O perspectivă, deci, subiectivă: Cătălin Vieru este un tânăr plin de viaţă, cu foarte multă energie atât pe scenă, cât şi în viaţa de zi cu zi. Şi de ce să nu zic? Este un actor talentat.
Are un zâmbet, care de fiecare dată arată copilul de 10 ani cu numele Cătălin Vieru. Normal, pentru mine zâmbetul ăsta este unul fermecător. Veniţi şi voi să-l vedeţi la TIFF, ca să decideţi cum e pentru voi....
Totuşi, să scriu şi o scurtă biografie formală:
După absolvirea Facultăţii de Teatru şi Televiziune (UBB) a fost angajat la Teatrul Anton Pann din Râmnicu Vâlcea. În 2012, pentru rolul lui Hlestakov din Revizorul, a fost nominalizat la premiul UNITER (secţiunea debut). Tot în 2012, s-a angajat la Teatrul Naţional Marin Sorescu din Craiova, continuând colaborarea cu Teatrul Anton Pann. Acum este între cei 10 tineri propuşi pentru FILM (în cadrul TIFF-ului).
Suntem în drum spre Râmnicu Vâlcea, amândoi jucăm mâine la Teatrul Anton Pann. Cătă propune să facem interviul chiar în autocarul plin cu oameni. E zgomot, n-am cum să-l înregistrez, dar nu-l refuz şi deschid laptopul cu gândul că nu contează locul, pentru că poţi purta o conversaţie plăcută oriunde cu Cătă (aşa e. Cum să nu-l laud?).
Să începem - zic eu.
Cătă: La fiecare întrebare aş putea să-ţi răspund: - ştii tu!
Râdem. Sper totuşi că n-o să facă asta...
Szász Réka: Ştiu că ai ales să aştepţi un an după bacalaureat să poţi face Facultatea de Teatru la Cluj Napoca. De ce? Mai precis pe cine ai aşteptat? - ca să nu mă prefac că nu ştiu ce nume o să-mi dai...
Cătălin Vieru: Numele e simplu şi clar: Miklós Bács, Profu'. Înainte am făcut un an la Departamentul de Artă Teatrală din Craiova. Auzisem de Profu' de la foştii săi studenţi pe care îi întâlneam la festivalurile pentru liceeni. Îmi plăcea foarte tare cum îl descriau şi ca om şi ca profesor. Am hotărât să dau admitere la Cluj pentru a-l întâlni.
Sz.R.: A meritat să renunţi la un an şi să dai iar admitere la Cluj?
C.V.: Cu vârf şi îndesat. A nu se înţelege că fac aici o comparaţie între şcoli şi dau verdicte de genul "aia e mai proastă, aia e mai bună". Aş mai da admitere încă o dată, acum! Doar ca să lucrez cu Profu', cu Irina Wintze şi Cami Curuţiu.
Sz.R.: Povesteşte-ne: cum ai ajuns să te angajezi la Vâlcea?
C.V.: E complicată povestea. L-am cunoscut pe domnul Adrian Roman la Craiova pe vremea când eram student acolo. Ştiu că m-a plăcut în examenul de anul I, chiar dânsul mi-a spus asta. Apoi nu ne-am mai auzit o vreme, dar cumva "ne urmăream" unul pe celălalt. Eu veneam la spectacolele Teatrului Anton Pann - având prieteni printre actori -, iar el îmi consulta facebook-ul să vadă ce am mai făcut. Cumva am prins curaj în anul III, în plină criză a locurilor de muncă şi l-am sunat. I-am zis că "agenda mea e liberă" pentru următorii ani şi l-am întrebat dacă ar avea nevoie de mine. O voce binevoitoare - atunci nu mă aşteptam la asta de la un director de teatru - mi-a zis: "Haide până la Vâlcea". Discuţia a continuat şi la sfârşitul anului universitar a organizat o audiţie, după care eu şi alţi 4 colegi... (suspans) şi cu tine (râdem) am completat pe facebook rubrica works at cu actor la Teatrul Anton Pann.
Sz.R.: Nici doi ani n-au trecut de când ai terminat facultatea şi deja s-au întâmplat multe: Vâlcea, nominalizarea la UNITER, Craiova, acum eşti la 10 pentru FILM. Realizezi că s-au întâmplat repede? Sau aşa trebuie să curgă lucrurile?
C.V.: Nu ştiu dacă aşa trebuie să se întâmple lucrurile... Ce ştiu este că toţi tinerii actori îşi doresc să se întâmple ceva cu ei. Până acum am fost norocos. Sper că norocul o să mă însoţească şi de acum înainte. Dacă citeşti biografia oricărui actor cu care s-au întâmplat lucruri frumoase, inevitabil găseşti la un capitol al vieţii sintagma: am avut şansa să..., am avut norocul să... şi continuarea propoziţiilor variază după caz.
Sz.R.: De acord! Norocul este un ingredient de mare folos în meseria asta. Dar care ar fi celelalte ingrediente în actorie?
C.V.: Dacă vorbim de ingrediente, gândul îmi zboară la mâncare.
Sz.R.: Poţi să te gândeşti un minut la mâncarea numită: actorie?
