S-a întâmplat într-o joi (X): Taximetristul

Taximetristul:
 
Aproape tot ce am pe mine e de la oameni morţi. Vedeţi pălăria asta? Am primit-o de la unu' care a fost căpitan de vas şi a dispărut pe mare. Cizmele din picioare au fost ale lu' frate-miu. Era încălţat cu ele când a murit. Accident de motocicletă. Ce era să fac, să le arunc? Sunt făcute din piele de antilopă şi mă ţin de şaptîşpe ani. Păi da, că înainte se făceau cizme ca lumea, să te ţină o viaţă. Ăstea au ţinut chiar două vieţi. A lu' frate-miu şi-a mea. Nu ca bălăriile astea de muşama cum se fabrică acum, care se rup după trei zile. Ceasul de la mână a fost a' lu' Jim Morrison, care şi el e mort. Sincer vă spun! E original, nu glumesc. E cumpărat la o licitaţie, am şi certificat de autenticitate pe el, semnat de americani. Mi l-a lăsat garanţie un tip care îmi datora bani şi n-a mai putut să mi-i dea înapoi, şi la mine a rămas. E un jaf de ceas, nu-i mare lucru de capu' lui, adică nu e de firmă sau d-astea. Nici măcar nu mai merge. Valoarea lui e că a fost a' lu' Jim Morrison. Cre' că face cât zece ceasuri d'ălea elveţiene de marcă, cu tot cu proprietari. Până şi-n maşină am lucruri de la morţi. Am nişte CD-uri cu muzică din aia făcută de negri de după blocuri. Nu rap, nu hip-hop, e un gen mai puţin cunoscut, acuma nu-mi vine-n minte cum îi zice. Le-am moştenit de la un fost coleg, tot taximetrist ca şi mine, care a murit anu' trecut. Ştiţi oglinda din faţă, de care îşi atârnă şoferii icoane, cruci sau brăduleţi d-ăia care miros? Ei, la mine atârnă un dinte de lapte. Şi ăla e tot de la cineva mort. Mă rog, nu chiar mort, da p'aproape. Nu-mi prea place să povestesc despre asta. Da' vouă vă zic, că sunteţi copii buni. Vă spun sincer. În douăj' de ani de taximetrie am învăţat şi eu să ghicesc oamenii. Voi sunteţi în regulă. Să ştiţi că nu spun la oricine chestia asta, aşa că puteţi fi mândri. Dintele e a lu' fi-miu. S-a întâmplat într-o joi. Luna viitoare se fac doişpe ani, da' ţin minte de parcă ar fi fost ieri. Pe vremea aia, fi-miu avea nouă ani şi prietenul lui de la bloc vreo zece sau unşpe. Îl chema Bobi şi avea sprâncenele crescute împreună. Toată ziua era pe la noi prin casă. Nevastă-mea îl punea la masă cu fi-miu şi le dădea la amândoi să mănânce. În ziua aia eu eram acasă şi mă odihneam, că lucrasem în tura de noapte. Copiii erau pe balcon. Bobi ăsta a avut ideea să facă un concurs. Cine se apleca cel mai tare în afară, câştiga. Asta am aflat la câteva zile după accident, de la copilul unui vecin care se uita la ei din blocu' de vis-á-vis. Noi stăm la etajul patru, aşa că vă daţi seama. Fi-miu s-a aplecat un pic prea tare şi a căzut. Acuma, sincer vă spun: Cred că mai bine era dacă murea. Ar fi fost mai bine pentru el şi pentru toţi. Doctorii au spus atunci că e o minune că a rămas în viaţă şi că ar trebui să-i mulţumim lu' Dumnezeu. Da' ce viaţă mai e aia când stai în cărucior şi nu-ţi mai poţi mişca nici mâinile, nici picioarele? Fi' miu are 21 de ani şi e o legumă. De fiecare dată când îi dau de mâncare cu linguriţa mă gândesc ce bine ar fi fost dacă s-ar fi terminat totu' în joia aia. Sincer vă spun. Poate că nu-i bine că gândesc aşa, da' credeţi-mă că asta simt. De-aia nici nu mai stau pe acasă. Plec dimineaţa, vin seara. Nu suport să-l văd în halu' ăsta. Nevastă-mea a renunţat la serviciu şi stă acasă să aibă grijă de el. Asta nu mai e viaţă. Vreau să vă zic că după accident, Bobi ăsta s-a făcut nevăzut. Halal prieten. Nu numai că n-a venit la spital la fi-miu. Nici măcar nu m-a întrebat de el când se întâlnea cu mine pe scări. După ce l-am adus acasă, fi-miu a zis că vrea să vină Bobi în vizită să se uite împreună la televizor. Aşa un copil bun, nici pic de ură nu-i purta derbedeului ăluia, că din cauza lui a căzut de pe geam. Noi nu i-am reproşat niciodată nimica, n-avea de ce să-i fie frică de noi, sincer vă spun. Am zis că e doar un copil. Nevastă-mea s-a dus la el acasă şi s-a rugat de el să vină să-l vadă pe fi-miu, da' el tot timpu' zicea că are teme de făcut. După câteva luni, s-a mutat din bloc de la noi şi nu l-am mai văzut. Până săptămâna