Accabadora

Michela Murgia s-a născut în 1972, la Cabras, în Sardinia. Crescută în spirit catolic, s-a ocupat o vreme de educaţia religioasă a tinerilor, dar a lucrat şi ca administrator al unei centrale electrice sau portar de noapte.

Înainte de a deveni scriitoare, a lucrat câteva săptămâni ca operatoare de teleshopping într-o companie multinaţională, perioadă care i-a inspirat romanul de debut, Il mondo deve sapere (2006). Început sub forma unui blog şi construit apoi ca un jurnal tragicomic al manipulării la care suntem supuşi astăzi, romanul a fost dramatizat şi a inspirat scenariul filmului lui Paolo Virzì Tutta la vita davanti. În 2008 i-a apărut volumul Viaggio in Sardegna. Undici percorsi nell'isola che non si vede, ghidul unor locuri mai puţin cunoscute ale insulei sale natale.

În 2009 a publicat romanul Accabadora, distins în anul următor cu Premiul Campiello şi Premiul Mondello. În 2011 a publicat Ave Mary. E la chiesa inventò la donna, iar în 2012 o povestire în volumul Presente (în care figurează alături de Andrea Bajani, Paolo Nori şi Giorgio Vasta) şi romanul L'incontro.


Maria Listru, a patra fată a unei văduve nevoiaşe, e înfiată de tuşa Bonaria Urrai, femeie bătrână rămasă fără copii, croitoreasă în sat. Fetiţa creşte în preajma bătrânei, departe de viaţa aspră a sătenilor, dar descoperind treptat o lume plină de mistere de care mama ei adoptivă nu e deloc străină. E lumea satului Soreni din Sardinia, la mijlocul veacului trecut, o lume plină de semne tainice, în care alături de credinţă dăinuie încă vii eresuri din vremuri de demult, o lume în care viaţa şi moartea pot sta la aceeaşi masă, ca în familiile ce-şi aşteaptă morţii cu bucate în noaptea sărbătorii Tuturor Sfinţilor. Într-o asemenea noapte se arată misterul ce-nvăluie existenţa Bonariei Urrai: ea este o accabadora, o femeie care-i ajută să sfârşească pe cei aflaţi în pragul morţii. Când descoperă ea însăşi tulburătoarea taină, Maria fuge de-acasă, fuge chiar de pe insulă, stabilindu-se într-un oraş de la poalele Alpilor, pentru a nu se mai întoarce decât spre a asista înmărmurită la agonia fără sfârşit a accabadorei. Şi abia suferinţa ei, pe care o priveşte acum neputincioasă, o face să-nţeleagă ce rost avea Bonaria pe lume, ba chiar dă naştere ispitei surde de-a săvârşi pentru ea aceeaşi lucrare iubitoare.

Accabadora este romanul care a consacrat-o definitiv pe Michela Murgia în peisajul literar italian, fiind distins cu şapte premii importante, între care Premiul Campiello şi Premiul Mondello. A fost tradus în peste 20 de limbi, iar în Italia s-a vândut în peste 500 000 de exemplare.

Acabar înseamnă în spaniolă "a sfârşi", şi el a dat în sardă substantivul accabadora, "cea care sfârşeşte", cea care pune capăt agoniei. Pentru comunităţile tradiţionale din Sardinia, actul accabadorei nu reprezintă un asasinat, ci un gest de iubire şi milă, care ajută destinul să se împlinească. După cum spune autoarea, ea este ultima mamă.

"Romanul Michelei Murgia este o operă împlinită, de o mare originalitate." (Paul Bailey, Independent)

"Este de remarcat, în Accabadora, poezia stărilor sufleteşti care fac ecou evenimentelor dramatice petrecute în micul sat Soreni din Sardinia. Nu este uşor să scapi de folclorul romanţat care bântuie azi în literatură. Michela Murgia a reuşit pe deplin." (Il Sole 24 Ore)

"O meditaţie impresionantă despre viaţă şi moarte, despre puterea dragostei de a uni, a transcende şi a elibera." (Publishers Weekly)

"În Accabadora, miza etică devine miză stilistică şi narativă. O poveste lipsită de idile, de retorică şi de locuri comune. O limbă clară, plină de imagini care surprind legătura tainică dintre viaţă şi moarte." (La Nuova Sardegna)

Copil de suflet.

Aşa sunt numiţi copiii zămisliţi de două ori, de sărăcia unei femei şi de sterilitatea alteia. Celei de-a doua naşteri îi era fiică Maria Listru, fruct întârziat al sufletului Bonariei Urrai.

Când bătrâna se oprise sub lămâi să stea de vorbă cu Anna Teresa Listru, mama fetei, Maria avea şase ani şi reprezenta greşeala, după trei lucruri făcute cum trebuie. Surorile ei erau deja domnişoare, şi ea se juca singură pe pământ făcând, atentă ca o tânără gospodină, o prăjitură din noroi frământat cu furnici vii. Furnicile îşi mişcau picioruşele rozalii, murind încet sub decoraţiile din flori de câmp şi sub zahărul din nisip. În soarele aprig de iulie, prăjitura îi creştea în mâini, frumoasă cum sunt uneori lucrurile rele. Când fetiţa ridică privirea din noroi, o văzu lângă ea, în bătaia soarelui, pe tuşa Bonaria Urrai zâmbind cu mâinile aşezate pe pântecele slab, îndestulată de ceva ce de-abia îi fusese dat de către Anna Teresa Listru. Ce anume exact, Maria a înţeles de abia după câtăva vreme.

În aceeaşi zi plecă împreună cu tuşa Bonaria, ţinând într-o mână prăjitura din noroi şi în cealaltă o pungă plină cu ouă proaspete şi pătrunjel, sărmane merinde de mulţumire.

Maria intuia zâmbind că pe undeva ar fi trebuit să existe un motiv de plâns, dar nu reuşi să şi-l amintească. În timp ce se îndepărta pierdu şi amintirea chipului mamei sale, ca şi cum ar fi uitat-o deja de multă vreme, în momentul acela misterios în care fiicele copile hotărăsc singure ce e mai bine să amestece în noroiul prăjiturilor. Ani de zile însă îşi aminti cerul cald şi sandalele tuşii Bonaria, una ivindu-se şi alta ascunzându-se sub tivul fustei negre, într-un dans mut căruia picioarele îi urmăreau cu greu ritmul.

