptămâna trecută, a spus Eve. Iei camera ei.

S-a întors ca şi cum ar fi vrut să-mi arate drumul şi am urmat-o de-a lungul unui coridor întunecos, mochetat, spre o uşă deschisă. M-am strecurat înăuntru, am închis uşa în urma mea şi am încuiat-o.

Camera era de un alb strălucitor. Mirosea a vopsea proaspătă iar pereţii, când i-am atins, erau lipicioşi. Zugravul făcuse o treabă de mântuială. Mocheta, cândva albă ca pereţii, avea stropi de var pe lângă plintă. Aş fi preferat să meargă până la capăt, să vopsească tot covorul, salteaua de o singură persoană şi noptiera de lemn închis la culoare. Albul era curat şi nou şi îmi plăcea că nu fusese al nimănui înaintea mea.

Meredith m-a strigat de pe hol. A bătut în uşă de mai multe ori. Mi-am pus cutia grea pe jos în mijlocul camerei. Am scos hainele şi le-am aşezat în teanc pe jos în dulap, iar cărţile le-am aşezat pe noptieră. Când s-a golit cutia, am rupt-o în fâşii cu care am acoperit salteaua, după care m-am întins pe ea. Lumina pătrundea printr-o fereastră mică şi se reflecta din pereţi, încălzindu-mi pielea de pe faţă, gât şi mâini. Fereastra dădea spre sud, am observat, numai bine pentru orhidee şi flori cu bulb.
- Victoria? a strigat din nou Meredith. Vreau să ştiu ce ai de gând. Spune-mi ce ai de gând şi te las în pace.

Am închis ochii, ignorând sunetul degetelor ei bătând în lemnul uşii. În cele din urmă s-a oprit.

Când am deschis ochii am văzut un plic pe jos în faţa uşii. Înăuntru erau o bancnotă de douăzeci de dolari şi un bilet pe care scria: "Cumpără-ţi de mâncare şi găseşte-ţi de lucru".

Cei douăzeci de dolari de la Meredith mi-au ajuns pentru 5 bidoane de lapte integral. În fiecare dimineaţă, treceam pe la magazinul din colţ, iar apoi beam încet lichidul cremos de-a lungul zilei, în timp ce cutreieram oraşul umblând prin parcuri şi curţi de şcoli, identificând plantele indigene. Cum nu mai locuisem niciodată aşa de aproape de ocean, mă aşteptam ca peisajul să-mi fie necunoscut. Mă aşteptasem ca fuioarele de ceaţă care pluteau dimineaţa la nici o palmă deasupra solului să fie propice unui tip de vegetaţie cum nu mai văzusem niciodată. Dar, cu excepţia unor tufe mari de aloe aproape de apă, cu florile înalte şi roşii ridicându-se spre cer, noutăţile lipseau. Aceleaşi plante importate, pe care le văzusem în grădini şi sere în toată zona golfului - lantana, bougainvillea, mărul-iubirii sau condurul doamnei -, dominau împrejurimile. Numai că la altă scară. Învăluite în umiditatea opacă a coastei plantele creşteau mai mari, mai colorate şi mai sălbatice, acaparând gardurile mai joase sau şoproanele din grădini.

Când terminam laptele mă întorceam acasă, tăiam bidonul în două cu un cuţit de bucătărie şi aşteptam să se facă noapte. Pământul din grădina casei de alături era negru şi bogat şi îl transferam cu o lingură în ghivecele mele improvizate. Dădeam găuri în fundul bidoanelor şi le aşezam pe jos, unde primeau soare direct numai câteva ore spre prânz.

Aveam să-mi caut de lucru; ştiam că trebuie. Dar pentru prima dată în viaţă aveam un dormitor numai al meu cu o uşă care se încuia şi nimeni nu-mi spunea ce să fac sau unde să merg. Înainte să-mi caut o slujbă, mă hotărâsem să-mi cultiv o grădină.

