S-a întâmplat într-o joi (V): Şomerul

Şomerul:
 
Sunt amantul Reginei Angliei. De vreo 10 ani. Mă plăteşte cu 10 de mii de lire ca să vin o dată pe lună să i-o trag la palatul Buckingham. Na că v-am păcălit. Să nu spuneţi că m-aţi crezut, că mă piş pe mine de râs. A fost vrăjeală. Şi voi aţi înghiţit-o ca dobitocii. Dacă vă spuneam că crocodilii latră la lună o credeaţi şi p-asta. Proşti mai sunteţi, proşti făcuţi grămadă.
 
Asta am zis-o numai aşa, ca să vă captez atenţia. Dacă nu ziceam chestia asta, nici nu vă uitaţi la mine. Cine dracu se uită la un amărât de şomer, disponibilizat de la fabrica de gumă de mestecat? Oricum, ştiu că nu vă interesează viaţa mea. Vă doare-n şpiţ de mine. Acuma staţi să mă ascultaţi şi dup-aia mergeţi acasă în apartamentele voastre cumpărate în rate, aprindeţi televizorul şi butonaţi până adormiţi, ca să uitaţi că aveţi o viaţă de tot rahatul. Plictisitoare până-n mă-sa. Ca şi-a mea, de fapt. Aşa că de ce să vă pierdeţi timpul să ascultaţi ce spune un tip plictisitor, gras şi cu chelie? Ştiu, ca mine îs cu milioanele pe pământu' ăsta. De fapt mă doare-n bascheţi dacă mă ascultaţi sau nu. Eu spun chestiile astea ca să mă descarc, că dacă ţin totu'n mine o iau razna, chiar simt c-o iau razna şi asta nu e bine.
 
S-a întâmplat într-o joi. Şefu' de raion a venit la mine şi a spus că să merg în birou la directoru' adjunct. N-am fost în viaţa mea la directoru' adjunct. Avea o raţă de porţelan pe birou. Cu ciocu' galben, ca maşina de tuns iarbă a lu' vecinu' de la 4. Eu mă uitam tot la ciocu' de la raţa aia în timp ce directoru' adjunct vorbea. Zicea chestiile alea clasice: cât de rău le pare, cât de bine au colaborat cu mine, ce om de încredere, bla, bla, reducere de personal, restrângere de activitate, desfiinţarea unor departamente, tâmpenii de-ăstea de le auzi când te dă afară. În loc să spună, bă fraiere, cară-te că nu mai avem nevoie de tine, ei te îmbrobodesc cu minciuni din astea care te enervează şi mai tare. A spus că o să mai lucrez două săptămâni şi după aia gata. Şi că o să primesc nişte bani, adică şase salarii, banii pe juma' de an, cum ar veni, şi o să mă bage direct la şomaj. Îmi venea să sparg raţa aia de căcat. Se uita la mine cu ochii ăia pictaţi pe porţelan de parcă ar fi vrut să spună fraiereee, ai încurcat-o. Şi papagalu' ăla de director adjunct spunea cât de rău îi pare. De fapt îl durea în cur. E în "top 300 cei mai bogaţi oameni de afaceri". Are vilă cu 24 de camere în centru şi BMW decapotabil. Şi pe mine m-ar durea în cur dacă aş fi în locul lui. Asta a fost. Am mai mers la muncă ălea două săptămâni. Dimineaţa la 7 jumate mă urcam în maşină, îl luam pe fi-miu, îl lăsam la şcoală şi mă duceam la fabrică. Şi în prima zi de după am făcut la fel. La 7 jumate fix am pornit motoru', l-am lăsat pe fi-miu la şcoală, după aia am parcat maşina în centru şi am ars-o aiurea prin oraş timp de 8 ore. Aşa fac aproape în fiecare dimineaţă. Lu' nevastă-mea îi spun că merg la interviuri pentru altă slujbă. La 4 jumate sunt înapoi acasă şi-i spun cum a fost la interviu şi la ce firme m-am mai dus. Acuma o să ziceţi ce dracu fac timp de 8 ore zi de zi într-un oraş mic şi plictisitor ca ăsta. Uite că am ce face. La început m-am simţit de parcă aş chiuli de la şcoală. Am mers să beau o cafea, după aia am fost la cinema, n-am mai fost la cinema de când m-am însurat şi mi s-a părut fain, ce să zic. Aşa ca într-un concediu. N-am mai fost în concediu de şase ani, de când avea fi-miu doi ani şi am mers la mare. Ţin minte că am făcut poze cu un hipopotam de plastic pe plajă. În altă zi am mers în parc şi am dat de mâncare la porumbei şi m-am gândit la viaţa mea futută. De când s-a făcut frig afară şi nu mai am chef să dau banii pe filme şi pe cafele, merg în fiecare zi la supermarketul ăla mare din capătul oraşului. Mă plimb printre rafturi şi compar preţurile de la alimente. Acuma ştiu care e cel mai ieftin ulei şi cât costă toate produsele, de la pamperşi până la muştar cu hrean. Şi noaptea dacă mă trezeşti îţi zic preţu' de la ce produs vrei tu.
 
