Un prieten perfect

Romancierul şi scenaristul elveţian Martin Suter (n. 1948 la Zürich), autor de mare succes tradus în peste douăzeci de limbi, a debutat târziu în literatură - la patruzeci şi nouă de ani -, după ce a lucrat ca jurnalist şi, o vreme, în domeniul publicitar. Şi-a întrerupt de câteva ori activitatea desfăşurată în oraşul natal, pentru a întreprinde lungi călătorii în lume, în cursul cărora a scris o serie de reportaje pentru cunoscuta revistă GEO. S-a făcut mai întâi remarcat prin scenarii de film şi televiziune, prin texte satirice, scurte povestiri şi, mai ales, prin rubricile săptămânale deţinute în reviste ca Weltwoche, NZZ-Folio, Zürcher Tagesanzeiger.

A publicat romanele: Small World (1997; Humanitas Fiction, 2012), Die dunkle Seite des Mondes (2000), Un prieten perfect (Ein perfekter Freund, 2002), Lila, lila (2004), Diavolul din Milano (Der Teufel von Mailand, 2006; Humanitas Fiction, 2008), Der letzte Weynfeldt (2008), Der Koch (2010), Allmen und die Libellen (2010), Allmen und der rosa Diamant (2011). Small World a fost ecranizat în 2010 (cu titlul Je n'ai rien oublié), avându-i pe Gérard Depardieu şi actriţa de origine română Alexandra Maria Lara în rolurile principale.

Printre premiile şi distincţiile obţinute de autor se numără: Premiul Cantonului Zürich, 1997, pentru Small World, Prix du premier roman étranger, 1998, pentru traducerea romanului Small World în Franţa, Premiul german pentru literatură poliţistă, 2003, pentru Ein perfekter Freund, "Bufniţa de Aur", acordată autorului de Editura Diogenes pentru un milion de cărţi vândute, 2004, Premiul Friedrich Glauser, 2007, pentru Diavolul din Milano.


Un roman puternic despre criza de maturizare a unui tânăr. Un psihotriller despre prietenia dintre doi bărbaţi. O poveste cu tramă poliţistă pe fundalul unei secvenţe acute din viaţa cotidiană. Fabio porneşte în căutarea adevărului despre sine, dar imaginea cu care ajunge să se confrunte îl şochează profund.

După câteva zile în comă profundă, Fabio Rossi deschide ochii într-o rezervă de spital. Tânărul jurnalist nu-şi aminteşte când şi cum a primit lovitura la cap care l-a adus la urgenţe, nu ştie cine este tânăra de la căpătâiul lui, deşi ea spune că îi este iubită, şi nu are habar ce i s-a întâmplat în ultimele cincizeci de zile. Fabio bănuieşte însă că evenimentele recente - care vor fi fost ele - pot avea legătură cu ultima investigaţie jurnalistică. Dar şi aceasta rămâne un mister, pentru că laptopul ziaristului e curăţat de date. Fabio speră să lămurească ciudatul blackout cu ajutorul apropiaţilor: doar că Norina, fosta iubită, nu mai vrea să-l vadă, iar Lucas, prietenul cel mai bun, îl sfătuieşte să lase lucrurile aşa cum sunt. Perseverând, va afla Fabio ce se ascunde în spatele acestei schimbări inexplicabile a realităţii? Nu cumva s-a schimbat el însuşi între timp?

Romanul Un prieten perfect este tradus în peste cincisprezece limbi. Filmul omonim - Un ami parfait - poartă semnătura regizorului francez Francis Girod, avându-i în rolurile principale pe Antoine de Caunes, Carole Bouquet şi Martina Gedeck.

"Suter îşi demonstrează încă o dată magistral forţa narativă: stilul lui este elegant, simţul dialogului - subtil -, iar mâna care conturează personaje şi creează suspans - sigură." (Die Weltwoche)

"Martin Suter a creat un amestec perfect echilibrat de roman psihologic şi roman poliţist." (Der Spiegel)


Mâna îi simţea obrazul, dar obrazul nu-i simţea mâna.

Fabio Rossi o lăsă să cadă din nou pe pătură, dornic să se în toarcă acolo unde se aflase cu câteva minute în urmă. În spaţiul fără simţiri, sunete, gânduri şi mirosuri.

În primul rând mirosul îl făcea să nu deschidă ochii. Mirosea a spital. Avea timp destul să afle de ce se găsea acolo.

Apoi pătrunse prin întuneric o voce.
- Domnule Rooossi, chemă vocea, venind parcă de pe celălalt mal al unui râu; de atât de departe, încât o putea ignora, fără să pară nepoliticos.

Sunetele se îndepărtară, dar mirosul persista. Devenea mai intens cu fiecare respiraţie. Încercă să respire pe gură. Dar i se păru că nu-i în stare s-o deschidă decât pe jumătate. O pipăi. Din nou aceeaşi senzaţie. Degetele îi simţeau buzele, dar buzele nu-i simţeau degetele. Gura îi era totuşi deschisă. Putea să-şi atingă dinţii. Lipsiţi de simţire şi ei, în tot cazul cei de pe partea dreaptă.

Partea stângă a feţei şi-o simţea normală. Şi partea superioară a trupului. Îşi putea mişca şi picioarele, simţea pătura pe degetele lor. Îşi pipăi braţul. Pe antebraţul stâng dădu peste un plasture, apoi peste tubul unei perfuzii.

Treptat, îl cuprindea panica. Dar tot refuza să-şi deschidă ochii. Întâi trebuia să-şi aducă aminte de ce era internat în spital.

Îşi pipăi capul. Părul de pe partea care i se părea străină îi lăsă o impresie ciudată: parcă era o căciulă. Un bandaj? Chiar şi în partea stângă era ceva în neregulă. În zona occipitală un plasture acoperea o porţiune dureroasă. Fusese operat la cap? I se extirpase o tumoră? Şi odată cu ea amintirea faptului că avusese una?

Îşi deschise brusc ochii. Încăperea era întunecată. Izbuti să distingă un tub de perfuzie, atârnând lângă pat de un suport cromat. Lângă perete era o masă, pe ea un buchet de flori, deasupra mesei un crucifix. Deasupra capului său era fixat un mâner; pe mâner era înfăşurat un cablu cu o sonerie; apăsă pe buton, tot mai speriat.

Trecu o eternitate până se deschise uşa. În lumina de neon a culoarului se ivi o siluetă care se apropie şi aprinse lampa de pe noptieră.
- Da, domnule Rossi?

