2 a.m.

- Stai bine?, întreabă, din întuneric, o voce caldă, bărbătească.
- Mhm, răspunde o voce feminină, plăpândă.
- Nici un "mhm". Stai bine sau nu? Ştii foarte bine că pentru chestia asta trebuie să...
- Da! Nu... Ar fi mai bine dacă m-aş întinde pe burtă. Nu. Of!
- Ce să-ţi zic, ţi-au crescut şi ţie ţâţele.
- Ă... Da!... Nesimţitule!
- Găseşte-ţi mai repede o poziţie comodă!
- Nu mă grăbi! Îmi trebuie timp...
- Nu mai am timp!, vine răspunsul, tăios, din partea vocii guturale care îşi pierde, treptat, calmul.
- Cât e ceasul?
- 2 a.m., spune bărbatul, la fel de dur.
- Pfff... Dar tu de ce eşti ciufut, mă rog? Şi, vezi, că-ţi permiţi cam multe.
- N-am toată noaptea la dispoziţie. Zi merci că am venit şi la tine. Nu eşti singura pe care trebuie să o vizitez. Dumnezeule, nu te mai foi în cearşafurile alea, că mă scoţi din sărite!
- Mergi şi la bărbaţi?, întreabă fata din cearşafuri, oprindu-se brusc din foială.
- Da, normal. De ce nu? E mai simplu cu ei. Ţac-pac şi gata! Trec mai departe. Ei nu-şi bat capul cu poziţiile.
- Vizitezi şi cupluri?
- Hai, domniţă, n-am timp de poveşti. Vrei să faci asta sau nu?
- Da, normal! Aştept de dimineaţă.
- Păi, hai!
- Hai!
- Stai bine?
- ...
- Ei?
- Ă...
- Domniţă, e beznă aici, nu am cum să-ţi descifrez grimasele.
- Pot să aprind lumina dacă vrei...
- Nu! Nici gând. Nu mai facem nimic dacă e lumina aprinsă.
- Bine...
- Eşti gata?
- Mda...

Un scurt moment de linişte, întrerupt brusc de către fata care stă tolănită în aşternuturi:
- Nu vrei să-mi mai spui despre tine?
- Mă iei de prost, sau ce?, întreabă, pufnind, bărbatul. Deja am transpirat, îmi tremură picioarele. Vreau şi eu să-mi termin treaba şi să plec acasă. Serios...
- Tu eşti cioban pe bune?, întreabă fata, cu o naivitate drăgălaşă, care îl mai linişteşte pe bărbat.
- Specializat pe... filiala nocturnă, răspunde după un moment de ezitare.
- Cum vine asta?

Respiraţia bărbatului, mai devreme sacadată, se reglează treptat. Deşi e întuneric, se poate simţi curiozitatea vie de pe chipul fetei, care stă acum în capul oaselor, aşteptând un răspuns - Poţi să stai jos, îi spune, mi-am strâns picioarele. - Bărbatul ezită, dar la insistenţele fetei ia loc pe marginea de lemn a patului.
- Stai pe saltea, omule, că nu te mănânc!, îl îndeamnă fata, întinzând mâna după el. Unde eşti?
- Aici.

Se apropie, atât cât să îi atingă degetele subţiri cu umărul. Mâna se retrage, ca un melc în cochilie, cu o mişcare destul de leneşă în toată energia şi intensitatea ei. De parcă voia să-l mai atingă preţ de câteva secunde, măcar să-şi dea seama de materialul de la haină. Părea o haină groasă, în orice caz. Simţindu-i prezenţa aproape, fata începe să se foiască, foşnind aşternuturile. Bărbatul redevine iritat, respirând intens.
- Îmi cer scuze, spune fata cu stângăcie, oprindu-se brusc.
- E în regulă.
- Nu, nu e... Of. Mă mai suporţi două secunde?
- Mbine..., răspunde bărbatul, fără să înţeleagă.

Din trei mişcări, fata adună aşternuturile la piept, ţinându-le strâns cu braţele. Cu picioarele dezvelite, reci şi încrucişate, fata se opreşte din respirat şi aşteaptă.
- Ce ai făcut?
- Asta e poziţia mea de ascultare. Trebuie să stau cu picioarele încrucişate şi cu ceva în braţe, ca să pot să fiu atentă.
- Nu te oboseşte?
- Nu, din contră. Mă ajută să mă concentrez. Spune-mi...
- Ce?, întreabă, buimac, bărbatul.
- Despre tine.
- Ah, la asta s-a ajuns.
- Să ştii că de acum nu mai depinde de mine. Mi-ai spus că nu ai timp, bine, dar nu putem face nimic dacă tu nu îmi dai nimic. Facem un fel de schimb.
- Cu ce folos?
- Am şi eu o curiozitate. Iar atunci când se întâmplă asta, nu mă pot linişti până nu aflu ce mă frământă.
- Bine, spune oftând. Ce vrei să ştii?
- Cine eşti. Adică, trebuie să fii cineva. Doar nu vii la mine în cameră, la miez de noapte, degeaba.
- Am venit pentru că m-ai chemat.
- Asta e foarte drăguţ din partea ta, dar nu-mi răspunde la întrebare. Doar nu eşti un fel de Moş Ene. Hai să fim serioşi, cine mai crede în asta?, spune, pufnind.
- ...
- Deci?
- Sunt un fel de intermediar. De parcă n-ai şti...