Tuşa Bonaria îi dădu un pat numai al ei şi o cameră plină de sfinţi, cu toţii răi. Acolo înţelese Maria că paradisul nu e un loc pentru copii. Vreme de două nopţi tăcu veghind cu ochii larg deschişi în întuneric să vadă lacrimi de sânge sau scântei ţâşnind din aureole. În a treia noapte fu învinsă de frica imaginii inimii sfinte a lui Isus cu degetul întins, devenită vizibil ameninţătoare sub greutatea celor trei rozarii atârnate pe pieptul din care ţâşnea sânge. Nu mai rezistă şi ţipă.

După nici un minut, tuşa Bonaria deschise uşa şi o găsi pe Maria în picioare lângă perete, strângând în braţe perna de lână aspră aleasă pe post de căţel de pază. Apoi se uită la statuia sângerândă, aflată mai aproape de pat de cât păruse vreodată. O luă sub braţ şi o duse cu ea fără să scoată o vorbă; a doua zi dispărură de pe credenţă şi agheasmatarul cu Sfânta Rita desenată în relief pe el şi mielul lui Dumnezeu din ghips, creţ ca un câine vagabond, fioros ca un leu. Maria începu din nou să spună Născătoarea după numai câtăva vreme; în şoaptă însă, pentru ca Fecioara să nu audă şi să o ia în serios în clipa morţii noastre amin.

Câţi ani avea pe atunci tuşa Bonaria nu era un lucru uşor de înţeles, dar erau nişte ani care se opriseră de mult, ca şi cum ea ar fi hotărât să îmbătrânească dintr-odată şi acum aştepta răbdătoare să fie ajunsă din urmă de timpul aflat în întârziere. Maria, în schimb, sosise prea târziu chiar şi în burta mamei sale, şi de la bun început se obişnuise să fie ultimul gând al unei familii care avea deja prea multe. Însă, în casa acelei femei, trăia neobişnuita senzaţie că devenise importantă. Când, dimineaţa, închidea uşa în urma ei şi strângea în braţe abecedarul în drum spre şcoală, avea certitudinea că, dacă ar fi întors capul, ar fi văzut-o acolo uitându-se după ea lipită de uşor ca şi cum ar fi sprijinit ţâţânile.

Maria nu ştia, dar bătrâna exista mai ales noaptea, în nopţile acelea obişnuite, fără nici un păcat pe care să dai vina că nu poţi dormi. Intra încet în cameră, se aşeza în faţa patului pe care dormea ea şi o fixa pe întuneric. În nopţile acelea, fetiţa, care credea că este primul dintre gândurile Bonariei Urrai, dormea fără să ştie cât de greu e să fii singurul.

De ce Anna Teresa Listru o dăduse pe fiica cea mică bătrânei o înţelegeau chiar prea bine cei din Soreni. Fără să ţină seama de sfaturile familiei, făcuse o căsătorie greşită şi îşi petrecuse următorii cincisprezece ani din viaţă lamentându-se de bărbatul care demonstrase că era în stare să facă bine un singur lucru. Annei Listru îi plăcea să se plângă pe la vecine că bărbatul ei nu reuşise să-i fie folositor nici măcar atunci când murise, având bunul-simţ să crape în război ca măcar să-i lase o pensie. Reformat pentru că era prea scund, Sisinnio Listru o sfârşise la fel de stupid cum trăise, strivit ca o boabă de strugure în teasc sub tractorul lui Boreddu Arresi, pentru care lucra din când în când ca arendaş. Rămasă singură cu patru fete, Anna Teresa Listru din săracă devenise o nenorocită, învăţând să facă rasolul, zicea ea, şi cu umbra clopotniţei. Acum, când tuşa Bonaria o ceruse pe Maria de suflet, nu-i venea să creadă că putea să pună în fiecare zi în ciorbă şi doi cartofi de pe pământul familiei Urrai. Dacă preţul era fetiţa, nici o problemă, mai avea alte trei fete.

De ce însă tuşa Bonaria Urrai o luase în casă la vârsta ei pe fiica alteia, nu înţelegea nimeni cu adevărat. Tăcerea se întindea ca o umbră atunci când bătrâna trecea pe stradă împreună cu fetiţa, iscând după aceea discuţii în şoaptă pe laviţele vecinilor. Bainzu, tutungiul, se bucura să descopere că şi bogatul, atunci când îmbătrâneşte, are nevoie de două mâini ca să-l şteargă la fund. Dar Luciana Lodine, fiica cea mare a instalatorului, nu vedea ce nevoie are cineva să dobândească un moştenitor pentru a face faţă unor nevoi cărora putea să le răspundă orice servitoare bine plătită. Ausoniei Frau, care era mai expertă în şezuturi decât o infirmieră, îi plăcea să încheie discuţia afirmând hotărât că nici măcar vulpea nu vrea să moară singură, şi atunci nimeni nu mai spunea nimic.

Sigur că, dacă nu s-ar fi născut bogată, Bonaria Urrai ar fi sfârşit ca toate femeile rămase fără bărbat, n-ar fi ajuns să-şi ia o fată de suflet. Văduvă a unui bărbat care n-o luase niciodată de nevastă, în alte condiţii ar fi fost poate o telăliţă, o cuvioasă într-un institut de surori sau o călugăriţă într-o mănăstire cu obloanele mereu trase, îmbrăcată în negru până în ultima clipă a vieţii. Războiul fusese cel care-i furase rochia de mireasă, chiar dacă mai erau unii care spuneau că nu-i adevărat că Raffaele Zincu murise la Piave, mai mult ca sigur că, şiret cum era, îşi găsise pe-acolo o femeie şi nu-şi mai cheltuise banii pe tren ca să vină să dea o explicaţie. Poate ăsta era motivul pentru care Bonaria Urrai era bătrână din tinereţe, şi nici măcar noaptea nu i se părea atât de neagră Mariei ca rochia ei. Dar satul era plin de văduve de bărbaţi vii, o ştiau femeile care bârfeau şi o ştia şi Bonaria, de aceea când ieşea în fiecare dimineaţă să cumpere pâine proaspătă de la brutărie, îşi ţinea capul drept şi nu se oprea niciodată să vorbească, întorcându-se acasă dreaptă ca rima unei strofe cântate.