Perna şi partea superioară a patului ridicată oblic îl siliră pe Fabio să-şi schimbe poziţia şi să stea pe jumătate aşezat. Femeia subţirică de lângă marginea patului era aproape în dreptul ochilor lui. Purta o bluză de bumbac albastră, largă, peste un pantalon din acelaşi material. Avea pe bluză un ecuson cu un nume pe care ochii lui Fabio deocamdată nu-l puteau des cifra. Îi luă pulsul şi-l întrebă, fără să-şi ia ochii de la ceasul de pe mâna ei:
- Ştiţi unde vă aflaţi?
- Asta voiam să vă întreb eu.
- N-aveţi nici o idee?

Fabio îşi clătină cu precauţie capul, în chip de negaţie. Femeia îi lăsă liberă încheietura mâinii şi notă ceva pe fişa medicală de pe grilajul patului.
- Sunteţi internat la Secţia de neurochirurgie a Clinicii Universitare.
- De ce?
- Aveţi o rană la cap, îi răspunse, apoi examină tubul de perfuzie.
- Ce rană?
- Un traumatism cranio-cerebral. Aţi fost lovit la cap.
- Cum aşa?

Femeia zâmbi:
- Asta voiam să vă întreb eu.

Fabio închise ochii:
- De când sunt aici?
- De cinci zile.

Îşi deschise ochii din nou:
- Am fost cinci zile în comă?
- Nu, de trei zile aţi ieşit din comă.
- Nu-mi amintesc.
- Din cauza rănii de la cap.
- E chiar aşa de gravă?
- Nu. Nici fractură craniană şi nici sângerare internă.
- Şi pansamentul?
- La Secţia de terapie intensivă vi s-a aplicat o sondă de controlare a tensiunii cerebrale.
- De ce?
- La tomograf s-a constatat o contuzie a creierului şi medicul a decis să vă menţină în narcoză şi să vă supravegheze tensiunea cerebrală. Dacă ar fi crescut, ar fi însemnat că apare o inflamare a creierului sau că există riscul unei sângerări.
- Şi ce s-a întâmplat?
- Creierul nu s-a inflamat.
- Am fost într-o comă indusă artificial?
- Într-o anestezie prelungită. Două zile.

Lui Fabio i se închideau ochii.
- Unde e prietena mea?
- Acasă, presupun. E de-abia trecut de miezul nopţii.
- A plecat de mult?
- Nu ştiu. Sunt infirmiera de noapte, răspunse vocea, care acum venea din nou de dincolo de râu.

Norina îi spăla pântecele cu o lavetă moale. Simţea mâna ei uşoară şi căldura lavetei. Stătea întins cu picioarele uşor desfă cute şi se prefăcea că doarme. Auzea apa clipocind când storcea laveta, şi abia aştepta să-l atingă din nou.

Îi săpuni părul pubian şi zona inghinală. În sfârşit îi simţi degetele pe membru; când i-l ridică, îl fulgeră o durere acută. Fabio scoase un ţipăt.
- Scuze!

O voce masculină.

Deschise ochii. Lângă patul lui stătea un bărbat. Era aproximativ de vârsta lui; părul, blond spre alb, era tuns foarte scurt. Purta un pantalon de bumbac albastru şi o bluză largă, albastră, cu mâneci scurte şi cu un ecuson pe ea. Îşi ridică mâinile, ce rându-şi scuze.
- Cateterul din vezica urinară. Sorry. Ştiţi unde vă aflaţi?

Fabio privi în jur. Lângă pat un suport de perfuzie, lângă perete o masă, pe masă un buchet de flori, deasupra ei un crucifix.
- Arată a spital.
- Aveţi idee care?
- Habar n-am.

Bărbatul luă fişa medicală de pe grilajul patului şi notă ceva.
- Sunteţi la Secţia de neurochirurgie a Clinicii Universitare.
- De ce?
- Aveţi o rană la cap.

Fabio îşi pipăi capul. Partea dreaptă a feţei părea amorţită. Pe ţeastă simţea un plasture sau un pansament.
- Cum s-a întâmplat?
- Nu vă aduceţi aminte?

Fabio încercă să-şi adune gândurile:
- Nu. Spuneţi-mi dumneavoastră.
- Aţi fost lovit în zona occipitală. E tot ce ştim.
- Când s-a întâmplat asta?
- Acum şase zile.
- Atât am stat în comă? se sperie Fabio.

Infirmierul deschise sertarul noptierei şi scoase de acolo un carneţel. Cuprindea însemnări cu scrisul lui Fabio. Îi arătă un pasaj: "Sufăr de o amnezie posttraumatică".
- Când am scris asta?
- Ieri.

Infirmierul dădu filele înapoi şi-i indică alt pasaj: "Sufăr de o amnezie posttraumatică".
- Asta-i de alaltăieri.

Fabio citi şi alte însemnări: "În Secţia de terapie intensivă am fost racordat două zile la aparatul de respiraţie artificială şi ţinut sub anestezie. Mi s-a făcut o gaură în craniu şi mi s-a introdus o sondă pentru controlarea tensiunii cerebrale". Sau: "Lobul frontal drept este lezat". Sau: "Cu sonda se măsoară tensiunea craniană; ea creşte când se inflamează creierul sau când are loc o sângerare în cutia craniană". Sau: "Mamma a fost aici de cinci ori, în timp ce dormeam".
- Unde e maică-mea acum?
- Presupun că acasă la ea.
- Mama mea stă în localitatea Urbino, la şase sute cincizeci de kilometri de aici.

Infirmierul mai notă ceva.
- Ce scrieţi acolo?
- O notă pentru doctorul Berthod: că vă amintiţi unde locuieşte mama dumneavoastră.
- Îmi amintesc totul, în afară de lovitura la cap.

Lui Fabio nu-i plăcu felul cum dădu din cap infirmierul. Continuă să răsfoiască paginile. "Norina a fost probabil aici", găsi scris. Şi pe altă filă, mai în spate: "Florile sunt cu siguranţă de la ea".
- Eram treaz când a fost prietena mea aici?
- Când şi când.

Fabio nu mai spuse nimic.
- Notaţi-vă întrebările pe care vreţi să le puneţi doctorului Berthod, îi sugeră infirmierul şi continuă să spele zonele intime ale lui Fabio.

Întunericul se umplu de parfum: de iasomie, trandafir, lăcrămioare, ylang-ylang, ambră şi vanilie. Jumătatea stângă a buze lor lui percepu o atingere blândă. O gură? Fabio deschise ochii. Lângă el, atât de aproape încât nu reuşea să-l vadă limpede, era chipul unei femei.
- Norina?

Chipul se depărtă. Acum îl putea distinge. Pomeţi înalţi, ochi mari, albaştri, gură mică, buze pline, păr blond, scurt. Cam douăzeci şi cinci de ani.
- Salut, Fabio, spuse fata şi surâse, făcându-şi curaj, cum i se păru lui Fabio.
- Salut, zise Fabio.