Cam asta fac eu de trei luni. Imediat o să se termine banii şi nu ştiu ce puii mei o să fac atunci. Nevastă-mea mă tot întreabă de ce nu găsesc nimic de muncă şi îi spun că ăia îmi oferă salariu prea mic şi că nu merită să ies din casă pentru un salariu de căcat. Nu că la fabrică aş fi luat cine ştie ce bani.
 
La fabrică eram la departamentul de împachetat. Adică aveam grijă de maşina de împachetat gume. Gumele veneau pe o bandă şi trebuiau să iasă gata ambalate în hârtie colorată. Câteodată în ambalaj erau împachetate şi surprize. Abţibilduri cu fotbalişti sau cu Pamela Anderson, sau cu Tom şi Jerry. Da' cele mai mişto abţibilduri erau ălea cu maşini. Dacă aţi cumpărat vreodată o gumă de mestecat şi pe ea scria că înăuntru e un abţibild cu maşină şi voi n-aţi găsit nimic, înseamnă că eu îl furasem. Da, mai şparleam şi io din când în când câte un abţibild, că-mi plac maşinile, şi dacă nu le pot avea în realitate, măcar să le am pe abţibilde. Doar e clar că un pârlit ca mine n-o să-şi plimbe curu' niciodată într-un BMW decapotabil cum are directoru' adjunct. Acuma am ajuns aşa rău că nici măcar abţibilduri cu BMW-uri decapotabile nu-mi mai permit. O să ziceţi că de ce o frec prin supermarketuri în loc să caut anunţuri cu locuri de muncă. De-aia. Că n-am chef. Şi în plus, ce vă fute pe voi grija? Iară să stau opt ore pe zi în vreo fabrică şi să mă spetesc muncind ca să iau un căcat de salariu care nu-mi ajunge nici de-o husă de volan de BMW? Staţi bă, că calculasem. Fiţi atenţi: Un BMW decapotabil, nu cel mai scump dar unul cât de cât acceptabil, face cam cât salariul meu pe 10 ani. Pe 10 ani! Adică 10 ani să nu mănânc nimic şi să locuiesc în boscheţi, ca să pot să-mi iau decapotabilu' ăla şmecher. Asta înseamnă că eu niciodată, nici măcar în vis, n-o să am un BMW al meu. Aşa că pentru ce să muncesc? Frec menta. Ce vă uitaţi aşa, că doar n-o frec pe banii voştri.
 