În prima săptămână făcusem deja paisprezece ghivece şi cercetasem pe o rază de şaisprezece cvartale. Mă concentram pe plante care înfloresc toamna şi le smulgeam cu rădăcină din grădinile caselor, din parcuri şi locuri de joacă. De obicei mergeam spre casă ţinând la piept câte o rădăcină plină de pământ, dar nu o dată m-am rătăcit sau m-am îndepărtat prea mult de Cămin. Când se întâmpla aşa mă strecuram în câte un autobuz pe uşa din spate, îmi făceam loc pe scaun şi mergeam până când începeam să recunosc locurile. Înapoi în cameră întindeam cu blândeţe rădăcinile traumatizate, le acopeream cu pământ hrănitor şi le udam bine. Din bidoanele de lapte apa se scurgea direct pe covor şi, după o vreme, din fibrele uzate au început să apară buruieni. Mă învârteam vigilentă în jurul lor, smulgând speciile intruse chiar înainte să apuce să scoată capul din beznă.

Meredith mă verifica săptămânal. Judecătorul o numise "legătura mea permanentă" pentru că legea emancipării de sub controlul statului cerea să se păstreze legătura şi nu găsiseră pe nimeni altcineva în dosarul meu. Când mă întorceam din plimbările mele studiam casa de la colţul străzii şi mă apropiam de scările din faţă numai dacă nu-i vedeam maşina albă parcată pe alee. În cele din urmă s-a prins de tactică şi într-o zi pe la începutul lui septembrie am descuiat uşa de la intrare şi am găsit-o la masa din sufragerie.
- Unde ţi-e maşina? am vrut să ştiu.
- Am parcat după colţ, a răspuns. Nu te-am văzut de mai bine de o lună, aşa că m-am gândit că probabil mă eviţi. Ai vreun motiv?
- Absolut nici un motiv.

M-am apropiat de masă şi am împins mai încolo vasele murdare lăsate de cineva. M-am aşezat şi am pus pumni de levănţică - pe care o smulsesem dintr-o curte din Pacific Heights - pe lemnul zgâriat dintre noi.
- Levănţică, am spus, întinzându-i un fir.

Neîncredere.

Meredith a răsucit firul între degete şi l-a lăsat jos, neinteresată.
- Slujbă? a întrebat.
- Ce slujbă?
- Ai găsit?
- De ce să găsesc?

Meredith a oftat. A luat firul de levănţică pe care i-l dădusem şi l-a azvârlit, cu vârful înainte, în direcţia mea. A aterizat în nas, ca un avion de hârtie prost făcut. L-am ridicat de pe masă şi i-am netezit atent cu degetul petalele ciufulite.
- Ar fi trebuit să găseşti, a spus Meredith, pentru că ai căutat, ai întrebat şi ai fost angajată. Pentru că, dacă nu, o să ajungi înapoi în stradă în şase săptămâni şi n-o să fie nimeni care să-ţi deschidă uşa când e noapte şi frig.

M-am uitat spre uşă, întrebându-mă cât o să mai stea pe capul meu.
- Trebuie să vrei, a spus Meredith. Eu mai mult de atât nu pot să fac. Trebuie să vrei şi tu.

Ce să vreau? Întotdeauna mă întrebam când o auzeam spunând asta. Voiam să o văd plecată. Voiam să beau laptele de pe raftul de sus din frigider pe care scria "Lorraine" şi să adaug bidonul gol la colecţia din camera mea. Voiam să-mi plantez levănţica lângă pernă şi să adorm inhalându-i parfumul uscat şi răcoritor.

Meredith s-a ridicat în picioare.
- O să mă întorc săptămâna viitoare când te aştepţi mai puţin şi vreau să te văd cu un teanc mare de formulare pentru angajare în rucsac.

La uşă s-a oprit.
- N-o să-mi fie uşor să te trimit în stradă, dar să ştii că o s-o fac.

Nu credeam că o să-i fie greu. Am intrat în bucătărie, am deschis frigiderul şi am cotrobăit printre rulouri cu ou şi crenvurşti congelaţi până am auzit uşa închizându-se.