N-o mai văzuse nicicând pe tânăra asta.


Treptat, Fabio începu să-şi aducă aminte, măcar de ziua de ieri. Când se trezea, ştia: zac în spital fiindcă cineva m-a lovit în cap. Am fost adus aici de o patrulă de poliţie, căreia nişte trecători i-au atras atenţia asupra mea. Eram confuz, ochiul drept mi-era prea umflat ca să-l ţin deschis, capul îmi sângera. Am un traumatism cranio-cerebral de gravitate medie, o fisurare a pielii capului în zona occiputului stâng, o leziune a lobului frontal drept, un hematom la ochiul drept, o fisură a fundului de ochi drept, care-mi apasă aşa-numitul nervus ophthalmicus şi mă face să-mi simt amorţit obrazul drept. Pesemne totul e din cauza căzăturii de după lovitură. Sufăr de amnezie anterogradă, dar şi retrogradă, iar tânăra care-mi aduce flori şi mă sărută nu este Norina. Se numeşte Marlen şi e noua mea prietenă. De cinci săptămâni.

În timpul zilei, lucrurile erau suportabile. Mic dejun, spălat, fizioterapie, tomografie, encefalogramă. I se testau funcţiile creierului ("când ridic un deget, ridicaţi două, când ridic două degete, ridicaţi unul"); i se aşezau beţişoare cu vată dulci sau să rate pe limbă, pentru a-i examina nervii gustativi; i se cerceta sensibilitatea nervului trigemen cu înţepături de ac; i se testau reflexele cu un ciocănel de cauciuc; era pus să deosebească fierbinte de rece, ascuţit de tocit; trebuia să memoreze cuvinte şi să le repete în ordine inversă; era chestionat asupra vieţii şi profesiei sale, asupra accidentului suferit; i se cerea să spună numele ultimilor trei preşedinţi ai Statelor Unite, să precizeze data zilei curente, era întrebat cum se numeşte redactorul său şef şi cum şi-a petrecut recenta vacanţă de vară.

Fabio participa cu zel la cercetări. Voia să ştie cum stăteau lucrurile cu el. Voia să ştie ce păţise. Era dornic să ştie ce nu mai ştia.

Când nu era solicitat de procedurile cu scop terapeutic, de clarificare a diagnosticului sau supus îngrijirilor, moţăia, citea un pic (cu mare efort) sau primea scurte vizite.

Dar îndată ce infirmiera de zi strângea masa de seară care se servea destul de devreme şi cobora storul, făcând să dispară cerul de vară încă luminos, se instala panica.

Mai avusese odată un sentiment asemănător. La nunta maică-sii, cu trei ani în urmă, la Urbino: băuse atâtea pahare de grappa, încât pe urmă nu şi-a adus aminte de nimic. Nu ştia de ce păţise aşa ceva. Când tatăl său, în vârstă de şaptezeci de ani, murise, mama lui nu avea decât patruzeci şi şase. Se recăsătorise după trei ani cu un prieten din tinereţe, iar Fabio nu avusese nimic de obiectat. Zvonul că fusese încurcată cu Aldo pe când taică-său mai era în viaţă nu-l făcea s-o condamne. Era o femeie frumoasă, nicidecum menită să-şi petreacă serile alături de un bărbat bolnăvicios şi bătrân, care ştia pe dinafară componenţa echipei naţionale de fotbal din Italia din ultimii patruzeci de ani. Şi care debita întruna acest reper toriu.

Şi totuşi, Fabio se îmbătase la nuntă cu bună ştiinţă, treptat şi demonstrativ, ca un amant respins. Se trezise, în pielea goală, în patul de oaspeţi al bunicii lui, având lângă el o boccea cu aşternutul său, cu hainele sale şi cu ce dăduse afară din stomac. Bunică-sa locuia la Saludecio, la jumătatea drumului din tre Urbino şi Rimini. N-avea habar cum ajunsese acolo.

Următoarele douăzeci şi patru de ore le petrecuse înfruntându-şi mahmureala şi relatările celorlalţi invitaţi despre excesul său. Panica nu apăruse decât atunci când constatase că vreo paisprezece ore din viaţa lui i se şterseseră din memorie. Oricât se străduia, nu izbutea să-şi amintească nimic. Le putea reconstitui, le putea învăţa, le putea examina ca pe o poveste trăită de altcineva, dar propria lui versiune, trăirea lui personală, era pierdută iremediabil. La fel cum, pe vremuri, dintele de lapte dispărea de pe pervazul ferestrei a doua zi dimineaţa după ce-i fusese scos.

O experienţă care-l speriase atât de tare pe Fabio, încât timp de doi ani nu mai pusese gura pe alcool şi de atunci nu se mai îmbătase niciodată.

Acum îi dispăruseră cincizeci de zile.

Ultima amintire - proaspătă şi vie ca şi cum ar fi fost de ieri - era un interviu cu un mecanic de locomotivă. Fabio lucra de un timp la un reportaj despre mecanicii de locomotivă cărora nişte sinucigaşi li se aruncaseră în faţa trenului. Voia să afle cum se simţeau, cum îşi asumaseră o astfel de experienţă, ce tratament psihologic li se aplica. Era una dintre acele poveşti care sunau mai bine la şedinţa redacţională decât ieşeau în cursul investigaţiei ulterioare. Toţi mecanicii povesteau acelaşi lucru, toţi erau la fel de afectaţi, la fel de zguduiţi, aveau pregătite aceleaşi cuvinte pe care le rostea şi psihologul căilor ferate care-i îngrijea. Până când Fabio îl întâlni pe Erwin Stoll, un mecanic de locomotivă având doar douăzeci şi cinci de ani, aflat în al doilea său an de serviciu.

Stoll era furios. I-o lua în nume de rău sinucigaşului - un tată de familie în vârstă de patruzeci de ani, pe care-l părăsise nevasta - că se aruncase în faţa locomotivei lui. I-o reproşa în chip cu totul personal.
- Ce i-am făcut eu căcănarului ăstuia ca să se arunce în faţa locomotivei mele? Să se fi spânzurat sau să se fi azvârlit de pe un pod sau să fi înghiţit pastile! Aveţi idee cât cântăreşte un intercity? Peste şase sute douăzeci de tone! Iar eu conduc cu o sută douăzeci şi cinci la oră pe această porţiune a traseului, înaintea curbei Feldau. Nici trei sute de metri vizibilitate, când e nevoie de şase sute cincizeci de metri ca să frânezi! Iar găoaza asta apare dintre tufişuri la două sute de metri de mine şi se proţăpeşte pe şine. Aşa că nu-mi rămâne nimic de făcut! Un căcă nar! Nu-i de mirare că l-a părăsit nevasta!