trecută, când s-a urcat la mine'n taxi. S-a aşezat pe bancheta din spate. Poate că de-aia nu m-a recunoscut. Sau poate de-aia s-a aşezat în spate, că m-a văzut şi n-a avut chef să stea de vorbă cu mine. Eu m-am uitat în oglindă şi l-am văzut. Chiar dacă au trecut atâţia ani şi s-a schimbat, acuma nu mai era copil, eu tot l-am recunoscut. Avea sprâncenele aproape lipite una de alta, exact ca atunci. Era îmbrăcat bine, eu după douăj' de ani de taximetrie îmi dau seama cine are bani şi cine nu, iar ăsta avea peste medie. Mai mult ca sigur era băiat de bani gata, întreţinut de mă-sa şi de tac-su. M-am gândit de unde naiba or fi făcut bani, că în vremea când eram vecini n-aveau nici ce să pună pe masă şi se tot împrumutau în stânga şi-n dreapta. Mai mult ca sigur s-au ocupat cu furtişaguri şi cu şmecherii, că altfel nu-mi explic. Îmi ardeau mâinile pe volan de nervi, vă spun sincer. Mi-a zis adresa unde vrea să-l duc. N-aveam de mers mult, doar vreo zece kilometri, da' eu simţeam că în ăştia zece kilometri tre' să fac ceva. Pentru o secundă m-am gândit să intru cu maşina într-un stâlp, da' nu eram sigur că o să păţească ceva. Aşa că n-am făcut-o. Ştiam că nu am voie să tac, trebuia să spun ceva. Da' ce naiba să spun? Parcă m-am blocat, vă spun sincer, n-am mai păţit aşa ceva în viaţa mea. Vreau să vă zic că mie îmi place să intru-n vorbă cu clienţii. Cu femeile vorbesc mai întâi despre cum e vremea afară. Dacă-i bărbat, încep să vorbesc de politicieni, sau de ce accidente au mai fost, sau de scoru' de la meciuri. Dacă nu-i vreun mutalău care doar dă din cap sau zice da şi nu, se-ntinde discuţia şi se ajunge la te miri ce. Am avut odată un domn pe o cursă mai lungă, în afara oraşului. Am pornit discuţia cu ce proaste sunt drumurile, la mijlocu' traseului vorbeam dacă poţi să faci cancer de la telefonul mobil şi când am ajuns la locu' unde trebuia să-l duc, discuţia a ajuns la ce se întâmplă după ce mori. Da cum să vă zic, cu băiatu' ăsta nu-mi venea să vorbesc. Îmi venea să opresc maşina şi să spun criminalule, ieşi afară din taxiu' meu. Da' am tăcut ca melcu'. Mă tot uitam în oglindă să văd ce face în spate. Se uita pe geam. Fi-miu când era mic spunea că vrea să se facă taximetrist ca şi mine. Nevastă-mea se tot uită la emisiuni tâmpite cu paralizaţi pe care i-a operat în China şi s-au făcut bine. Mă tot freacă la cap că să mergem la televiziune şi să spunem de cazu' nostru, că poate ne ajută cineva. Eu nu cred că se mai poate face nimic. Băiatu' ăla, Bobi, s-a uitat pe geam toată cursa. Sincer vă spun. La un moment dat, i-a sunat mobilu'. Eu m-am uitat în spate să văd dacă era din ăla scump. Aşa era, băiatu' ăsta care aproape că l-a omorât pe fi-miu avea un telefon din ăla ultimu' răcnet. De vorbit, n-a vorbit nimic interesant. Poate că şi fi-miu ar fi avut un mobil la fel dacă ar fi fost sănătos. Sau poate ar fi avut unu' ieftin, nu contează. Da' sigur ar fi avut prieteni cu care să vorbească pe mobil. Şi s-ar fi plimbat cu taxiu', exact ca tipu' ăsta. Mă tot gândeam eu aşa, la una, la alta, şi am ajuns la adresa unde trebuia să-l las pe băiatu' ăsta, pe Bobi. Am oprit maşina. Mi-a plătit cursa, s-a dat jos şi a plecat. Eu n-am spus nimic. M-am uitat după el. Era stropit pe blugi, cred că de la băltoacele de afară. Cea mai frumoasă amintire cu fi-miu e când avea şase ani şi i se clătina un dinte. I l-am legat cu sfoară şi am prins sfoara de uşa de la maşină. După aia am închis uşa. Dintele a căzut şi fi-miu mi-a spus să-l păstrez şi să-l agăţ de oglindă ca să-mi aducă noroc. De-atunci am schimbat maşina de vreo şapte ori. Da' dintele l-am păstrat. Şi mi-a adus noroc de fiecare dată. Nici măcar un singur accident n-am avut. Sincer vă spun.

Monoloagele din această rubrică fac parte din piesa S-a întâmplat într-o joi, de Elise Wilk. Piesa a câştigat concursul dramAcum 5, 2008, şi a fost montată la Teatrul Foarte Mic Bucureşti (regia: Alexandru Berceanu, aprilie 2008 -  spectacol-lectură), Teatrul Ariel Târgu Mureş (regia Rareş Budileanu, premieră iunie 2010), Teatrul "Fix" Iaşi, regia Adi Iclenzan (premieră noiembrie 2012).