Mi-am petrecut ultimele săptămâni la Cămin transplantându-mi grădina din dormitor în Piaţa McKinley, un mic parc municipal din vârful dealului Potrero. Dădusem peste el în timp ce cutreieram străzile uitându-mă după afişe cu "căutăm ajutoare" şi mă deturnase combinaţia perfectă de soare, umbră, singurătate şi siguranţă. Dealul Potrero era una din cele mai călduroase zone din oraş, iar parcul se găsea pe o culme şi din el se vedea în toate direcţiile. Un loc de joacă mic şi nisipos stătea în mijlocul unui pătrat de gazon perfect, dar dincolo de gazon parcul era împădurit şi abrupt, prăvălindu-se la vale într-o încâlceală de arbuşti deasupra Spitalului General din San Francisco şi a unei fabrici de bere. În loc să-mi continui căutarea unui loc de muncă, mi-am transferat bidoanele de lapte, unul câte unul, în acest loc izolat. Am ales cu mare grijă locul fiecărei plante - sub copaci înalţi pentru cele iubitoare de umbră, zece metri mai la vale, unde nu se întindea umbra, pentru plantele de soare plin.

În dimineaţa când trebuia să eliberez camera m-am trezit înainte de răsăritul soarelui. Camera era goală, podeaua încă umedă şi pătată în locurile unde stătuseră bidoanele. Nu făcusem totul anume ca să rămân fără adăpost; şi totuşi, când m-am sculat să mă îmbrac în dimineaţa în care urma să fiu aruncată în stradă, am fost surprinsă să descopăr că nu mi-e frică. Mă aşteptam să simt teamă sau furie, dar simţeam nerăbdare, o senzaţie similară cu cea de dinaintea fiecărui nou plasament, când eram mică. Acum, adult fiind, speranţele mele pentru viitor erau simple: voiam să fiu singură şi să fiu înconjurată de flori. Părea că aveam să obţin în sfârşit ce-mi doream.

În cameră erau doar trei schimburi de haine, un rucsac, periuţa de dinţi, gelul de păr şi cărţile pe care mi le dăduse Elizabeth. În seara dinainte, stând întinsă în pat, le auzisem pe celelalte fete scotocind prin restul lucrurilor mele, ca nişte animale flămânde devorând un cadavru. Era o procedură standard în casele de copii sau de plasament să cotrobăi prin lucrurile lăsate în urmă de copiii plângăcioşi luaţi în grabă. Colegele mele, deşi emancipate, continuau tradiţia.

Trecuseră ani buni - aproape zece - de când nu mai participasem la scotoceală, dar îmi aminteam încă emoţia de a găsi ceva comestibil, ceva ce puteam să vând la şcoală pe un bănuţ, ceva misterios sau personal. În şcoala primară începusem să colecţionez aceste mici obiecte uitate ca pe nişte comori - o amuletă de argint cu un M gravat, o curea de ceas turcoaz din imitaţie de piele de şarpe, o cutiuţă de medicamente cât o monedă conţinând o măsea pătată de sânge - şi le îndesam într-un săculeţ de plasă cu fermoar pe care îl furasem din spălătoria cuiva. Obiectele începuseră să iasă prin ochiurile plasei pe măsură ce săculeţul se făcea tot mai mare şi mai greu.

O vreme mi-am spus că păstrez obiectele pentru proprietarii lor de drept - nu ca să le returnez, ci ca să le folosesc pe post de mită pentru mâncare sau favoruri dacă se întâmpla să nimerim din nou în acelaşi centru. Dar pe măsură ce creşteam am început să ţin înfocat la colecţia mea, spunându-mi singură, iar şi iar, povestea fiecărui obiect: perioada când locuiam cu Molly, fata căreia îi plăceau pisicile; colega de cameră căreia cineva îi furase ceasul şi îi rupsese mâna; apartamentul din subsol unde Sarah aflase adevărul despre Zâna Măseluţă. Ataşamentul meu faţă de obiecte nu se baza pe vreo legătură cu persoanele. De cele mai multe ori le evitam, nevrând să le ştiu numele, povestea, speranţele pentru viitor. Dar în timp obiectele începuseră să fie un şir de indicii despre propriul meu trecut, o cărare de firimituri de pâine, şi simţeam o vagă dorinţă de a merge pe urma lor până la momentul dinainte de primele amintiri. Apoi, la una din mutări, făcută pe grabă şi haotic, am fost nevoită să-mi las săculeţul în urmă. Ani de zile după asta am refuzat să-mi împachetez lucrurile; soseam la fiecare nouă familie cu mâna goală.