Era o pornire care-i plăcuse lui Rossi - furia mecanicului faţă de sinucigaş. Mai ştia că-şi propusese să reia şi cu ceilalţi intervievaţi acest aspect.

Următoarea amintire consta în vălmăşagul dintre moţăială şi trezie, din care începea să se elibereze treptat.

Tot ce se petrecuse între aceste două momente dispăruse din capul său ca într-o gaură neagră. Iar când încerca zadarnic, noaptea, să scoată cele uitate din gaura aceea, avea senzaţia că stă înghesuit într-o conductă, cu braţele strâns lipite de trup şi nu se poate mişca nici înainte, nici înapoi. Acestei stări de claustrofobie nu-i putea pune capăt decât chemând-o pe asistenta de noapte. După oarecari tergiversări îi dădea o pastilă, care-l cufunda în scurt timp într-un somn adânc, fără vise.
- Ai vorbit cu Norina, mamma?

Francesca Baldi îşi duse mâna dreaptă la ceafă şi-şi îndreptă şuviţele de păr roşii, lungi şi drepte, care-i cădeau pe umărul stâng. Fabio cunoştea gestul de pe vremea când era un băieţel. Nu ştia până azi ce exprima: stinghereală, plictis, absenţă sau pur şi simplu nevoia de a fi atinsă, fie şi de către ea însăşi.
- Norina nu vrea să-mi vorbească.
- Ai încercat?
- Da.
- Ce spune?
- Să las un mesaj, o să mă sune ea.
- Ţi-a răspuns robotul?
- De câteva ori.
- Iar ea nu te sună înapoi?
- Nu.
- Pentru că nu laşi nici un mesaj?
- Nu vorbesc cu nişte maşinării.
- E o situaţie de urgenţă, mamma.
- Nu vrea să-mi vorbească.
- Cum poţi să ştii asta dacă n-o întrebi?
- Nici eu în locul ei n-aş vrea să vorbesc cu mine.
- Pentru că eşti mama mea?
- Pentru că a terminat-o cu tine.

O asistentă băgă capul pe uşă, îi făcu un semn mamei lui Fabio şi ieşi.
- A sosit ora. Mă dau afară.
- Dar poate măcar să stea de vorbă cu mine. Oricum trebuie să ştiu cum s-a întâmplat.
- O să afli tu.

Îl sărută şi se ridică.
- Promite-mi că ai să mai încerci.
- Promit, spuse maică-sa.

Mâna ei dreaptă dispăru din nou înapoia capului, ieşi la iveală în stânga şi-şi alese câteva şuviţe roşcate. Poate, îşi spuse Fabio, acoperise dintotdeauna cu gestul ăsta un neadevăr.

Doctorul Berthod era un bărbat înalt, de patruzeci şi ceva de ani; avea un aer voit neglijent şi o ţeastă pleşuvă ca un pre parat provenit de la Institutul de Neurologie. Te privea cu ironie prin ochii lipsiţi de gene de sub sprâncenele golaşe, iar când zâmbea, rămâneai surprins să descoperi un şir de dinţi fără cusur.

Îi împungea din loc în loc faţa lui Fabio cu un ac bont şi-şi nota de câte ori obţinea o reacţie. Jumătatea dreaptă a feţei, de la osul maxilar până la falca de sus, rămăsese amorţită.
- O să-mi revină capacitatea senzorială? întrebă Fabio.

Simţea acum mâna uscată, colţuroasă a lui Berthod pe jumătatea stângă a feţei sale şi se strâmbă, în aşteptarea acului.
- În majoritatea cazurilor revine. Dar durează.
- Şi dacă nu revine?
- Te obişnuieşti.
- Te obişnuieşti şi cu pierderea memoriei? Nu mi-a mai venit în minte nimic, de la episodul cu mecanicul de loco motivă.
- E nevoie de timp şi aici. Trebuie să regăseşti calea de acces.
- Iar câteodată n-o regăseşti nicicând, completă Fabio.
- Cine spune asta?
- Dumneavoastră. Ieri.
- Nu alaltăieri?

Fabio se gândi o clipă.
- Poate şi alaltăieri.
- Nu. Gândiţi-vă. Ieri, sau alaltăieri?

Fabio se gândi.
- Ieri.
- Cum de sunteţi aşa de sigur?
- Alaltăieri aţi fost liber.

Berthod îşi dezveli dinţii într-un zâmbet sclipitor.
- Cred că o să vă dau drumul acasă curând.

Aruncă acul într-un vas cromat.
- Şi ce mă fac dacă ultimele cincizeci de zile din viaţa mea rămân pierdute?
- Le adăugaţi la primii patru ani din viaţa dumneavoastră. Pentru că nici de ăştia nu vă amintiţi.
- Dar aceia n-au fost atât de marcaţi de destin.
- În privinţa asta se poate polemiza.

Fereastra era larg deschisă, dar storul cărămiziu fusese coborât pe trei sferturi; prin deschizătura îngustă intra aerul înăbuşitor al unei după-amiezi târzii. Fabio nu-şi lua ochii de la clanţa uşii. Îndată ce se lăsa în jos, avea să se prefacă dormind.

Îşi îndemnase stăruitor mama să se întoarcă la Urbino. Ea acceptase grăbită şi recunoscătoare. Încât, dacă venea cineva acum, la începutul orelor de vizită, cu siguranţă nu putea fi decât Marlen. Sosea cu regularitate.

La început mai făcuse conversaţie cu ea, cum ai vorbi cu o cunoştinţă din teleferic. Aflase că avea un frate mai mic şi o soră mai mare, că-i plăcea muzica dancehall-reggae şi că era asistentă în secţia de presă de la Lemieux, un concern alimentar internaţional.

În această calitate o cunoscuse pesemne. Nu se îndurase s-o întrebe. Părea să sufere că nu-şi aducea aminte de ea.

În timpul vizitelor ei îşi făcuse obiceiul să se prefacă dormind. Marlen se aşeza lângă patul lui, îi mângâia obrazul amorţit şi mirosea frumos.

Clanţa uşii se lăsa încet în jos. Fabio închise ochii. Simţi cum aerul stătut din încăpere se agită uşor. Printre gene văzu cum uşa se închide la loc. Vizitatorul constatase că doarme şi nu voia să-l deranjeze. Poate era Norina?
- Da? strigă.

Uşa se deschise din nou. În pragul ei se ivi capul îngust, ras al lui Lucas Jäger, coleg şi prieten.
- Credeam că dormi.
- Ai avut ghinion, replică Fabio.