În hotărârea de a lua o fată de suflet, lucrul cel mai greu pentru Bonaria nu fusese desigur curiozitatea lumii, ci reacţia iniţială a fetiţei pe care o adusese în casă. După şase ani petrecuţi respirând acelaşi aer într-o singură cameră cu trei surori, era clar că spaţiul pe care Maria îl considera al său nu se întindea mai departe de lungimea braţului. Intrarea ei în casa Bonariei Urrai dăduse peste cap această geografie interioară; între pereţii aceia, spaţiile care-i aparţineau doar ei erau atât de vaste, încât fetiţei îi trebuiră câteva săptămâni ca să înţeleagă că pe uşile acelor multe camere închise nu ar fi apărut nimeni care să-i spună: "Nu pune mâna, asta e a mea". Bonaria Urrai nu făcu niciodată greşeala s-o invite să se simtă ca la ea acasă, nici nu adăugă alte asemenea banalităţi folosite pentru a le aminti musafirilor că nu se găsesc deloc acasă la ei. Nu făcu decât să aştepte ca spaţiile rămase goale ani de zile să ia treptat forma fetiţei, şi când, la sfârşitul lunii, uşile camerelor fuseseră toate deschise rămânând aşa, avu senzaţia că nu greşise lăsând rezolvarea pe seama casei. Odată ce se simţi sigură pe prietenia câştigată cu pereţii aceia, Maria începu să manifeste tot mai multă curiozitate pentru femeia care o adusese să trăiască acolo.
- A cui fiică eşti dumneata, tuşă? întrebă într-o zi cu gura plină.
- Tata se numea Taniei Urrai şi era domnul ăla de-acolo...

Bonaria arătă spre vechea fotografie îngălbenită atârnată deasupra căminului, unde Daniele Urrai, ţeapăn în vesta de catifea, arăta cam de treizeci de ani şi putea să-i pară orice fetiţei în afară de tatăl bătrânei din faţa ei. Bonaria îi citi neîncrederea pe chipul rozaliu.
- Acolo era tânăr, eu nu mă născusem încă, preciză.
- Da' mamă nu aveai? se grăbi să întrebe Maria, care, evident, nu era prea obişnuită cu ideea că poţi să fii fata unui tată.
- Sigur că aveam, o chema Anna. Dar a murit şi ea cu mulţi ani în urmă.
- Ca tata, adăugă Maria serioasă. Uneori ei fac asta.

Bonaria fu uimită de precizare.
- Ce anume?
- O fac. Mor înainte ca noi să ne naştem. - Maria o privi răbdătoare. Apoi adăugă cu neplăcere: Mi-a spus-o Rita, fata Angelei Muntoni. Şi ei i-a murit tatăl înainte.

În timpul explicaţiei lingura se agita prin aer ca bagheta unui dirijor.
- Da, unii o fac. Dar nu toţi, spuse Bonaria, observând-o cu un zâmbet.
- Sigur că nu toţi, fu de acord Maria. Unul cel puţin trebuie să rămână. Pentru copii. Iată de ce părinţii sunt întotdeauna doi.

Bonaria dădu din cap, vârând la rândul ei lingura în supă, convinsă că discuţia a luat sfârşit.
- Voi eraţi doi?

Bonaria, în sfârşit, pricepu şi, fără să se oprească din mâncat, vorbi pe tonul aproape normal pe care îl folosise până în momentul acela.
- Da, eram doi. Soţul meu a murit şi el.
- O, a murit... repetă ca un ecou Maria după o clipă, nehotărâtă între a se simţi uşurată sau tristă.
- Da, zise Bonaria, serioasă şi ea. Uneori ei fac asta.

Consolată de acea statistică personală, fetiţa începu din nou să sufle uşor în supă. Din când în când, ridicând ochii de la aburii care ieşeau din lingură, îi întâlnea pe cei ai tuşii Bonaria şi-i venea să zâmbească.

Din momentul acela, atunci când Bonaria ieşea dimineaţa să cumpere pâine, Maria începu s-o aştepte aşezată la masa din bucătărie, cu picioarele atârnate şi numărând în minte loviturile pe care le dădea cu papucii de gumă în scaun până acolo unde ştia numerele. Când ajungea cam la de trei ori o sută, tuşa Bonaria se-ntorcea, şi atunci, înainte de a merge la şcoală, mâncau pâine caldă cu smochine la cuptor.
- Mănâncă, mănâncă să-ţi crească ţâţele! aşa zicea tuşa, lovindu-se cu mâna peste ceea ce-i mai rămăsese din sâni.

Râzând, Maria mânca fructele două câte două, apoi alerga în cameră, cu seminţele de smochine încă între dinţi, să controleze, pentru că tot ce zicea tuşa Bonaria era legea lui Dumnezeu pe pământ. Şi totuşi, în cei treisprezece ani cât a stat la ea, nici măcar o dată Maria nu i-a zis mamă, pentru că mamele sunt altceva.


O vreme Maria crezu că tuşa Bonaria era croitoreasă. Cosea ore în şir, iar una din camerele casei era plină de cupoane şi de stofe. Veneau femei să li se ia măsuri pentru fuste şi basmale, iar uneori şi bărbaţi pentru pantaloni şi cămăşi de sărbătoare. Pe bărbaţi tuşa Bonaria nu-i lăsa să intre în camera cu stofe, îi primea în sufragerie obligându-i să rămână nemişcaţi în picioare. În genunchi, cu metrul din piele în mână, se mişca repede ca o păianjeniţă ţesând în jurul acelor prăzi imobile o misterioasă pânză de măsuri.