Am început repede să mă îmbrac: două maiouri urmate de trei tricouri şi un hanorac cu glugă, pantaloni maro mulaţi, şosete şi pantofi. Pătura maro de lână nu încăpea în rucsac, aşa că am împăturit-o şi mi-am înfăşurat-o în jurul taliei, prinsă la fiecare doi centimetri cu ace de siguranţă. Poalele le-am strâns şi le-am prins cu ace ca pe un jupon, după care am acoperit totul cu două fuste de lungimi diferite, prima lungă şi portocalie, de dantelă, a doua grena, în clini. M-am studiat în oglinda din baie în timp ce mă spălam pe dinţi şi pe faţă, mulţumită să constat că nu eram nici atrăgătoare, nici respingătoare. Hainele îmi acopereau bine formele, iar tunsoarea extra-scurtă pe care mi-o făcusem singură cu o seară înainte îmi făcea ochii albaştri şi luminoşi - singura trăsătură remarcabilă pe o figură altminteri banală - să pară nefiresc de mari, dominându-mi faţa aproape înfricoşător. Am zâmbit în oglindă. Nu arătam a persoană fără adăpost. Nu încă.

M-am oprit în pragul camerei mele. Lumina soarelui se reflecta din pereţii albi. Mă întrebam cine o să vină după mine şi ce o să creadă la vederea buruienilor care răsăreau din covor la picioarele patului. Dacă m-aş fi gândit din timp i-aş fi lăsat fetei de după mine un bidon cu fenicul. Planta înfoiată şi mirosul de lemn-dulce ar fi fost o alinare. Dar era prea târziu. Am dat din cap în semn de rămas-bun către camera care nu mai era a mea, simţind o bruscă recunoştinţă pentru unghiul din care intra soarele, pentru uşa care se încuia, pentru darul de timp şi spaţiu.

M-am repezit în sufragerie. Am văzut pe fereastră maşina lui Meredith deja pe alee, cu motorul oprit. Se studia în oglinda retrovizoare, cu mâinile pe volan. M-am întors pe călcâie şi m-am strecurat afară pe uşa din dos, unde m-am urcat în primul autobuz.

N-am mai văzut-o niciodată pe Meredith.

Din fabrica de bere de la baza dealului aburul se ridica zi şi noapte, ca un fum. În timp ce smulgeam buruienile priveam cum se întinde pata albă, iar în mulţumirea mea se strecura o nuanţă de disperare.

Noiembrie în San Francisco era blând, iar Piaţa McKinley liniştită. Grădina mea, cu excepţia unui mac alb sensibil, supravieţuise transplantării şi în primele douăzeci şi patru de ore mi-am imaginat că aş putea fi mulţumită cu o viaţă anonimă, ascunsă la adăpostul copacilor. Ascultam în timp ce lucram, gata să fug la primul zgomot de paşi, dar nimeni nu se îndepărta de peticul de gazon, nimeni nu băga capul curios în pădure, unde stăteam eu chircită. Până şi locul de joacă era gol, cu excepţia unei ferestre de cincisprezece minute înainte să înceapă şcoala, când copiii atent supravegheaţi se dădeau în leagăn (o dată, de două ori, de trei ori) înainte să-şi continue drumul în josul dealului. În a treia zi puteam deja să potrivesc vocile copiilor cu numele. Ştiam care îşi ascultă mama (Genna), cine era preferata învăţătoarei (Chloe) şi cine mai degrabă şi-ar fi dat foc în groapa cu nisip decât să meargă încă o zi la şcoală (Greta, micuţa Greta; dacă ochiul-boului ar fi fost în floare i-aş fi lăsat o găletuşă plină la groapa de nisip, atât de tristă era vocea cu care o ruga pe maică-sa să o lase să mai stea). Familiile nu mă vedeau şi nici eu nu îi vedeam, dar pe măsură ce treceau zilele începusem să-i aştept cu nerăbdare. Îmi petreceam primele ore ale dimineţii gândindu-mă cu care dintre copii aş fi semănat mai tare dacă aş fi avut o mamă care să mă ducă la şcoală în fiecare zi. Îmi imaginam că aş fi fost mai degrabă ascultătoare decât încăpăţânată, zâmbăreaţă, nu îmbufnată. Mă întrebam dacă aş mai fi iubit florile, dacă aş mai fi tânjit după singurătate. Întrebările, fără răspuns, se roteau ca apa la rădăcinile muşcatelor mele sălbatice, pe care le udam des şi din belşug.