Lucas avea aerul că ar fi preferat să nu se afle acolo. Închise uşa şi-i puse pe pătură ediţia lui Sonntag-Morgen din ziua urmă toare. Ziarul de duminică la care lucrau amândoi.
- Cum o duci?
- Am uitat, răspunse Fabio.

Rânjetul şi-l simţea strâmb, deşi se convinsese de mai multe ori, în faţa oglinzii, că nu era aşa.

Lucas rânji la rândul său. Puţin cam stingherit, i se păru lui Fabio.
- Când îţi dau drumul?
- Luni sau marţi. Te întâlneşti cu Norina?

Lucas făcu un gest vag, care însemna probabil un da.
- Cum îi merge?
- Bine.
- N-a venit să mă vadă niciodată.
- Te surprinde?

Fabio reacţionă iritat.
- Mă surprinde tot ce are legătură cu ultimele cincizeci de zile.
- Evident. Îmi pare rău.

Tăcură amândoi.
- Ce s-a întâmplat exact? întrebă Fabio după un timp.
- Te-ai culcat cu Marlen şi Norina te-a prins.
- Asupra faptului?
- Nu chiar. Ai spus că eşti plecat la un reportaj şi în timpul ăsta erai cu Marlen.
- Dar ea cum a aflat?

Lucas ridică din umeri.
- Şi de aceea m-a dat afară?
- Din câte ştiu, v-aţi împăcat.
- Şi?
- Apoi te-ai mai lăsat prins încă o dată.

Fabio dădu din cap.
- Nu pot să înţeleg.
- Deşi, dacă te uiţi cum arată Marlen...
- Aşa-i. Dar nu simt nimic.

Lucas zâmbi neîncrezător.
- Nimic? Probabil e din pricina loviturii la cap.
- Ştii foarte bine ce vreau să spun. Mi-e străină.
- Nu demult ţi-a plăcut să priveşti altfel lucrurile.

Fabio clătină iar din cap.
- Nu pricepi: sunt legat de Norina. Orice m-a făcut să pun în joc relaţia noastră nu mai există.

Amândoi se adânciră în propriile gânduri.
- Norina e cu altcineva? întrebă Fabio în cele din urmă.

Lucas tăcu.
- Îl cunosc?

Lucas păru uşurat când uşa se deschise şi Marlen intră fără zgomot în cameră şi-i aruncă o privire întrebătoare. Fabio îşi ţinea ochii închişi. Lucas îşi duse un deget la buze.
- Doarme de mult? şopti ea.
- De când am venit.


În toată perioada petrecută de Fabio în Clinica Universitară, Norina nu-şi făcuse apariţia niciodată.

În ziua externării, doctorul Berthod îi recomandă odihnă, exerciţii mnemotehnice, fizioterapie şi un medicament antiepileptic. Acesta din urmă, sublinie el, doar în chip profilactic. Firesc ar fi fost să-i recomande şi o ambianţă familiară cât mai protectoare. Dar, cunoscând situaţia lui Fabio, evită tema. În schimb menţionă cazuri când revenirea la situaţia "dinainte de factorul declanşator" îl ajutase pe pacient să-şi recapete amintirile.

Fabio împachetă câteva lucruri într-o geantă neagră de voiaj, care putea fi purtată şi ca rucsac. Bagajul preferat când se deplasa pentru reportajele sale. Purta o cămaşă cu mâneci scurte, un pan talon uşor de bumbac şi o şapcă de baseball, pentru a-şi a scunde porţiunea rasă de pe cap. Nu se putuse decide să adopte tunsoarea milimetrică la modă, cum îl sfătuise infirmierul cel blond-albicios. Ţinea la părul său: era des şi bătea într-un roşu de nuanţa cuprului, ca al maică-sii şi al majorităţii rubedeniilor din partea ei.

Îşi dăduse întâlnire cu Marlen la opt în cafeteria clinicii. Dar era abia şase şi jumătate când şedea la una dintre mesele din plastic, cu un espresso în faţă. Mai bine zis cu ceea ce ţi se servea acolo drept espresso: aceeaşi fiertură amară, diluată, pe care o vindeau şi în chip de cafea, însă într-o ceaşcă mai mică.

Un bărbat de la masa vecină avea braţul stâng fixat pe piept şi pe cel drept pus într-o atelă, astfel încât părea că îşi fereşte permanent ochii de soare. Nevastă-sa îi dădea să bea suc de fructe şi vorbea fără oprire.

Cafeteria avea mulţi clienţi. Bărbaţi fragili în trening, femei palide în capoate vătuite, pacienţi în scaune cu rotile, în cârje sau târând după ei suporturi mobile pentru perfuzii. Vizitatori, rude - unii părând deprimaţi, alţii afişând un optimism ostentativ. Un zgomot de fundal alcătuit din zăngănit de veselă şi voci estompate. Un miros de spital şi de cafea cu lapte.

Fabio nu mai răbdă atmosfera. Îşi luă geanta de pe scaunul din faţa lui şi ieşi.

Afară se anunţa o nouă zi de vară toridă. Un bărbat într-o cămaşă fără mâneci tundea gazonul din parcul clinicii cu un tractoraş. Aleile accesibile şi pentru cei în scaun cu rotile erau încă pustii; nu se vedeau decât două asistente grăbite.

Fabio se aşeză pe o bancă. Inhală mirosul de iarbă proaspăt tunsă şi cel al gazelor de eşapament ale tractoraşului. La o fereastră se ivi o siluetă în alb şi coborî o jaluzea.

Se simţea parcă expulzat într-un teritoriu străin. Drumul de întoarcere îi era tăiat de abisul celor cincizeci de zile şi nopţi din care nu-şi amintea nimic.

O tânără apăru pe una dintre alei. Când îl zări, îi făcu semne cu mâna şi porni spre el în fugă. Fabio răspunse la semne, îşi luă geanta şi îi ieşi în întâmpinare.

Odată ajuns lângă ea, îi observă zâmbetul nesigur. Purta o rochie scurtă, cu bretele, din pânză neagră.

Fabio îşi lăsă din mână geanta şi o luă în braţe. Era prima oară când se bucura s-o vadă pe... cum o cheamă de fapt?

Marlen îşi conducea maşina cam hodorogită - un Golf Cabrio '89 - prin traficul de dimineaţă. Traversă centrul şi se îndreptă spre un cartier de la marginea oraşului, necunoscut lui Fabio: străzi înguste cu duplexuri în stilul anilor '40 şi cu blocuri de locuinţe din anii '70. Conducea încet, cam cu treizeci de kilometri la oră. Viră într-o curte, se opri lângă o consolă şi învârti o cheie într-o broască. Se deschise o poartă cenuşie şi intrară într-un garaj la subsol.