În timp ce li se luau măsurile, femeile sporovăiau cu plăcere, povestind despre alţii ca să povestească de fapt despre ele însele. Bărbaţii, în schimb, tăceau, încruntaţi şi parcă goi în faţa privirii aceleia severe. Maria observa şi întreba.
- Bărbatul se ruşinează să-i iei măsurile pentru că dumneata eşti femeie, nu-i aşa?

Atunci Bonaria îi aruncă o privire maliţioasă, care părea ciudată pe pânza deşirată a chipului ei sever.
- Ba nu, Mariedda! Bărbaţii se tem, nu se ruşinează. Ştiu ei bine ce palton aş putea să le fac eu. Şi râdea încet, scuturând cu putere stofa ca s-o întindă.

Frică sau nu, clienţii veneau şi din afara satului, chiar şi de la Illamari sau de la Luvè, înaintea petrecerilor de nuntă sau a sărbătorilor religioase, sau numai ca să-şi facă costumul nou de duminică. În unele zile casa părea o piaţă, cu metri de stofă întinşi pe spătarele scaunelor, formând pliseuri şi broderii imaginare. Maria stătea şi se uita, pregătită să întindă un ac sau creta pentru însemnat lungimea tivului.

Pentru o pereche de pantaloni a venit o dată şi Boriccu Silai, de la societatea minieră, împreună cu servitoarea din casă. Fata, de vreo şaişpe ani, se numea Annagrazia şi avea pielea ciupită de vărsat şi ochii ca nişte melci fără cochilie. Stătea lângă perete fără să scoată o vorbă, ţinând în mână o pungă cu cel puţin patru metri de catifea, un lucru pe care doar bogaţii şi-l puteau permite cu adevărat. Tuşa Bonaria nu se lăsă impresionată şi-l măsură pe Boriccu Silai cu aceeaşi atenţie dintotdeauna, observându-i formele de sub curea cu ochiul expert al celui care din puţin înţelege totul.
- Pe ce parte? întrebă în sfârşit, conform obiceiului croitorilor meticuloşi uitându-se la şliţul pantalonilor. El se întoarse către fetişcana sprijinită de perete, făcând un semn cu capul.
- Pe stânga, răspunse în locul lui Annagrazia, privind-o fix pe bătrână, fără să mai adauge ceva. Bonaria înfruntă o clipă privirea servitoarei, apoi începu să înfăşoare încet metrul din piele în jurul celui din lemn de lămâi. Boriccu aştepta răspunsul, dar, când vorbi, tuşa Bonaria părea să nu i se adreseze lui.
- Ei, mă tem că până la Sfântul Ignaţiu nu reuşesc. Încercaţi la Rosa Cadinu, că ea are nevoie de bani.

Boriccu Silai şi tuşa Bonaria rămaseră nemişcaţi privindu-se în tăcere. Apoi bărbatul şi ţiitoarea lui părăsiră casa fără să scoată o vorbă, pentru că vorbe fuseseră spuse chiar prea multe. Închizând bine uşa în urma lor, tuşa Bonaria se întoarse către Maria cu un suspin obosit, punând metrul în buzunarul şorţului descusut.
- Naiba să-i ia, am pierdut o comandă... Dar anumitor lucruri e mai bine să nu le ştii măsura exactă, Maria. Ai înţeles?

Maria nu înţelesese nimic, dar aprobă oricum, pentru că nu toate lucrurile se ascultă pentru a fi înţelese imediat. De altfel, pe-atunci încă mai credea că tuşa Bonaria era croitoreasă de meserie.

Prima oară când Maria îşi dădu seama că tuşa Bonaria iese noaptea, avea opt ani, şi era pe la jumătatea iernii lui 1955, de-abia trecuse Boboteaza. Avusese voie să stea trează să se joace până când se auziră clopotele de Ave Maria, apoi tuşa Bonaria o însoţise în cameră ca să facă întuneric mai devreme, închizând obloanele şi umplând vasul pentru încălzit cu jăratec şi cenuşă caldă.
- Dormi, că mâine-dimineaţă te scoli devreme să mergi la şcoală.

Aproape niciodată Maria nu se lăsa păcălită de acele aşa-zise nopţi, uneori rămânea trează ore întregi studiind umbrele lăsate pe tavan de cărbunii care se stingeau.

Nu dormea atunci când auzi bătăi în poartă şi vocea joasă şi agitată a unui bărbat care vorbea prea încet ca să-l poată recunoaşte. Nemişcată sub plapumă printre umbrele roşietice, auzi clar poarta deschizându-se şi pasul familiar al tuşii Bonaria plecând şi întorcându-se după câteva minute. Coborî din pat fără să-i pese de podeaua rece de sub picioarele goale, bâjbâind în întuneric spre uşă până când răsturnă oliţa de noapte. Înainte să iasă din cameră tuşa Bonaria îşi dăduse deja seama că era trează.
- Fetiţa! atrase atenţia în şoaptă bărbatul aflat în umbră pe hol. Era înalt, cu umerii laţi şi un aspect uşor familiar, dar Maria nu avu timp să-l recunoască, pentru că tuşa Bonaria îi ieşi imediat în întâmpinare, neagră şi severă în şalul lung de lână pe care-l folosea numai când ieşea de sărbători. Îl ţinea strâns ca pe o teacă în jurul trupului slab, ascunzându-şi astfel formele şi intenţia, oricare ar fi fost ea.
- Du-te în camera ta.

Maria nu-i vedea faţa şi poate de aceea îndrăzni să-i vorbească.
- Unde mergi, tuşă? Ce se-ntâmplă?
- Mă întorc imediat. Tu du-te în camera ta.

Nu era o invitaţie, faptul că-i spuse încă o dată era deja prea mult, mai ales că o făcuse în faţa unui străin. Maria se retrase în tăcere din pragul uşii. Până când n-o închise, bătrâna rămase nemişcată impunându-i musafirului aceeaşi atitudine. În spatele uşii, Maria îşi ţinu respiraţia ca pe un secret, până când nu-i auzi mişcându-se din nou cu repeziciune, ieşind şi lăsând casa într-o tăcere stânjenitoare. Înţepenită de frig aşteptă nemişcată în picioare supunându-se instinctului de a lovi încet cu degetul în lemnul uşorului pentru a număra, dar după ce numără de trei ori câte o sută, Bonaria tot nu se întorsese încă. Resemnată, fetiţa se strecură în pat într-o tăcere departe de somn, până când în aerul călduţ al camerei veni şi somnul, biruind distanţa aceea. Când bătrâna se întoarse, Maria nu-şi dădu seama pentru că dormea. A fost mai bine.