Când mi se făcea aşa de foame că nu mă mai puteam concentra, mă urcam într-un autobuz şi mergeam până în portul turistic, pe strada Fillmore sau în Pacific Heights. Făceam turul magazinelor scumpe de delicatese, zăbovind în faţa tejghelelor de marmură lustruită şi gustând câte o măslină, o aşchie de şunculiţă canadiană sau o felie de brânză Havarti. Puneam întrebările pe care le-ar fi pus Elizabeth: care din sortimentele de ulei de măsline erau nefiltrate; cât de "proaspăt" erau tonul, somonul, calcanul; cât de dulci erau primele portocale roşii de sezon? Acceptam mostre suplimentare, prefăcându-mă nehotărâtă. Apoi, când vânzătorul se întorcea spre alt client, ieşeam din magazin.

Apoi, cu foamea doar păcălită, bântuiam pe dealuri în căutare de noi plante pe care să le adaug la grădina mea tot mai mare. Căutam prin grădini particulare şi parcuri publice, strecurându-mă pe sub bolte de zorele sau de floarea-pasiunii. În rarele ocazii când mă instalam lângă o floare pe care n-o puteam identifica, şuteam câte un fir şi mă duceam repede la un restaurant aglomerat, unde aşteptam să se ridice de la masă un client ca să-i iau locul. Aşezată în faţa unei farfurii abandonate cu resturi de lasagna sau risotto, puneam bobocul chinuit într-un pahar cu apă. În timp ce mâncam răsfoiam ghidul, studiind părţile florii şi răspunzând metodic la întrebări: Petale numeroase, sau nediferenţiate? Frunze lanceolate, cu dispunere verticilată, sau în formă de inimă? Plante care secretă lichid lăptos, cu pistilul atârnând într-o parte, sau fără lichid, cu pistilul drept? Odată ce deduceam din ce familie face parte şi îi memoram denumirea ştiinţifică şi pe cea populară, presam floarea între pagini şi mă uitam în jur, sperând să mai găsesc o farfurie pe jumătate goală. Dar nu găseam niciodată.

A treia noapte somnul m-a ocolit. Îmi chiorăiau maţele de foame şi, pentru prima dată, florile nu-mi ofereau alinare. Dimpotrivă, siluetele lor întunecate îmi aminteau de timpul pe care îl avusesem să-mi caut de lucru, de timpul care mi se dăduse ca să încep o nouă viaţă. Mi-am tras pătura mai strâns peste cap şi am închis ochii aţipind din când în când, refuzând să mă gândesc ce o să fac a doua zi sau următoarea.

În toiul nopţii m-a trezit brusc mirosul înţepător de tequila. Am deschis ochii instantaneu. Tufa de iarbă-neagră pe care o transplantasem de pe o alee care dădea din strada Divisadero îşi întindea braţele pline de spini peste capul meu. Printre plantele noi şi clopoţeii strălucitori ai florilor deschise am văzut silueta unui bărbat care se apleacă şi rupe o cârciumăreasă. Sticla de tequila s-a aplecat odată cu el şi conţinutul s-a scurs peste boschetul sub care stăteam ascunsă. Din spatele lui, o fată a întins mâna după sticlă. S-a aşezat pe jos cu spatele la mine şi s-a întins, cu faţa spre cer.