C.V.: Păi dacă luăm actoria ca o ciorbă, pentru mine şansa e ca sarea şi piperul, dar până a pune sare şi piper fierbi apa, tai legumele, fierbi carnea etc. Multă muncă. Şi oricum nu ştiu ce gust are ciorba asta. Poate am simţit mirosul ei din când în când. Şi cred că nu s-a descoperit reţeta care să te facă "Master Chef"... :)
Sz.R.: Îţi las plăcerea să zici tu, iţi dau doar un pont: Cum doriţi sau noaptea de la spartul târgului (a XII-a noapte) de la Teatrul Naţional din Craiova...
C.V.: Încă mă bântuie spectacolul acesta, chiar dacă au trecut aproape 10 ani de la premieră. Şi da! L-am văzut de 73 de ori şi încă l-aş mai vedea. 73, pentru că în străinătate n-am ajuns să-l văd. Prima oară când l-am văzut, am chiulit de la ultimele două ore de la liceu (parcă de la matematică). Ţin minte că nu am mişcat în scaun. După spectacol mergeam pe jos către casă şi mă întrebam ce era cu piticii ăia de grădină, de ce oare mi-au dat lacrimile la cântecul bufonului şi avalanşa asta de întrebări a fost întreruptă brusc de un claxon şi un nene cu mustaţă, care era să dea peste mine cu maşina. Atunci mi-am dat seama că mergeam aproape pe mijlocul străzii. De atunci am ratat doar reprezentaţiile din străinătate şi câteva de la sediu care s-au jucat atunci când eu nu eram în oraş. A trecut mult timp de la prima vizionare, acum ştiu tot textul spectacolului, unele întrebări şi-au găsit răspunsul, dar încă lăcrimez la cântecul bufonului.
Sz.R.: Îţi aminteşti când ai fost prima oară la teatru?
C.V.: La 8 ani (1997 - specifică el). Parcă tata m-a dus... nu mai ştiu... (Cătălin îl sună pe tatăl lui, zicând: poate el îşi aminteşte.) Da, cu părinţii mei am fost la Hamlet-ul lui Tompa Gábor. Vezi? Semn cu unguri deja. Primul spectacol pe care l-am văzut era făcut de un maghiar, am făcut şcoala cu un actor de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj Napoca, primul spectacol în care am jucat ca profesionist a fost făcut de Vadas László, şi singurul spectacol în care am colaborat în străinătate a fost la Teatrul Mu din Budapesta. Şi tu...:)
Sz.R.: Mai ţii minte ceva din spectacolul lui Tompa Gábor?
C.V.: Îl ţin minte pe Adrian Pintea. Ţin minte că îmi plăcea duelul cu Laertes (Adrian Andone). Atunci îmi plăcea că era o luptă cu săbii.
Sz.R.: Cum e să fii angajat al teatrului în care ai văzut primul spectacol din viaţa ta?
C.V.: Emoţionant. Acum, când trec pe holul de la cabine, zâmbesc. Şi încă am câte un fior. În acelaşi timp e ciudat. Oamenii pe care înainte îi vedeam pe scenă şi îi aplaudam sunt acum colegii mei. E acelaşi teatru în care am văzut primul meu spectacol, dar acum am schimbat uşa pe care intru. Am dat intrarea spectatorilor pe intrarea actorilor. Spre bucuria mea.
Sz.R.: Pe multe poze te văd cu o expresie ciudată la aplauze. Cum sunt aplauzele pentru tine?
C.V.: Pentru mine nu e atât de emoţionant momentul când ies la aplauze, cât cel în care mă aplec în faţa spectatorilor. Emoţia asta vine încă din liceu, când ne jucam de-a teatru. Atunci am descoperit "momentul aplecării" şi se pare că tot acest moment rezonează în mine cel mai tare. Dar asta e doar o propoziţie pe care încerc s-o formulez frumos. Mi-e greu să pun în cuvinte momentele de care mă bucur.
Sz.R.: Deci nu-ţi place să vorbeşti despre ele?
C.V.: Nu ştiu cum! Pentru că nu stau să le raţionalizez sau să mi le explic. Zice bine Fundulea în Visul unei nopţi de vară: "Omul nu-i decît un nebun în haine de paiaţă, dacă se-apucă să spună ce era în vis."...
Sz.R.: Ai plecat pe ruta Craiova - Cluj - Vâlcea şi ai ajuns în punctul de unde ai pornit.
C.V.: Cum ar zice oltenii: mă trage aţa. Adică mă leagă multe lucruri de acest oraş. Familie, prieteni din copilărie, TNCMS şi echipa Universitatea Craiova:)
Sz.R.: Da, ştiu! Eşti microbist.:) Zi-mi de echipele tale preferate!
C.V.: Haha! Intri pe teritoriu minat aici:) Da, sunt microbist. Ţin cu Universitatea Craiova, o echipă care acum există doar în sufletul sutelor de mii de susţinători. Nu aveam cum să ţin cu altă echipă pentru că toţi din familie ţin cu Universitatea, ca să nu mai spun că am fost la stadion înainte să mă nasc. Mama a fost la meci când eu mai aveam patru luni până a vedea lumina zilei. Exceptând Craiova, îi simpatizez pe londonezii de la West Ham United şi pe catalanii de la Barcelona. Şi dacă ţi se pare că am schimbat subiectul teatru, să ştii că nu e aşa. Tot timpul găsesc analogii între fotbal şi teatru, pentru că au la bază acelaşi nucleu: ECHIPA.
