S-a întâmplat într-o joi (VII): Vânzătoarea

Vânzătoarea:
 
De prima dată cum am văzut-o, am ştiut. Trebuia să arăt ca ea! A intrat la noi în magazin într-o joi dimineaţă. Ţin minte perfect. Nu mai erau alţi clienţi. Eu şi cu colega mea am zis "Bună ziua, bine aţi venit la noi!". După aia, colega mea a mers la ea şi a spus: "Puteţi lua un coş pentru cumpărături dacă doriţi". Eu trebuia să merg şi să spun :"Vă interesează ceva anume? Vă putem ajuta?". Dar n-am zis nimic. N-am vrut s-o enervez. Voiam să mai vină.
 
Ştiu ce credeţi despre noi. Că suntem genul ăla de vânzătoare enervante care se ţin după tine ca poliţiştii şi te întreabă din două în două secunde dacă te pot ajuta cu ceva. Acum o să vă spun un secret. Facem asta doar cu tipele pe care se vede că n-au bani. Le enervăm ca să plece repede. Normal că majoritatea se întorc a doua zi, dar ideea e să stea cât mai puţin timp în magazin. Sunt unele pe care le ştiu bine, pentru că vin în fiecare zi să se uite, ca la muzeu, că doar intrarea e gratis. Unele stau şi juma' de oră şi probează mărgele, da nu cumpără niciodată. Normal că tre să ne ţinem de capul lor. Cumva mi-am dat seama că tipa face parte din categoria asta. Da' pe de altă parte era diferită de toate tipele pe care le-am văzut vreodată. Avea părul vopsit cu şuviţe şi tuns periuţă. În urechi avea nişte cercei în formă de iepure Playboy. Purta un tricou negru şi o pereche de blugi rupţi in genunchi şi foarte evazaţi. În picioare avea pantofi roşii de lac. Arăta atât de mişto că îmi venea să mă uit non stop numai la ea. S-a dus la standul de pălării şi a probat câteva. Colega mea i-a spus că pălăriile sunt la preţ redus şi că se potrivesc foarte bine cu eşarfele care joia costă minus treizeci la sută. Îmi venea să merg la ea şi să-i spun s-o lase în pace. Tipa s-a mai învârtit un pic prin magazin şi a plecat fără să cumpere nimic. Noi i-am spus, aşa cum le spunem la toate, La revedere, o zi bună, vă mai aşteptăm! După ce a plecat, m-am gândit toată ziua cum mi-ar sta cu părul scurt şi şuviţat.
 
În clasa a şaptea, voiam să arăt ca Pamela din Dallas. Mi-am lăsat părul mai lung şi m-am tuns cu breton. În fiecare seară, exersam în faţa oglinzii privirea ei. Făceam ochii aşa mari şi mă uitam ca şi cum m-aş mira. În toate oracolele, la pagina unde trebuia să scriem care e modelul nostru în viaţă, eu scriam Pamela Ewing şi desenam nişte inimioare cu cariocă fosforescentă. După aia am vrut să fiu ca Brenda din Beverly Hills. Mi-am tăiat toate tricourile ca să fie aşa scurte ca ale ei. Am lipit vreo 15 abţibilde cu ea pe biblioteca din camera mea, şi am plâns când maică-mea le-a dat jos şi a ţipat la mine când a descoperit că nu se duceau urmele nici cu spirt. Aveam un caiet în care copiam toate articolele apărute despre ea prin reviste. Şi m-am bătut într-o zi cu o tipă care zicea că Kelly e mai mişto. Da' tipa din magazin e mai mişto decât toate Pamelele şi Brendele la un loc. M-am gândit că sunt o tâmpită dacă nu reuşesc să arăt ca ea.
 
A doua zi, după servici, m-am dus la coafor. Am spus că vreau să mă tundă scurt şi să-mi facă şuviţe roşcate. Coafeza se tot uita la buclele mele şi zicea că ce frumuseţe de păr şi mă întreba de o mie de ori dacă sunt sigură, că dacă ar avea ea aşa păr, nu l-ar tunde niciodată. Când am ajuns acasă, prietenul meu nu m-a recunoscut din prima. Mi-a spus că trebuia să-i cer şi lui părerea înainte să fac tâmpenia asta. Era cam ofticat, că lui îi place părul lung. Da' până la urmă, contează ce-mi place mie, nu ce-i place lui. Aşa scrie şi în Cosmopolitan.
 
Dimineaţa, în drum spre servici, m-am uitat în câteva oglinzi de maşină. Îmi stătea bine freza.
 