Bărbatul i-a dat floarea şi în lumina lunii mi-am dat seama că e tânăr: prea tânăr ca să bea, prea tânăr chiar ca să stea pe stradă după ce se întunecă. A mângâiat-o pe cap cu petalele florii, apoi pe obraz.
- O margaretă pentru iubita mea, a spus, imitând accentul sudist. Era beat.
- E floarea-soarelui, prostule, a spus fata, râzând. Părul prins în coadă cu o fundă asortată cu bluza şi cu fusta plisată i se legăna înainte şi înapoi. I-a smuls floarea din mână şi a mirosit-o. Floarea mică, portocalie îşi pierduse jumătate din petale; le-a împrăştiat şi pe restul până când miezul a rămas gol, abandonat în aerul nopţii, apoi l-a azvârlit spre pădure.

Băiatul s-a aşezat aproape de ea. Mirosea a transpiraţie şi a colonie ieftină. Fata a aruncat sticla goală în boscheţi şi s-a întors spre el.

Fără să stea pe gânduri, băiatul a început s-o sărute lacom şi să-şi bage mâinile pe sub bluza ei. Îi deschidea gura cu limba şi eu am crezut că fata o să se înece, în schimb a scos un geamăt şi şi-a înfipt degetele în părul lui unsuros. Mie mi se întorcea stomacul pe dos: simţeam în gât o felie de salam. Mi-am pus o mână la gură şi cealaltă peste ochi, dar tot îi auzeam. Săruturile sunau umed şi agresiv, zgomotele ajungeau până la mine cu atâta precizie, încât păreau degete lacome care îmi găureau buzele, gâtul, sânii.

M-am chircit, iar patul de frunze a foşnit sub mine. Cei doi au continuat să se sărute.

A doua zi de dimineaţă, din autobuz, am privit o femeie înaltă cu o găleată de lalele albe în braţe descuind uşa florăriei din cartier. A aprins lumina şi cuvântul ÎNFLORIT, făcut din snopuri de crengi, a apărut, luminat din spate, în vitrina uriaşă. Am traversat strada şi m-am apropiat de ea.
- Nu sunt de sezon, am spus, arătând din cap spre lalele.

Femeia a ridicat din sprâncene.
- Asta-şi doresc miresele.

A pus găleata jos şi m-a privit, parcă aşteptând să vorbesc.

M-am gândit la îndrăgostiţii îmbrăţişaţi sub tufa mea. Se prăbuşiseră foarte aproape de mine şi până să-i pot localiza printre boscheţi îl călcasem pe băiat pe omoplat. Nici unul nu se clintise. Buzele fetei se odihneau pe gâtul băiatului de parcă leşinase în mijlocul unui sărut; el dormea cu bărbia în sus, cu capul în hăţişul de cârciumărese, ca şi cum se bucura de atingerea lor. Într-o clipă, sentimentul meu iluzoriu de siguranţă şi singurătate se evaporase.
- Pot să te ajut cu ceva? a întrebat femeia, apoi şi-a plimbat degetele nerăbdătoare prin părul cărunt şi ţepos.

Mi-am dat seama că uitasem să mă dau cu gel şi speram că nu am frunze în păr. Am clătinat din cap, conştientă de înfăţişarea mea, înainte să răspund.
- Aveţi ceva de lucru?

M-a privit din cap până în picioare.
- Ai experienţă?

Plimbându-mi vârful pantofului de-a lungul unei crăpături adânci în asfalt, mi-am trecut în revistă experienţa. Borcanele de gem pline cu ciulini şi lăncile de aloe lipite cu scoci nu însemnau mult în lumea aranjamentelor florale. Puteam să torn denumiri ştiinţifice şi să recit istoria familiilor de plante, dar mă îndoiam că ar impresiona-o ceva din asta.
- Nu.
- Atunci, nu.

S-a uitat la mine şi avea privirea sigură, ca şi Elizabeth cândva. Mi s-a pus un nod în gât şi mi-am apucat juponul din pătura maro, de frică să nu se desprindă şi să mi se răsfire la picioare.
- Îţi dau cinci dolari să-mi descarci camioneta, a spus.

Mi-am muşcat buza şi am încuviinţat din cap.