Fata începe să râdă. La început, timid, apoi din ce în ce mai zgomotos, scuturând patul, cu tot cu bărbatul care încearcă să o liniştească.
- Eşti amuzant!
- Eşti obosită. Haide!, spune, încercând să îi tragă cearşafurile de la piept.
- Nu! Mai întâi spune-mi.
- Ce vrei să ştii?, o întreabă, deznădăjduit.
- Spune-mi despre tine! Dar nu chestii de genul: vârstă, fel de mâncare preferat, ce faci în timpul liber, zodie... De fapt, m-ar interesa zodia. Eu sunt săgetător.
- Ce joc tâmpit...

Fata se bosumfă, tăind întunericul cu un oftat. Bărbatul încearcă să dreagă ideea:
- ... Habar n-am, eu nu m-am născut într-o stea anume, m-am născut între ele şi aşa îmi trăiesc toată viaţa. Nu poposesc niciodată.
- Uite, asta e ceva interesant! Continuă, te rog!
- Ăăă... Fac foarte multă mişcare.
- Deci arăţi bine, îl întrerupe, cu zâmbet în glas.
- Am putea spune...
- Sigur nu vrei să aprindem lumina?
- Nu.
- Bine...
- Nu am destul de multă răbdare pe cât îmi cere meseria asta, dar cred că vina e împărţită. Ştii? Lumea nu mai stă la poveşti, vrea ca totul să se întâmple foarte repede şi devin nervoşi dacă nu e aşa. Eu n-am ce să fac, mă conformez cum pot. "Clientul nostru, stăpânul nostru..." Urăsc zicala asta... Ce idioţenie! Trebuie să fie totul ierarhizat, că de parcă n-ar fi, ar face asociatele noastre cancer.
- Asociatele?
- "Asociatele". Trebuie să le cunoşti.
- Nu-mi amintesc acum...
- De când s-a schimbat politica de funcţionare poartă numele ăsta. În fine, aşteaptă afară, pentru că devin agitate în spaţiile închise. Am zis că le voi chema eu când e nevoie.
- Le-ai lăsat afară? Afară unde? Pe casa scării? Am vecini foarte sensibili, să ştii. O să iasă urât.
- Stau în faţa blocului şi sunt liniştite de felul lor. Dacă erau nebune nu mai aveau ce căuta în toată afacerea asta.
- Voi sta cu stres...
- Oh, Doamne, nu mai terminăm până dimineaţă!

Bărbatul se ridică şi desparte cu degetele jaluzelele camerei, pentru a putea privi afară.
- E în regulă. N-ai de ce să-ţi faci griji, spune, plimbându-şi două degete de-a lungul jaluzelei.
- Bine, răspunde fata, încercând să îl observe cât mai mult, în lumina stradală ce se strecoară în cameră.

Bărbatul pare din ce în ce mai pierdut în imaginea de afară, fără să mai schiţeze ceva. Până mai devreme se simţea cum se legăna de pe un picior pe altul, uşor nerăbdător, cu respiraţia forţată. Acum e liniştit, absent, parcă se lasă dezmierdat de privirile vagi ale fetei. În lumina slabă strălucesc nişte fire în barbă, care fâşâie la atingerea plasticului.
- Ce e?, îl întreabă fata, după un prelung moment de linişte.
- Nimic, spune, întorcându-se cu spatele la fereastră, acoperind ultima rază de lumină. Sunt doar obosit.
- Ah...
- E ceva greşit în asta?
- Nu, deloc...
- Hm. Uneori am impresia că e. Am impresia că, pur şi simplu, nu am voie să obosesc, pentru că pe spatele meu stau alţi mii de obosiţi. Dacă eu cad, cad şi ei. Ar fi o lume întreagă de obosiţi. Ar fi tragic, de-a dreptul.
- Eşti trist?
- Nu ştiu. Chiar nu ştiu. Îţi pasă?
- Aşa cred. E un alt fel de curiozitate.
- Dacă eşti ceva psiholog sub acoperire, să ştii că am plecat de aici!
- Nu! Nu, nu... Îmi pasă, pur şi simplu. Chiar sunt foarte curioasă de cum funcţionează tot sistemul ăsta. Adică, ceea ce faci tu ar trebui să îi ajute pe oameni... să se relaxeze. Înţelegi ce spun?
- Eu sunt cel mai în măsură să înţeleg asta.
- Întocmai. Deci, dacă vrei să vorbim despre asta, sau despre orice altceva, mă găseşti aici...
- Nu simt asta neapărat... De ce nu vrei tu să trecem la treabă direct?
- Aşa, fără... ştii tu... "preludiu"?