Dimineaţa fetiţa fu trezită de zgomotele familiare ale casei. Întrebările nopţii se risipiseră asemenea mirosului care se ridica din cenuşa călduţă. Se îmbrăcă şi merse s-o caute. O găsi în picioare scuturând o bucată de stofă ca să scoată praful din ea şi să-i întindă ţesătura şifonată. Părea o pasăre cu o singură aripă. Bonaria o văzu pe Maria şi se opri. Apoi vorbi:
- Nu trebuie să se mai întâmple ce ai făcut azi-noapte.

Ordinul porni sec, asemenea unei biciuiri cu stofa şi orice întrebare muri în ameninţarea aceea. Maria înţelese atunci că existau pentru ea lucruri mai preţioase decât somnul, pe care le putea pierde. Apoi chipul bătrânei se destinse şi, în timp ce împăturea stofa bine scuturată, o rugă:
- Mănâncă acum, pentru că azi avem multe de făcut.

Tuşa îi dădu rochiţa de sărbătoare şi la fel se îmbrăcă şi ea, luându-şi fusta cea bună de mare doliu, deşi era o zi de marţi fără asemenea obligaţii. Stând în picioare îşi împletea părul sur, cu privirea fixă pe geamul ferestrei, în timp ce umbra îi broda pe faţă o băteală de zile fără consistenţă. Printre cutele acelea de fiinţă şi de spinţă, Maria intui pentru prima dată frumuseţea pierdută, şi o răni absenţa cuiva care să-i fi păstrat amintirea.
- Unde mergem, tuşă?

Bătrâna îşi puse pe cap cea mai neagră dintre basmalele sale, cea de mătase cu franjuri lungi, gata să se încurce oricând. Apoi se întoarse spre ea, cu o expresie ciudată pe faţa uscăţivă.
- Să facem o vizită de condoleanţe în casa Rachelei Littorra, fiindcă i-a murit bărbatul. E o datorie de vecini.

Umbla sprintenă ca întotdeauna, şi alături de ea Maria reuşea cu greu să ţină ritmul, deşi rochiţa ei albă nu era aşa de grea ca fusta lungă a bătrânei. Casa mortului nu era departe, dar de la sute de metri deja se auzea cântecul trist al bocetului. De fiecare dată când se ridica lamentaţia aceea de o muzicalitate vulgară, era ca şi cum sorenezilor li s-ar fi cântat durerile din fiecare casă, cele prezente şi cele duse, pentru că doliul unei familii trezea amintirea niciodată adormită a tuturor plânsetelor trecute. Atunci obloanele de la ferestrele vecinilor erau închise, ochii caselor devenind orbi la lumina soarelui, şi fiecare alerga să-şi plângă propriii morţi în mortul prezent, printr-o terţă persoană.

Mortul din ziua aceea stătea întins pe pat în mijlocul holului, cu picioarele în pantofi, îndreptate spre intrare. Pregătit deja pentru pământ, îl îmbrăcaseră ca şi cum ar fi mers la o petrecere, cu costumul negru cu care se însurase, când era slab, sănătos şi decidea asupra propriei vieţi. Butonierele trăgeau pe burtă în ciuda poziţiei orizontale a corpului, încăperea era plină de respiraţia întretăiată a femeilor, în timp ce bărbaţii stăteau nemişcaţi lângă perete, ca nişte paznici. Bocitoarea porni atunci un plânset ca un cântec, o notă dureroasă care părea că iese de sub genunchii îndoiţi la pământ. Femeile o însoţiră cu gemete ritmice, formând un cor lugubru căruia tuşa Bonaria nu i se alătură în nici un fel. Îi spuse Mariei să aştepte şi se duse către văduva Rachela Littorra, care stătea ghemuită pe scaunul cel mai apropiat de capul mortului, legănându-se mută în timp ce celelalte plângeau în locul ei. Cum o văzu pe tuşa Bonaria, femeia păru să se trezească din amorţeală, sculându-se în picioare într-un gest de întâmpinare.
- Sora mea stimată! Dumnezeu să vă răsplătească pentru tot...

Pentru o clipă exclamaţia se suprapuse peste plânsetul plătit al bocitoarei. Restul cuvintelor se pierdură în lâna neagră a şalului tuşii Bonaria, în care văduva îşi înfundă faţa cu un elan necontrolat, atrăgând privirile celor prezenţi. Rachela Littorra păru să regăsească puţină pudoare numai când tuşa Bonaria îi şopti ceva mângâind-o pe cap cu o delicateţe pe care Maria nu i-o văzuse niciodată.

Între timp bocitoarea îşi schimbase inflexiunea vocii, intonând o poezie improvizată înflorată de laude la adresa mortului. Când o auzeai ţipând în rime, puteai crede că nu se născuse niciodată un om mai bun ca Giacomo Littorra, despre care, în schimb, ştiau cu toţii că fusese un soţ zgârcit, convins că era o virtute să fie rău cu oricine, aşa cum fusese soarta cu el. În timp ce bocitoarea plângea şi făcea gestul de a-şi smulge cu dinţii o fâşie din mânecă, Maria citea pe chipurile celor prezenţi gândul acela indecent, privindu-i când pe unul, când pe altul, fără măcar să ridice prea mult capul.

Atunci îl văzu pe bărbatul acela.

În picioare, lângă perete, în spatele scaunului mamei, fiul mortului ţinea în mână o pălărie şi era cel mai înalt dintre bărbaţii prezenţi. Santino Littorra îşi ţinea privirea încremenită pe corpul rigid al tatălui, ca şi cum ar fi fost hipnotizat de cântecul de jale simulat al bocitoarelor. Maria recunoscu umerii laţi şi acelaşi fel stăpânit de a aştepta pe care le văzuse în noaptea precedentă. Opt ani erau puţini ca să înţeleagă totul, dar erau suficienţi ca să intuiască că exista ceva de înţeles. Întorcându-se acasă, după nici două ore, Maria mergea încet ca şi cum ar fi purtat o greutate, dar poate aceea a fost ultima oară când i s-a întâmplat să rămână în urma tuşii Bonaria pe stradă.


