S-a întâmplat într-o joi (VI): Secretara

Secretara:
 
Nu cred în zodii. Nu citesc niciodată horoscopul. Nu mi-e frică nici de pisici negre sau de numărul 13. Da' cred că joia îmi aduce ghinion. Într-o joi m-au prins controlorii fără bilet în autobuz. Tot într-o joi am alunecat şi mi-am rupt dresul. Era chiar înainte de prima întâlnire cu un tip. Nu m-am mai dus. Mi-era ruşine să apar în halu' ăla. Telenovela cu Prinţesa sălbatică s-a terminat tot într-o joi. Şi asta nu e tot. În fiecare joi după-amiaza vine maică-mea la mine în vizită. De fiecare dată, încearcă să-mi bage pe gât nu ştiu ce creme antirid pe bază de alge de la firma aia unde e reprezentant. Da' cea mai groaznică joi din viaţa mea a fost ziua când l-am cunoscut pe EL.
 
Era în decembrie, pe la cinci după amiaza, sau cred că era chiar şase că se întunecase afară. Eu de fapt nici nu trebuia să fiu acasă. Chiar îi spusesem maică-mi să nu mai vină. Trebuia să fiu la verişoara lu' Marci, să o tund, doamne, cum mai ţin minte toate amănuntele ăstea de parcă ar fi fost ieri. Da' verişoara lu' Marci mi-a trimis mesaj că să o lăsăm pe a doua zi. Aşa că eram acasă şi mă uitam la televizor. Şi la un moment dat am auzit soneria. Vreau să spun că aş fi putut să nici n-o aud. Nu prea face zgomot şi când am televizorul dat tare n-o aud. Da' chiar în momentul ăla dădusem sonorul mai încet că mă enerva muzica de la o reclamă cu detergenţi. Am deschis uşa şi a apărut EL în faţa mea. A spus că reprezintă o firmă de electronice şi vrea să-mi prezinte noua lor periuţă de dinţi electrică cu model revoluţionar. Dacă cumpăram o periuţă, mai primeam gratis încă două periuţe, trei paste care albesc dinţii, o apă de gură şi o săpunieră cu însemnele firmei. Şi în plus, eram înscrisă automat la o tombolă unde puteam să câştig o excursie în Italia pentru două persoane sau să merg toată viaţa gratis la dentist. În timp ce vorbea, zâmbea. Zici că avea clape de pian în gură, aşa albi erau dinţii lui. I-am spus că n-am bani şi că n-am ce face cu atâtea periuţe de dinţi, dar a făcut ce-a făcut şi m-a convins să le cumpăr. A doua zi era din nou la uşă, să-mi ofere un calendar cadou din partea firmei, a treia zi m-am trezit din nou cu el, mi-a spus că am câştigat la tombolă o pizza cu el în oraş şi a patra zi... şi-a adus periuţa de dinţi la mine. Şi acum, după un an şi ceva, nenorocita aia de periuţă e la mine în baie. Nu îndrăznesc s-o arunc. E singurul lucru care mi-a rămas de la el. În primele săptămâni, a fost ceva de vis. Nici nu vă-nchipuiţi! După două luni chiar am zis că ceva nu e-n regulă, că e prea bine. Eu nu rezistasem până atunci mai mult de trei săptămâni cu un tip. La toţi găseam câte ceva ce nu-mi convenea. Şi ne despărţeam. Ăstuia, în schimb, nu-i găsisem nici un defect. Era aproape dubios. Singura chestie care mi se părea mai ciudată era că se spăla cam des pe dinţi. Da' m-am gândit că o fi defect profesional. După trei luni, a început să-şi aducă lucrurile la mine. Atunci a adus şi prima statuetă. Era oribilă. Era...o statuetă cu un extraterestru. A aşezat-o în living, lângă televizor. M-am gândit că o fi având valoare sentimentală. Poate vreun cadou de la un prieten din liceu, sau poate a câştigat-o la vreun concurs, sau poate chiar a găsit-o undeva şi-i aduce noroc. Pot să înţeleg lucrurile ăstea. Aşa că n-am zis nimic. A doua zi, a mai adus două. Nici atunci n-am zis nimic. După alte câteva zile, a venit cu o cutie mare cât un dulap. A dus-o în living şi a început să despacheteze. Eu am plecat la cumpărături, am zis să nu-mi bag nasul în treburile lui. Când m-am întors, toată casa era plină cu statuetele ălea ordinare. Nu le-am numărat niciodată, da' cred că erau peste 20. Din plastic verde închis. Aveau capetele mari, ca o sferă. Şi ochii negri, bulbucaţi. M-am speriat îngrozitor. Pe hol, lângă cuier, era un extraterestru. Pe frigiderul din bucătărie era altul. Pe balcon, lângă ghivecele mele cu flori, mai erau doi. Până şi în dormitor pe noptieră erau doi, şi în living erau vreo 10, cred, urâţi ca noaptea, înşiraţi ca nişte mărgele pe ultimul raft din bibliotecă. În baie nu era nici unul. În schimb, pe peretele din faţa WC-ului era lipit un poster cu o farfurie zburătoare. Pe poster scria : SUNTEM MAI APROAPE DECÂT CREZI. Mi s-a făcut rău. Îmi venea să-mi fac bagajele şi să plec. Din propria casă!
 