Bărbatul izbucneşte.
- Mă exasperezi!
- OK! Bine... Hai să facem treaba asta, spune fata aşezând cearşaful. Dar să nu cumva să mă laşi singură.
- Oricum, nu făceam asta. Stai bine?
- Da.
- Bine, bag asociatele...
- Stai!
- Ce mai e?, întreabă, stors de puteri.
- O facem împreună.
- Merge la fel de bine şi dacă o faci singură.
- Ba nu... Ai spus că rămâi cu mine.
- Mbine...

Bărbatul deschide uşa camerei, iese pentru câteva secunde, apoi intră din nou, lăsând uşa deschisă.
- Vino lângă mine, spune fata, făcându-i loc în pat.

Bărbatul se conformează şi se aşază lângă fată. Mirosul ei îl termină încet, dar sigur, în combinaţie cu căldura pernelor. Pe uşă îşi face apariţia prima asociată, care, brusc, începe să plutească. Cei doi, afundaţi în aşternuturi, fără să se atingă ori să-şi vorbească, spun simultan:
- Una... Asta-i prea neagră, spune fata.
- Hm, e proastă lumina aici, completează bărbatul. Două.
- Asta are ochii strâmbi... Trei.
- Mai devreme, când m-am uitat pe geam, părea mai frumuşică. Patru. S-o vezi când ajunge cu capul în jos... Fii pe fază!

"Asociata" nu se mai roteşte în zborul său, plutind monoton. Bărbatul cască zgomotos, apoi, fără să se poată abţine, cască şi fata.
- Căscatul e molipsitor, spune bărbatul. Cinci.
- Şase. Ştiu şi eu asta, replică fata. Şapte.
- Începe să-mi placă aici, la tine. Opt.
- Ştiu. Şi mie îmi place. Nouă. Adică... Zece... M-am obişnuit.
- Un'şpe. E prima dată când fac asta, să ştii. Asta e treaba clientului şi doar a lui. Doi'şpe.
- Adică, vrei să spui că te-am corupt? Trei'şpe?
- Cam aşa ceva, da. Pai'şpe, spune, căscând din nou.
- Termină! Mă doare maxilarul. Cin'şpe... Şi îmi dau şi lacrimile.
- Mna, asta e... Şai'şpe. Vezi ce greu e?
- Mda. Te compătimesc, să ştii. Şapte'şpe.
- Opt'şpe. Nu-i nevoie, dar îţi mulţumesc.
- Eh, spui şi tu aşa... Nouă'şpe. Să ştii că ştiu şi eu cum stă politica, numai că m-am gândit că am putea, douăzeci, să fentăm cumva sistemul.
- Mhm..., spune bărbatul, molatic.
- Douăş'una! Ai ratat-o pe asta. Ştii? Eu am văzut ceva special la tine. De asta m-am gândit că poate reuşesc să te descos puţin. Douăş'două. Mie mi se pare fascinant să descoşi oamenii. Şi mai ales tu, douş'trei, care ai o meserie atât de...
- Nda...
- Înţelegi? E prea interesant! Douăş'patru! Şi, sincer, mă miră faptul că ai acceptat. Te-am simţit din prima că eşti reticent. Şi puţin nesimţit. Douăş'cinci. Dar te iert, pentru că mi-am dat seama că am nevoie de tine. E prima dată când îţi spun asta. Să nu mă crezi nebună, sau ceva... Poate că-s mai îndrăzneaţă, dar aşa sunt eu. Douăş'şase. Sper doar că nu te-am speriat. Aş vrea să trecem la nivelul următor. Adică, ştiu că nu avem ceva foarte complex, şi că totul se rezumă la o chestie standardizată, douăş'şapte, dar simt că putem mai mult. Eu zic să încercăm... Sigur putem să facem asta. Ce zici?

Fata nu primeşte nici un răspuns. Aşteaptă o clipă şi mai încearcă:
- Douăş'opt! Mă auzi? Hei!

Îl atinge cu un deget, apoi îl scutură de braţ. Nicio reacţie. Bărbatul doarme dus. Fata oftează, se trânteşte cu spatele de saltea, se foieşte, îşi bagă capul sub pernă şi îl scoate brusc, dar nicio reacţie din partea bărbatului.
- Mi-a adormit somnul.

Se aude o asociată cum behăie, nemulţumită de faptul că a trecut nenumărată.
- Minunat! Acum trebuie să o iau de la capăt! Să vedem... "Stai bine?" / "Mhm...". Nu, va dura prea mult... Hai! Una... Două... Trei. Patru! Ciiiinci... Să mă pun oare pe burtă? Nu... Cât e ceasul? 4 a.m. Of! Şase, şapte...