Cinci ani de zile Bonaria Urrai nu mai ieşi noaptea, sau poate că Maria nu-şi dădu seama, ocupată cum era să se descopere în sfârşit fiică legitimă. Într-un fel lucrul acesta dădu roade, pentru că atunci când fetiţa era în clasa a cincea, Soreni acceptase deja de mult cuplul acela ciudat, nu se mai vorbea despre el în crâşme, şi chiar şi în discuţiile din faţa porţii, când soarele stătea să apună, bătrâna şi fetiţa lăsaseră locul altor veşti mai proaspete sau mai picante. Fără să ştie că le dădea o mână de ajutor, fiica de şaisprezece ani a Rosannei Sinnai avusese amabilitatea să rămână gravidă şi deocamdată nu se ştia cu cine, iar asta influenţase destul de mult mersul normal al bârfelor. O altă persoană, odată terminat şopotitul pe la spatele ei, s-ar fi mirat că vorbele încetaseră atât de repede, pentru că într-un loc unde se întâmplau puţine lucruri cu adevărat interesante, un eveniment ca acela putea rămâne actual pentru o generaţie întreagă. Dar Bonaria Urrai nu putea să se mire de asta, pentru că lucrase încă din primul moment la construcţia acelei fragile normalităţi. Bătrâna croitoreasă se comportase imediat ca şi cum fetiţa ar fi ieşit din pântecele său, lăsând-o pe Maria să umble prin casă când venea cineva în vizită sau luând-o cu ea oriunde se ducea, astfel încât lumea să-şi poată îndopa până la sufocare propria-i curiozitate lacomă privind natura acelei filiaţii elective. Maria, în schimb, obişnuită să se considere un lucru fără importanţă, avusese nevoie de mai mult timp până să-şi dea seama că devenise un subiect de discuţie. Mama ei, Anna Teresa Listru, femeie pasionată de enumerări în orice formă ar fi fost ele, nu o obişnuise cu nimic altceva decât cu punerea ei în rând cu surorile sale, conform unei formule rituale mereu aceeaşi:
"Şi cine-i fetiţa asta frumoasă?"
"E ultima." Sau mai simplu: "E a patra".

Atât de puternică era amprenta clasificării de cursă câmpenească, încât la început Maria trebuise să-şi muşte limba ca să nu se prezinte la rândul ei aşa, ca ultima sau a patra. Bonaria nu putea să ştie asta. Şi totuşi probabil că a intuit-o în vreun fel, pentru că atunci când trebuia să o prezinte unor străini i-o lua întotdeauna înainte: "Ea e Maria".

Şi acel simplu Maria trebuia să le fie suficient chiar şi celor care ar fi vrut să înţeleagă mai mult. Locuitorii din Soreni avuseseră nevoie de ceva timp, dar în cele din urmă înţeleseseră antifonia acelei liturghii misterioase, şi dintr-odată era ca şi cum ar fi fost dintotdeauna aşa: suflet şi fată de suflet, o manieră mai puţin vinovată de a fi mamă şi fiică. Doar o singură dată cineva încercă să-i ceară socoteală Bonariei despre ceva care o privea pe Maria, dar care n-avea nici o legătură cu numele ei, şi în multe privinţe acel unic episod făcu ca tot ceea ce se întâmplă după aceea să fie altfel.

Copiilor dintr-a V-a B nu le venea să creadă că învăţătoarea Luciana avea cu adevărat cincizeci de ani, pentru că era prea frumoasă ca să fie bătrână, şi anume în acel fel periculos în care sunt frumoase numai femeile venite din altă parte. Se căsătorise cu mulţi ani în urmă cu Giuseppe Meli, un proprietar de pământuri din Soreni care cultiva orez şi mergea deseori pe continent să încheie afaceri legate de exportul acestuia. Aşa o cunoscuse Giuseppe pe fata aceea zveltă, din mica burghezie piemonteză: o tânără învăţătoare bine-crescută, cu nişte ochi verzi ca jadul, neobişnuiţi chiar şi la fetele din lumea ei rafinată. Luciana Tellani, uimindu-şi rudele şi prietenii, acceptase să-l urmeze fără să se uite înapoi, dar, deşi era învăţătoare la Soreni de mai bine de douăzeci de ani, vorbea încă italiana din Torino. În răstimpul acela multe persoane învăţaseră de la ea să scrie şi să citească şi îi oferiseră în schimb legitimarea deplină ca localnică, cu gratitudinea şi respectul pe care deseori persoanele simple le au pentru adevăraţii învăţători. Străina care la sfârşitul anilor '40 se măritase cu ţăranul Giuseppe Meli devenise pentru Soreni doar Doamna învăţătoare Luciana.

Învăţătoarea avea părul lung până la umeri, de un blond proaspăt; nu şi-l acoperea nici măcar atunci când mergea la biserică, unde capul ei blond apărea printre altele ca o floare de mac într-un lan de grâu. Cu toate astea nu se putea găsi nimic rău de spus pe seama ei, în afară de faptul că, deşi venise de pe continent, nu era cu mult mai înaltă decât media celor din sat; dar când o femeie era blondă, un defect secundar ca înălţimea i se putea ierta cu uşurinţă până şi la Soreni. Mariei îi plăcea părul învăţătoarei mai ales pentru că era ondulat. Nu drept şi lipit de cap ca blana unui şoarece căzut în ulei, nici creţ ca al mamei sale, atât de încâlcit că nu reuşea niciodată să-şi pieptene firele până la vârf. Părul învăţătoarei Luciana avea o moliciune care se înţelegea bine cu orice fel de vânt.
- Doamna învăţătoare, vă încreţiţi părul cu fierul de călcat, de-l aveţi aşa?
- Ce-ţi trece prin cap, Maria... Am eu oare timp să mă coafez în fiecare dimineaţă, când voi mă aşteptaţi în clasă?