A durat aproape o săptămână până a venit iar la magazin. Avea alţi blugi, tot rupţi, un tricou roşu cu Mickey Mouse şi unghiile date cu negru. Nu ştiam ce să fac să intru în vorbă cu ea. Am întrebat dacă pot să o ajut. A răspuns ceva de genul "mersi, doar mă uit", s-a mai uitat un pic la raftul cu pălării şi a ieşit. Îmi plăcea la nebunie vocea ei. Era mai groasă, aproape răguşită. M-am gândit să fumez mai mult ca să mi se facă şi mie vocea aşa. Am zis că două pachete pe zi sunt suficiente. Am fumat şi dimineaţa pe stomacul gol câte trei-patru ţigări. Mulţi mă întreabă dacă sunt răcită când vorbesc cu mine la telefon. Am mers acasă şi mi-am tăiat toate perechile de blugi cu briceagul. În primele zile mi-a fost cam frică să-i îmbrac. Mă gândeam că toată lumea de pe stradă o să se uite la mine. Până la urmă m-am gândit: Ea cum are curaj să poarte blugi rupţi? Dacă voiam să ajung ca ea, trebuia să am şi eu curaj. Aşa că după o săptămână am făcut-o. Am ieşit din casă cu blugii rupţi. Mai întâi am mers doar până la piaţă, după aia am mers într-un weekend cu ei la mall şi după vreo săptămână aveam deja curaj să-i îmbrac peste tot. Nu-mi păsa că se uită urât babele din troleu. Mi-am cumpărat şi ojă neagră pentru unghii. Tricou cu Mickey Mouse am găsit numai la un magazin pentru copii, dar cum sunt destul de slabă am reuşit să încap în unul.
 
Mi-am propus sa mai slăbesc vreo 5 kile ca să nu stea chiar aşa strâns pe mine, gata să plesnească. În plus, ea era un pic mai slabă ca mine. Aşa că am început să mănânc mai puţin. Când mi se făcea un pic foame, fumam o ţigară. După două săptămâni, tricoul venea bine. Şi blugii tăiaţi mi se făcuseră largi, curgeau de pe mine exact cum îi curgeau ei.
 
Într-o seară mi-a spus maică-mea că vrea să discute serios cu mine. M-a întrebat dacă nu cumva sunt satanistă sau iau droguri, că în ultima vreme arăt tare ciudat. Când i-am zis să nu-şi facă probleme, a început să plângă. M-a rugat să nu mai îmbrac blugii ăia, că arată ca nişte cârpe şi m-a întrebat de ce nu mai port rochiile ălea cu flori de anul trecut, care îmi stăteau aşa de bine. I-am spus să mă lase în pace, că nu mai am cinci ani să mă îmbrac cum zice ea.
 
Următoarea dată când tipa a venit la noi a fost la reduceri. Purta un tricou verde foarte scurt. Când s-a întors spre mine, am văzut că avea un ac de siguranţă înfipt în buric, ca un pierce. Am observat şi că avea sânii mult mai mari ca ai mei. Şi-a cumpărat un inel cu o floare mare din plastic roşu.
 
Am pus şi eu unul la fel de-o parte pentru mine, că arăta super. Când a venit la casă să plătească, i-am văzut faţa de aproape. În loc de sprâncene, avea două linii subţiri desenate cu dermatograf. Arăta trăsnet.
 
M-am dus acasă, m-am dat cu spumă de bărbierit pe sprâncene şi le-am ras cu lama. În locul lor, am desenat două linii subţiri. După aia am luat sticla de spirt şi m-am dat în jurul buricului. Am luat un ac de siguranţă, l-am înroşit la focul brichetei şi l-am înfipt în piele. După aia l-am scos pe partea cealaltă. Nici măcar nu m-a durut atât de tare cum am crezut. A doua zi m-am îmbrăcat într-o pereche de blugi rupţi, mi-am pus tricoul cu Mickey Mouse şi l-am tras un pic în sus ca să se vadă acul de siguranţă din buric. După aia mi-am băgat câte o pereche de şosete în cupele de la sutien. Aşa m-am dus la magazin. M-am gândit să îi fac o surpriză tipei. Credeam că dacă intră şi mă vede cât de tare semăn cu ea, se bucură. Cine ştie, poate devenim şi prietene. Timp de vreo lună, tipa n-a mai trecut pe la magazin. Eu am aşteptat-o în fiecare zi. În pauza de masă nu mai mergeam cu colegele la Mc Donalds. Mă duceam în parc, fumam, închideam ochii şi îmi închipuiam cum o să reacţioneze când mă vede. Eram sigură că o să se simtă ca un fel de star care apare în reviste. În ziua în care a venit în sfârşit, am întâmpinat-o cu un zâmbet. Cred că mă înroşisem toată de emoţii. Am spus bună ziua, bine aţi venit la noi. Tipa s-a uitat la mine. Privirea i-a coborât spre acul de siguranţă din buricul meu şi spre blugi. Arăta de parcă s-ar fi speriat. N-a spus nimic. S-a întors şi a ieşit pe uşă. De atunci, n-a mai venit. Nu înţeleg ce s-a întâmplat. N-am vrut s-o sperii. Am vrut doar să-i fac o surpriză.

Monoloagele din această rubrică fac parte din piesa S-a întâmplat într-o joi, de Elise Wilk. Piesa a câştigat concursul dramAcum 5, 2008, şi a fost montată la Teatrul Foarte Mic Bucureşti (regia: Alexandru Berceanu, aprilie 2008 -  spectacol-lectură), Teatrul Ariel Târgu Mureş (regia Rareş Budileanu, premieră iunie 2010), Teatrul "Fix" Iaşi, regia Adi Iclenzan (premieră noiembrie 2012).