Majoritatea celor aproximativ douăzeci de locuri de par care erau neocupate la ora aceea, lăsând să se vadă cauciucuri de iarnă, portbagaje, sănii, covoare rulate, etajere, hârtie pentru reciclat şi tot soiul de alte vechituri.

Marlen parcă maşina. De peretele din faţă erau sprijinite două biciclete.
- Bicicleta mea, remarcă Fabio mirat.
- E timpul să fie din nou folosită, replică Marlen.

Apartamentul se afla la etajul al doilea. Cea mai mare dintre încăperi era camera de zi, cuprinzând şi bucătăria. O tejghea de luat masa separa spaţiul de locuit de mica bucătărie. Aici se găseau o chiuvetă, o plită cu trei ochiuri, un frigider şi câteva dulăpioare. În camera de zi - o canapea de piele cu un scaun. O uşă cu geam ducea spre un balconaş cu o masă de grădină, două scaune şi câteva plante în ghiveci. Din balcon se vedeau un gazon cu un teren de joacă pentru copii şi grădina unui duplex învecinat.

Fereastra dinspre balcon era blocată de un birou metalic, cu tăblie neagră. Pe el - o imprimantă şi un laptop negru. Lângă el un scaun de piele cu rotile, negru şi el. Cele patru obiecte îi aparţineau lui Fabio.

Dormitorul era orientat spre îngusta curte din faţa casei şi spre stradă. Mobila consta într-un pat dublu şi un dulap alb cu rafturi metalice, subţiri, care ajungeau până aproape de tavan. Marlen deschise una dintre cele cinci uşi ale dulapului. Fabio îşi recunoscu câteva piese de îmbrăcăminte, nişte jachete şi pantaloni.
- Welcome back! spuse ea, îi puse mâinile pe umeri şi-l sărută.

Pe cât îi îngăduiau buzele pe care şi le simţea ca după o vizită la dentist, când anestezia mai are efect, Fabio îi răspunse la sărut. Gura ei era catifelată şi limba tandră. Dar, oricât se strădui, sărutul nu-i trezi nici o amintire.

Deschise ochii şi văzu că şi-i deschise şi Marlen.
- Poate că mai ai nevoie de timp, şopti ea.

Căldura îl ţinea pe Fabio treaz. Stătea întins pe spate şi se uita fix la tavanul scund. Lângă el, Marlen, îmbrăcată într-o pijama cuviincioasă, dormea ca un copil. Fereastra era des chisă, dar noaptea nu prea răcorise aerul. Un felinar proiecta un dreptunghi de lumină albăstruie pe perete. Foarte rar trecea încet câte o maşină.

Într-una dintre cele mai timpurii amintiri din copilărie, lui Fabio îi apărea o cameră străină: o vacanţă de vară, în urmă cu aproape treizeci de ani, la Urbino. Locuiau în casa bunicii. Fabio se trezise în plină noapte şi totul îi era străin. Patul, lumina, mirosul, zgomotele. Începuse să plângă, dar nu venea nimeni. Coborâse din pat şi găsise uşa. În casă era linişte şi întuneric. Rătăcise smiorcăindu-se prin camerele străine, descoperise poarta şi ieşise afară. Din grădină răsunau voci. Părinţii lui, bunica şi câţiva necunoscuţi stăteau la o masă, bând şi sporovăind. Alergase plângând în hohote la maică-sa şi o lovise cu pumnii. Toată lumea izbucnise în râs.

Fabio se sculă încet şi se duse la toaletă. Evitase s-o folosească seara, se jenase, toaleta era în baie. Trase apa de două ori şi deschise larg fereastra.

Îşi contemplă chipul în oglinda de deasupra toaletei. Doar o pată gălbuie mai amintea de vânătaia de la ochiul drept. Fisura din pielea capului era cusută cu câteva fire negre, acoperite de-acum de părul care începuse din nou să crească. Micul loc pe unde i se introdusese sonda de control a tensiunii cerebrale aproape că nu se mai vedea. Partea dreaptă a feţei tot şi-o mai simţea străină. Străin i se părea şi bărbatul din oglindă, în şort şi maiou alb. Nu se potrivea cu decorul din tuburi, cutiuţe şi flacoane care nu-i erau familiare.

Pe un taburet cu trei picioare de lângă chiuvetă erau înşirate obiectele de toaletă ale lui Fabio: periuţa de dinţi electrică, foarfeca de unghii, pieptenele, peria, aparatul electric de bărbierit, after shave-ul şi apa de colonie. Şi ele păreau nelalocul lor.

Fabio se duse la bucătărie, scoase un pahar din dulap, îl umplu cu apă de la robinet şi-l luă cu el pe balcon. Se sprijini de grilaj, contemplând cu o privire pierdută noaptea de vară.

La marginea terenului învecinat se înălţau doi mesteceni. Trunchiurile lor luceau fluorescente în lumina lunii.

Dintr-un balcon de deasupra răzbăteau până la el voci în sur dină, întrerupte când şi când de scurte hohote de râs.

O pisică umbla pe gazon. Fabio luă o înghiţitură de apă. Pisica îi observă mişcarea, se opri, se uită în sus la el, apoi îşi continuă drumul. Când ajunse la terenul de joacă al copiilor, mirosi grămada de nisip, săpă o groapă, se chirci deasupra, apoi scormoni nisipul cu labele şi plecă mai departe.

Fabio simţea dorinţa să-şi aprindă o ţigară. Şi totuşi nu fu mase niciodată.

Dimineaţa o auzi pe Marlen sculându-se şi se prefăcu dormind. Ea-l anunţase că în ziua următoare va trebui să meargă din nou la serviciu. Avea să aştepte plecarea ei din casă.

Duşul curse, apoi se opri. Ceva mai târziu uşa spre dormitor se deschise încet. Încăperea se umplu imediat de mirosul parfumului ei foarte feminin. Chanel 5, după cum aflase de când împărţeau aceeaşi baie. O auzi trebăluind la dulap şi-şi între deschise ochii. În oglinda înaltă, fixată pe perete, o văzu dezbrăcată, în faţa dulapului. Pe fundul ei micuţ se vedea vag conturul unui slip. Pe şoldurile înguste se mai zărea urma elasticului de la pantalonii de pijama. Ţinea în fiecare mână câte un umeraş cu o bluză.

Chiar când Fabio îşi deschidea cu adevărat ochii, Marlen se roti şi se îndreptă spre oglindă. Îşi închise ochii imediat.

Când îi deschise iar, cu precauţie, ea se hotărâse ce bluză să-şi pună: era îndeajuns de lungă pentru a-l face să se întrebe dacă se decisese şi în privinţa unui chiloţel.