Învăţătoarei îi plăcea fetiţa aceea de o inteligenţă puţin impertinentă şi acceptase fără probleme ciudata ei situaţie familială, ajutată de explicaţiile soţului ei şi a vreuneia din minţile acelea simple gata oricând să explice complicaţiile altora. Existase un singur moment de tensiune, datorat faptului că Bonaria Urrai nu se dusese niciodată la şedinţele cu părinţii ca să verifice cum merge Maria cu şcoala. Când fetiţa se întorsese acasă cu cererea învăţătoarei Luciana scrisă în caiet, tuşa Bonaria se uitase cu severitate la Maria.
- Ce-ai făcut?
- Nimic! răspunse Maria desfăcându-şi funda verde de la uniformă.
- Atunci de ce vrea să mă vadă învăţătoarea?
- Nu ştiu...
- Ceva tot ai făcut, altfel nu mă chema!
- N-am făcut nimic, sunt chiar bună la învăţătură, ieri am luat foarte bine la geometrie!

Bonaria o ajută să-şi scoată uniforma neagră şi nu mai întrebă nimic, dar a doua zi îşi puse fusta pentru sărbători obişnuite şi se duse la doamna Luciana. Bătu la uşa clasei la ora indicată şi după câteva secunde cele două femei se aflară faţă în faţă, învăţătoarea îmbrăcată cu un taior în carouri mici cum se purta la oraş şi croitoreasa cu lunga ei fustă tradiţională şi şalul negru pe spate. Diferenţa de vârstă dintre ele nu era mai mare de zece ani, dar păreau că vin din generaţii diferite. Doamna Luciana lăsă copiii cu femeia de serviciu şi vorbi cu Bonaria pe coridor.
- Mi-am făcut griji din cauza Mariei. A făcut ceva?
- Nu, absolut nimic. V-am cerut să veniţi numai ca să vă cunosc, se obişnuieşte ca învăţătoarea şi părinţii să se întâlnească din când în când ca să vorbească despre progresele copiilor.

Chiar dacă Bonaria băgase de seamă uşoara ezitare din vorbele piemontezei, n-o lăsă să se vadă.
- Dacă e numai pentru asta, iată-mă. Ce-mi spuneţi de Maria?
- Numai lucruri bune, e inteligentă, foarte conştiincioasă. Îi place şcoala, în special matematica, îşi face temele la timp. Dumneavoastră o ajutaţi la lecţii?
- Din când în când, dar nu întotdeauna. Uneori n-am timp, alteori face lucruri pe care nu le ştiu nici eu. Am făcut doar trei clase elementare, n-am învăţat prea mult.

Oricine altcineva ar fi roşit spunând fraza aceea sau n-ar fi spus-o deloc. Bonaria însă susţinu privirea celeilalte cu un calm senin şi, în mod ciudat, învăţătoarea fu cea care se simţi obligată să găsească o explicaţie.
- Să ştiţi că a studia nu înseamnă uneori nimic, în a treia elementară de altădată se făcea latina care se face azi în a cincea de liceu...

Ieşiră în grădina care înconjura şcoala şi se plimbară printre straturile cu flori fără să le bage în seamă, atente mai ales una la cealaltă. Bonaria o observa pe învăţătoare cu scurte priviri directe, Luciana se limita să privească din când în când profilul apăsat al femeii, atunci când credea că nu e văzută.
- E ciudată, ştiţi, povestea asta cu copilul de suflet...
- De ce e ciudată? - tonul Bonariei era inexpresiv.
- Maria nu pare să sufere deloc. Îşi vede des familia?
- Da, de câte ori o cere. De ce ar trebui să sufere?

Luciana Tellani răspunse brusc, ca şi cum s-ar fi gândit de multă vreme la fraza aceea în timp ce aştepta ca bătrâna să se prezinte la întâlnire.
- Nu ştiu, numai că mă surprinde, de exemplu, că atunci când îi cer să facă un desen al părinţilor ei, Maria vă desenează pe dumneavoastră, care nu sunteţi adevărata ei mamă...

Bonaria nu se arătă mirată la auzul acestei mărturisiri şi rămase într-o tăcere care o invită pe cealaltă să continue oarecum stânjenită.
- Mi se pare un lucru atât de neobişnuit ca o fetiţă să fie luată... de bunăvoie, desigur, dar oricum să plece din familie aşa, fără să aibă nici un fel de traumă...
- Nu e ciudat, prin părţile astea se întâmplă uneori; dacă mergeţi la Genari, acolo sunt cel puţin trei fete de suflet, una are cam vârsta Mariei. Bonaria se opri ca să repete ideea: Nu e ciudat.

Piemonteza nu păru convinsă, dar deocamdată nu mai adăugă nimic. Îndreptă discuţia către rezultatele şcolare mai puţin strălucite ale fetiţei şi, când ajunseră din nou la uşa clasei, vru să-şi ia rămas-bun. Dar Bonaria avea o ultimă întrebare.
- Voiam să vă întreb în legătură cu desenele pe care le face Maria... Ce înţelegeţi exact când spuneţi că ar trebui s-o deseneze pe adevărata ei mamă?

Învăţătoarea rămase interzisă, nu atât din cauza cuvintelor, cât a privirii bătrânei croitorese.
- Să nu mă înţelegeţi greşit, mă refeream la mama naturală, nu voiam în nici un caz să discreditez legătura dintre voi...
- Mama naturală este pentru Maria cea pe care ea o desenează când i se cere s-o deseneze pe mama ei.

Poate a fost tonul bătrânei - atât de uşor şi de calm. Sau poate privirea fără nici o expresie, ca şi cum ar fi privit prin ea. În orice caz, doamna Luciana găsi că e mai înţelept să nu răspundă, strângându-şi buzele într-un rigid simulacru de zâmbet. Cele două femei se despărţiră într-o tăcere apăsătoare din cauza tensiunii amândurora: una regreta că nu spusese destul, exact în momentul în care cealaltă era convinsă că auzise chiar prea mult.