Da' eram aşa de şocată că n-am scos un sunet. Am cunoscut o grămadă de ciudaţi, da' ăsta îi întrecea pe toţi. La toţi tipii dinaintea lui am descoperit câte o chestie care mă scotea din sărite. Unul îşi păta toate cămăşile cu gălbenuş de ou la micul dejun. Altul se scobea printre dinţi cu forfecuţa. Altul era foarte ok, până l-am auzit prima dată râzând. Parcă era o hienă în călduri. I-am dat papucii urgent. Cel mai nasol a fost când m-am îndrăgostit pe net de unu'. Mamă, eram înnebunită, puteam să jur că e sufletul meu pereche. Era plecat cu o bursă în America. Am vorbit timp de şase luni aproape în fiecare noapte, mă trezeam la ore imposibile ca să-i aud vocea. În zilele când nu vorbeam cu el, nu eram bună de nimic. Când s-a întors, l-am luat de la aeroport. Arăta mult mai bine decât în poze. Ne-am aşezat să bem o cafea şi am văzut că la mâna stângă avea unghia de la degetul mic foarte lungă şi ascuţită. Era dată cu ojă neagră şi avea aplicată în vârf o pietricică de-aia care sclipeşte. Într-o secundă, au dispărut absolut toate sentimentele pe care le aveam pentru el. Parcă aş fi apăsat un buton pe care scrie GATA.
 
Cu tipul cu extratereştri a fost altfel. Nu voiam să mă despart de el. Şi nu puteam să-i zic să renunţe la statuile alea îngrozitoare. Mi-era frică să nu se despartă el de mine. Aşa că am încercat să le suport. Viaţa cu chestiile ălea îngrozitoare în casă era un chin. Dimineaţa când mă trezeam, o creatură de-aia oribilă se holba la mine de pe noptieră. Cele mai nasoale erau ălea din living. Mi se părea că mă urmăresc. Eram aşa de stresată, că începusem să le visez noaptea. El avea grijă de ele ca de ochii din cap. Le ştergea de praf în fiecare săptămână, le aranja în altă ordine, câteodată chiar mi se părea că vorbea cu ele, da' nu pot să bag mâna-n foc. Mie mi-era ruşine să mai invit prieteni la noi acasă. Când venea maică-mea, le ascundeam după dulap. Lui nu i-am zis niciodată un cuvânt. Da' mereu am presimţit că o să se întâmple ceva. Într-o zi am venit nervoasă de la birou. Mi s-a respins cererea de promovare. Cică în ultimul timp activitatea mea lasă de dorit. Normal că lasă de dorit, m-am gândit, dacă nu dorm bine noaptea. Am în cap numai oribilităţile ălea de statuete. Am mers în bucătărie să fumez. De pe frigider, se holba la mine una din chestiile ălea verzi şi nasoale. Atunci m-am enervat. Am luat-o şi am dat cu ea de pământ şi de pereţi până am simţit că nu mai am putere. S-a făcut bucăţi. Am măturat resturile şi le-am aruncat la gunoi. M-am simţit mai bine decât după şase împachetări cu nămol. După aia am luat o statuetă din living şi am pus-o în locul ei. Pe ălea din living le-am aranjat aşa ca să nu se vadă că lipseşte una.
 
Şi-a dat seama de cum a intrat în bucătărie. A mers în living, în dormitor, s-a uitat pe hol şi m-a întrebat unde e statueta. Am spus că a căzut de pe frigider şi că n-am vrut să-l supăr, aşa că am încercat să ascund totul până cumpăr alta. N-a zis nimic. A doua zi, la micul dejun, mi-a spus că dacă urăşte ceva pe lumea asta, asta e să fie minţit. Când m-am întors de la birou în ziua aia, în casă nu mai era nici o statuetă. Nici lucrurile lui nu mai erau. Şi-a uitat doar periuţa de dinţi. Am încercat să-l sun, avea mobilul închis. Am întrebat de el la firma aia de electronice unde lucra şi mi-au spus că şi-a dat demisia. L-am căutat în barurile lui preferate. Degeaba. Nu l-am mai văzut niciodată. Au trecut şase luni de atunci. Acum tre' să mă întâlnesc cu un tip. E verişoru' contabilei de la noi de la firmă. Atâta m-a bătut la cap să mă întâlnesc cu el până am zis da.

Monoloagele din această rubrică fac parte din piesa S-a întâmplat într-o joi, de Elise Wilk. Piesa a câştigat concursul dramAcum 5, 2008, şi a fost montată la Teatrul Foarte Mic Bucureşti (regia: Alexandru Berceanu, aprilie 2008 -  spectacol-lectură), Teatrul Ariel Târgu Mureş (regia Rareş Budileanu, premieră iunie 2010), Teatrul "Fix" Iaşi, regia Adi Iclenzan (premieră noiembrie 2012).