O laie, frec menta. Stau şi îmi bat capul cu aceeaşi chestie, de trei luni. Cum naiba îi explic lu' nevastă-mea că eu nu mai am chef să muncesc? Ce dracu o să zică când vede că n-am fost în stare să-mi găsesc o slujbă în trei luni de zile? Ce puii mei o să spună că am futut aproape toţi banii în timpul ăsta? O să facă scandal. O să facă urât de tot. Trebuie, în puii mei, să inventez ceva. Dacă nu fac nimic, am îmbulinat-o. Nevastă-mea o să mă facă iresponsabil. Şi o să se întoarcă iarăşi la ăla. Da, aţi auzit bine, o să se întoarcă iar la ăla. Acum doi ani s-a mutat la ăla acasă, şi-a luat toate lucrurile cu ea, inclusiv ondulatorul de păr. S-a întors doar după ce m-am milogit de ea luni întregi. Am zis să vină acasă măcar pentru copil, dacă nu pentru mine. Şi staţi că nu v-am spus tot. Aseară eram cu nevastă-mea în sufragerie şi butonam telecomanda, ca de obicei. La un moment dat îl văd pe ăla la televizor. Am crezut că nu văd bine. Era la emisiunea unui tip cu barbă, stătea la o masă şi vorbea. În partea de jos a ecranului era o bandă roşie pe care scria cu alb "oameni de succes". Zicea ceva cu partide politice, coaliţie, campanie electorală, integrare europeană, extindere nu ştiu de care şi alte rahaturi, n-am înţeles aproape nimic. În timp ce vorbea, îşi împingea ochelarii în sus pe nas şi ei tot alunecau în jos şi el iar îi potrivea, şi atunci am simţit că nu mai rezist. Am vrut să schimb programul şi nevastă-mea a ţipat la mine că să las pe programul ăla, eu am zis că nu vreau să-l văd pe papagalu' ăla ochelarist la mine în casă, pe televizorul meu, în sufrageria mea, şi ea a zis să las că e interesant ce zice, că măcar ăla e un om care are un scop în viaţă, şi atunci mi-a venit să arunc cu papucii de casă în televizor, direct în mecla lu' ăla, da' n-am făcut nimic, am tăcut. M-am ridicat, am stins televizorul şi i-am spus lu' nevastă-mea că mai bine să mă asculte pe mine, că ce zic eu e mult mai interesant. Am zis că tocmai am obţinut un post de şef de raion la o firmă străină şi că o să am salariu de două ori mai mare decât la fabrică. Am zis că am vrut să mai aştept o zi ca să semnez contractul şi să i-l aduc, să fie surpriză. După aia am spus că vreau să sărbătorim în oraş. Am mers la cel mai mişto restaurant din centru. Am lăsat-o să comande ce vrea, i-am zis să nu se uite la preţ. Se uita la mine aşa, cu privirea cu care se uita la mine în vremurile bune, înainte să apară ăla. Eu am zis să comand ceva ce n-am mâncat niciodată. Pe prima pagină din meniu scria cu litere aurii "Specialitatea bucătarului-şef - calcan cu sos de vişine" Am luat chestia aia. Habar n-aveam că-i peşte, eu nu suport să mănânc peşte, mi se face rău. Da' am băut multă bere ca să nu-i simt gustu' şi până la urmă mi s-a părut chiar bun. A fost o seară mişto. Şi acuma îs falit. Nu ştiu ce dracu' o să fac mâine. Da' nu contează, să mor io dacă mai contează. Tot ce contează e că a fost fain la restaurant ieri seară. Nu cred că m-am simţit vreodată mai bine. Ştiu, sunt un cretin, o să plece din nou la ăla şi o să ia şi copilu' cu ea. Ştiu, vouă vi se rupe de asta. Nu vă interesează decât propria persoană, vă doare-n cur de alţii, mai ales de un loser ca mine. Şi foarte bine faceţi. Şi eu aş face la fel în locu' vostru. M-ar durea fix undeva, mă-nţelgeţi? Fix în cur.

Monoloagele din această rubrică fac parte din piesa S-a întâmplat într-o joi, de Elise Wilk. Piesa a câştigat concursul dramAcum 5, 2008, şi a fost montată la Teatrul Foarte Mic Bucureşti (regia: Alexandru Berceanu, aprilie 2008 -  spectacol-lectură), Teatrul Ariel Târgu Mureş (regia Rareş Budileanu, premieră iunie 2010), Teatrul "Fix" Iaşi, regia Adi Iclenzan (premieră noiembrie 2012).