Pe tejgheaua din bucătărie găsi un bilet: ora 10,30, pe Stein hofstraße 23, etajul I, la dr. Vogel. Notiţa era iscălită cu trei X-uri şi cu semnătura Marlen. Mai era şi un număr de telefon cu precizarea: Valabil toată ziua! Alături se afla telefonul mobil al lui Fabio.

Fabio formă numărul Norinei. Îi răspunse robotul. Putea să lase un mesaj, să trimită un fax sau să o sune pe mobil.
- Norina, spuse el, am ieşit din spital. Trebuie să-mi dau seama ce să fac de-acum încolo şi de aceea am mare nevoie să vorbesc cu tine.

Pe mobil îi lăsă acelaşi mesaj.

Norina lucra ca asistentă de producţie liber-profesionistă cu diverse echipe de filmare. Fabio se interesă de cele mai cunoscute producţii în curs de turnaj. Norina nu era angajată la nici una.

Făcu duş şi se spălă pe dinţi. Apoi se bărbieri cu grijă. Se în tâmpla să se radă de două ori pe zi. Un mic defect - barba îi creştea neagră, iar Fabio îşi închipuia că din această pricină părul lui roşcat ar putea să pară nenatural. N-ar fi vrut ca lumea să creadă că-şi vopseşte părul.

Îmbrăcă un pantalon de bumbac şi o cămaşă albă, cu mâneci scurte. Ziua se anunţa din nou caniculară. Se gândi o clipă să-l sune pe Lucas Jäger - poate că ştia cum să dea de Norina. Dar apoi îi veni în minte că era luni şi că avea să nimerească, telefonându-i, în plină şedinţă de redacţie.

Marlen lăsase în priză maşina de espresso. Îi studie butoanele şi se decise să bea o cafea pe drum.

Nu ştia nici cum să ajungă în Steinhofstraße, aşa că-şi comandă un taxi.

În faţa casei, un bărbat în şort şi tricou de fotbal împingea un tomberon de gunoi pe rotile, gol, în curte. Când îl zări pe Fabio, îi strigă:
- Causio, Rossi, Bettega!
- Tardelli! răspunse Fabio.
- Benetti, Zacarelli! continuă celălalt.
- Gentile, Cuccureddu, Scirea, Cabrini! răspunse Fabio.

Şi amândoi într-un glas:
- Zoff!

Omul se apropie de Fabio şi-l salută în italiană.
- Şi ăştia mai zic că ai probleme cu memoria! îi spuse râzând.

Fabio râse şi el şi se urcă în taxi. Când maşina porni, străinul îi făcu semne amicale cu mâna. Fabio îi răspunse în acelaşi fel.

Avusese zece ani în timpul Campionatului Mondial de Fotbal din 1978. Taică-său îl lua cu el să urmărească toate meciurile importante, în localul tradiţional al italienilor din cartier, numit Sonne, unde fusese instalat la televizor.

La 21 iulie 1978 italienii jucau pentru calificarea pe grupe. Erau favoriţi absoluţi. Un meci egal cu Olanda le-ar fi fost suficient pentru a ajunge în finală. În minutul 19 jocul părea decis: Brandts dădu autogol şi-l răni atât de grav pe portarul Schrijvers, încât acesta trebui înlocuit cu Jongbloed. Dar olandezii nu cedară. În minutul 49 Brandts egală, iar în minutul 74 Arie Haan marcă golul victoriei, doi la unu. Din acel moment, italienii erau cei dominaţi. Se aşternu liniştea în local.

Componenţa echipei italienilor, răspunzătoare pentru această ruşine, dobândi un loc de frunte în vocabularul de injurii al tatălui lui Fabio. "Causio-Rossi-Bettega-Tardelli-Benetti-Zacarelli-Gentile-Cuccureddu-Scirea-Cabrini-Zoff!" Nimeni nu reuşea să-i enumere cu atâta repeziciune şi cu un asemenea dispreţ ca Dario Rossi. Poate doar fiul său, Fabio. Ani de zile înşiruirea rămase tirada de ură preferată a băiatului.

Însă Fabio ştia şi un imn: "Conti-Rossi-Graziani-Altobelli-Causio-Oriali-Tardelli-Cabrini-Collovati-Scirea-Gentile-Bergomi-Zoff!" Oda lui închinată bărbaţilor care câştigaseră la 11 iulie 1982 finala împotriva Germaniei şi-i schimbaseră viaţa.

Ce-i drept, vremea când italienii erau socotiţi cetăţeni de rangul doi ai ţării trecuse. Erau acceptaţi şi trataţi cât de cât ca egali. Dar cu victoria împotriva Germaniei, adversarul fotbalistic tradiţional al ţării-gazdă, muncitorii italieni cuceri seră inimile gazdelor. Din acea zi era la modă să fii italian.

Fabio era, la paisprezece ani, un adolescent adaptat, dar plin de complexe de inferioritate. Bruscul boom proitalian dădu conştiinţei sale de sine un uriaş avânt. Îşi descoperi l'italianità şi o celebra în compania unor compatrioţi în seri mai răcoroase de vară, în pieţe publice devenite peste noapte locuri de întâlnire ale italienilor. Se îmbrăca, vorbea şi se purta în stil italian. Cum se cuvenea pentru tizul regelui portarilor din timpul campionatelor mondiale, Paolo Rossi (şase goluri).

Fabio luase cunoştinţă de dificultăţile existenţei unui italian în străinătate numai din povestirile lui taică-său. El însuşi se simţea atât de bine în acest rol, încât îşi păstrase până azi paşa portul italian.

Steinhofstraße era situată aproape de centru, într-un cartier ale cărui locuinţe fuseseră transformate în birouri, cabinete de avocatură şi cabinete medicale. Fabio coborî din taxi la numărul 23 şi se îndreptă prin curtea îngustă spre uşa de intrare. Sună în dreptul tăbliţei "Cabinet medical de psihoterapie şi neuropsihologie. Dr. phil. Paul Vogel". Interfonul ţârâi instantaneu. Pe o scară de lemn uzată, dar ceruită, urcă la etajul întâi şi intră fără să mai sune, cum indica biletul de pe uşă.

O asistentă apatică îi înregistră datele şi-l duse într-o cameră de aşteptare.

Încăperea arăta ca şi cum ar fi mobilată cu piese disparate dintr-un magazin de vechituri. Un amalgam de scaune şi ban chete de toate stilurile, un colţ pentru copii plin de jucării uzate şi cărţi de colorat mâzgălite, două măsuţe de mărimi diferite, ambele acoperite până la refuz cu reviste părând să provină din aceeaşi sursă ca mobilierul. Pe pereţi atârnau, înrămate sau nu, exponatele de gală ale unor picturi folosite în psihoterapia ultimilor douăzeci de ani.