În seara aceea, înainte de cină, Bonaria ascultă puţin radioul, în timp ce Maria, în faţa căminului, se juca cu un vechi abecedar, punând cu grijă în ordine cartonaşele cu figuri ce trebuiau introduse în căsuţele lor. Lipseau câteva, pierdute în primii ani de şcoală, când obiectele şi numele lor erau mistere nedesprinse încă de violenţa subtilă a analizei logice.
- Ce trebuia să-ţi spună învăţătoarea?
- Nimic important, aveai dreptate tu.
- Dar aţi stat multă vreme împreună...
- Am vizitat curtea. Există acolo nişte muşcate pestriţe pe care nu le-am văzut niciodată.

Maria puse ultimele cartonaşe la locul lor, înţelegând că orice şi-ar fi spus tuşa Bonaria şi învăţătoarea în dimineaţa aceea, nu aşa ar fi reuşit ea să afle.
- Ţi-a spus însă că sunt bună la învăţătură?
- Nu, mi-a spus că, pentru cât eşti de inteligentă, nu-ţi dai destul silinţa, şi că ai putea să faci mult mai mult.

Fetiţa căscă ochii neîncrezătoare. Bonaria rămase serioasă, cu urechea lipită de radioul care transmitea muzică clasică, închizând ochii ca să şi-i ascundă de privirea cercetătoare a Mariei.
- Nu se poate. Îmi spune mereu că sunt silitoare. Cea mai bună din clasă!
- Cea mai bună e fata lui Giovanni Lai, ştie tot satul. Învăţătoarea spune însă că tu îţi petreci tot timpul desenând, că nu-ţi place gramatica şi că vorbeşti în timpul orelor cu Andría Bastíu.
- Nu-i adevărat că-mi petrec tot timpul desenând! Doar un pic.

Bonaria zâmbi imperceptibil.
- Dar e adevărat că vorbeşti în timpul orelor şi că nu înveţi bine la gramatică.
- Oricum italiana nu foloseşte la nimic.
- Cum adică nu foloseşte?
- Când nu suntem la şcoală vorbim cu toţii sarda. Şi dumneata vorbeşti sarda, şi surorile mele, şi Andría. Toţi!

Bătrâna croitoreasă era la curent cu aversiunea comună a copiilor din Soreni faţă de limba italiană, aşa cum o ştia orice mamă din sat. Unele dintre ele încetaseră chiar să mai vorbească în sardă cu copiii din pricina aceea, înfruntând noua limbă cu rezultate deseori mai degrabă comice decât eficiente.
- Chiar dacă aici toţi te înţeleg când vorbeşti în sardă, trebuie să cunoşti şi italiana, pentru că nu se ştie niciodată în viaţă. Sardinia e oricum în Italia.
- Nu-i adevărat că e în Italia. Suntem despărţiţi! Am văzut pe hartă. Între noi se află marea, spuse Maria, sigură de ea.

Bonaria nu se lăsă prinsă pe picior greşit de acea etalare a cunoştinţelor geografice.
- Maria, tu a cui fiică eşti?

Fetiţa nu se aştepta la asta. Tăcu un moment, căutând cursa din întrebare, apoi îşi dădu drumul sigură de ea.
- A Annei Teresa şi Sisinnio Listru...
- Exact. Dar unde locuieşti?

De data asta Maria intui cursa şi încercă să câştige timp.
- În Soreni locuiesc.
- Maria, o dojeni Bonaria ridicând din sprâncene.

Fetiţa fu nevoită se cedeze.
- Locuiesc aici cu dumneata, tuşă.
- Deci locuieşti despărţită de mama ta, dar eşti oricum fiica ei. Nu-i aşa? Nu locuiţi împreună, dar sunteţi mamă şi fiică.

Maria tăcu, ruşinată puţin, coborându-şi privirea pe genunchi ca să se consoleze cu abecedarul, unde fiecare lucru avea un loc comod al său şi doar unul. Şoapta se auzi uşoară ca o boare:
- Suntem, da, mamă şi fiică... dar nu tocmai o familie. Dacă eram o familie nu se punea de acord cu dumneata... adică, eu cred că dumneata eşti familia mea. Pentru că noi suntem mai aproape.

De data aceasta fu Bonaria cea care tăcu câteva clipe. Muzica clasică transmisă la radio nu împiedica tăcerea să se audă. Când reluă discuţia, schimbase din nou tactica.
- Îmi face plăcere că spui asta, dar n-are nici o legătură... pentru că ştii bine că Arrafiei mi-a murit în război, în tranşeele de pe Piave. Iar războiul acela îl făcea Italia, nu Sardinia. Când se moare pentru un pământ, pământul acela devine obligatoriu al tău. Nimeni nu moare pentru un pământ care nu-i al său, numai dacă e tâmpit.

Maria nu avea nici o armă de opus acelei logici, şi nici un cuvânt de consolare pentru o durere atât de mare, încât dăinuia încă în amintire şi după patruzeci de ani. O văzu strălucind ca o candelă în ochii Bonariei, singurul mormânt unde dispărutul Raffaele Zincu nu încetase să fie plâns. Murmură confuz:
- Ce vrei să-mi spui, tuşă?... Că eu voi deveni cu adevărat fiica dumitale numai atunci când voi muri?

Bonaria izbucni în râs, risipind tensiunea iscată fără reţinere de întrebarea Mariei. Cu un gest instinctiv prinse capul fetiţei şi îl strânse la piept ca pentru a-l încălzi.
- Eşti o prostuţă. Mariedda Listru! Tu ai devenit fiica mea chiar în momentul în care te-am văzut şi nici măcar nu ştiai cine sunt. Numai că trebuie să înveţi bine italiana, îţi cer asta ca pe o favoare.
- De ce, tuşă?...
- Pentru că Arrafiei s-a dus pe zăpada de pe Piave cu pantofi subţiri care nu-i erau de nici un folos, dar tu trebuie să fii pregătită. Italia sau ba, tu din războaie trebuie să te întorci, fata mea.

Nu-i spusese niciodată aşa, şi n-o mai făcu niciodată în felul acela. Dar Mariei plăcerea aceea profundă, atât de asemănătoare unei dureri în gură, îi rămase imprimată în memorie pentru multă vreme.