Aerul era stătut. Fabio deschise fereastra şi se aşeză. Printre publicaţii ilustrate, reviste despre animale, albume cu fotografii şi reviste de specialitate, cineva uitase un număr din Sonntag-Mor gen. Îl răsfoi şi dădu de un reportaj cu titlul "Furia mecanicului de locomotivă faţă de sinucigaşi". De Fabio Rossi.

Imaginea principală înfăţişa un Erwin Stoll încrâncenat; textul de sub fotografie îl cita: "Mai bine se spânzura!"

Fabio citi reportajul în diagonală. Îşi amintea cu precizie dialogul cu Stoll. Şi chipurile celorlalţi mecanici din poze i se păreau cunoscute. Dar câteva dintre mărturiile lor erau noi pentru el, nu-i rămăseseră în memorie. Evident îi mai chestionase o dată, întrebându-i mai ales dacă nu se simţiseră folosiţi abuziv de sinucigaşi. Mersese chiar atât de departe, încât o in for mase pe văduva unuia dintre sinucigaşi despre mânia mecanicului de locomotivă, cum reieşea dintr-un scurt interviu cu o anume Jacqueline Barth, o femeie palidă, nefardată, de patru zeci şi ceva de ani. Interviul culmina cu fraza demnă de reţinut: "Spuneţi-i mecanicului că şi eu aş fi preferat să n-o fi făcut".

Asistenta se ivi în uşă.
- Domnul Rossi.

Fabio lăsă din mână exemplarul din Sonntag-Morgen şi o urmă în cabinet.

Doctorul Vogel era unul dintre cei mai obezi oameni pe care-i întâlnise Fabio vreodată. Se ridică anevoie dintr-un scaun enorm aflat în spatele biroului şi îi ieşi în întâmpinare. La fie care pas trebuia să-şi arunce în faţă un picior, pentru a-l depăşi pe celălalt, atât de grase îi erau pulpele. Îşi rotea concomitent braţele scurte, depărtate de trupul său rotund. Îi întinse lui Fabio o mână parcă învelită într-o căptuşeală moale şi fu nevoit să se distanţeze un pic, pentru a nu se împiedica de propria burtă.

Fruntea îi era acoperită de broboane de sudoare, iar cămaşa - lipită de corp, deşi un aparat de aer condiţionat răcea excesiv aerul din cameră. Mirosea a apă de colonie cu ajutorul căreia încerca să-şi acopere propria miasmă.
- Asta e problema mea; a dumneavoastră care este? au fost primele lui cuvinte.

Probabil întâmpinarea standard pentru orice pacient nou.

Îi oferi un scaun, se înghesui în spatele biroului şi răsfoi, respirând greu, actele medicale ale lui Fabio.
- Avem trei probleme, rosti el în chip de introducere: am ne zia ante rioară, amnezia ulterioară şi actuala proastă memorie la lucru.
- Ce înţelegeţi prin "proastă memorie la lucru"?
- Vă vine greu să ţineţi minte nume, date şi evenimente. Sunteţi uituc.
- Nu în ceea ce priveşte prezentul.
- Păcat. Împotriva acestei deficienţe am fi putut face câte ceva. Să trecem la cea de-a doua problemă: amnezia ulterioară. Nu aveţi nici o amintire referitoare la accidentul în sine şi la prima perioadă de după accident. Aici am o veste bună: asta aşa o să rămână.

"De ce oamenii graşi ţin să pară totdeauna veseli?" se întrebă Fabio.
- Iar acum, să abordăm ceea ce consideraţi problema dumneavoastră principală: amnezia retrogradă.

Doctorul Vogel îşi ridică braţul stâng până la obraz, cu mâna dreaptă apucă un colţ al tricoului şi-şi şterse fruntea cu el.
- Este posibil ca timpul de care nu vă aduceţi aminte să se micşoreze odată cu trecerea vremii. Se poate întâmpla ca în marea uitării să apară dintr-odată mici insule de amintiri. E cu putinţă chiar să vă revină brusc memoria a tot ce s-a întâmplat. Dar este de asemenea posibil ca amintirea să nu vă revină niciodată. Uitaţi care-i problema: eu nu am cum să influenţez nimic din aceste ipoteze.
- Credeam că există metode pentru reactivarea unor amintiri pierdute.
- Numai dacă ele au dispărut din cauza unei experienţe traumatizante psihic. Nu din cauza unei traume cranio-cerebrale. Vă amintiţi adresa?
- Ce adresă?
- Asta de aici.

Fabio se concentră. Adresa nu-i venea în minte.
- Nu am memorat-o. Era scrisă pe un bilet.
- Exersarea memoriei. Folosiţi-vă creierul. Învăţaţi pe de rost poezii. Memoraţi lucruri inutile. Citiţi, dezlegaţi cuvinte încrucişate, jucaţi-vă pe calculator, reluaţi-vă lucrul cât mai repede cu putinţă. Cu cât veţi izbuti să vă refaceţi materia cenuşie, aducând-o într-o formă bună, cu atât sporeşte posibilitatea să vă recuperaţi memoria. Fumaţi?

Fabio negă din cap.
- Bine. Alcool?
- Rar.
- Renunţaţi cu totul la el. Mai ales că luaţi medicamentul antiepileptic. Dormiţi mult. Faceţi sport. Toate astea sunt prielnice memoriei.

În restul orei de consultaţie Fabio trebui să memoreze lucruri pe care să le transforme în imagini mentale.
- Imagini, gâfâi Vogel; inputul vizual este de departe cel mai bun stimulent al creierului. O imagine spune mai mult decât o mie de cuvinte, cum ştiţi de altfel, fiind jurnalist.
- Fotografii noştri ne-o spun mereu.
- Şi ce le răspundeţi?
- "Faceţi o poză!"

Vogel râse strident. Fabio simţi un şoc. Nu se aşteptase ca dintr-un munte de carne să iasă o voce cu sunete atât de ascuţite şi subţiri.
- Asta trebuie s-o ţin minte, izbucni doctorul, când fu în stare să vorbească din nou, şi îşi făcu o notiţă.

După exact patruzeci de minute, Vogel se smulse din scaun şi îl invită cu amabilitate pe Fabio să iasă din cabinet.
- La revedere, domnule doctor, spuse acesta, ajuns la uşă.
- Vogel, completă medicul. Imaginaţi-vă un hipopotam.
- Şi Vogel (pasăre, în germană - n. trad)?
- Şade pe capul hipopotamului.