Reuşi să ridice capul de pe pernă şi privi în jur. Totul era cufundat în întuneric. Reluă din nou căutările prin pat, pipăi cutele cearşafului. Era inutil, probabil că drăcia căzuse pe jos. Sau poate vreun vagabond se strecurase în timp ce el dormea, luase dispozitivul şi acum stătea ascuns, ghemuit lângă pat sau într-un colţ îndepărtat al camerei. De ce nu, poanta asta dezgustătoare putea fi jucată de o cunoştinţă mai veche, o umbră demult dată uitării dar care, iată, se întorsese în viaţa lui în chip de răzbunare. Oamenii sunt în stare de orice, îşi spuse bătrânul, ticăloşia umană nu e o chestiune de caracter, ci de circumstanţă.
Pe măsură ce făcea inventarul celor mai mari duşmani ai săi, cei vii şi cei morţi, ochii lui se mai obişnuiră cu crepusculul camerei de spital. Şi acum, când reuşea să distingă mai bine un obiect de altul, Popovici văzu lângă măsuţa din faţa lui, aşezată pe scaun, o umbră care se desprindea dintre celelalte umbre. Cu o rapiditate pe care n-ar fi bănuit-o în urmă cu doar câteva momente, bătrânul ridică mâinile la piept şi spuse cu voce tare, fără să-şi desprindă privirea de intrus:
- Care eşti? Aprindeţi lumina. Pentru numele lui Dumnezeu, aprindeţi lumina!
Umbra se ridică de pe scaun cu uşurinţa unui abur şi rămase atârnată în aer câteva secunde, o formă neagră, un contur incert, fără chip şi fără respiraţie.
- Pleacă de-aici, îi spuse Popovici. Du-te şi cheamă asistenta. Dacă-
În acel moment văzu că intrusul se mişcă, înaintează spre el, ajunge în dreptul ferestrei, la doar un metru de pat, iar acolo se opreşte şi, în lumina palidă a felinarelor din josul străzii, îşi arată chipul.
- Cine eşti tu? Cine te-a trimis?
Palidă, cu obrajii supţi, o gură indecentă şi nişte ochi mari, prea rotunzi, cine era slăbănoaga de lângă patul lui şi ce căuta acolo, o femeie a străzii, o făptură hămesită care se strecurase în spital pentru a profita de cei bolnavi, ce putea altceva să fie? Amărâta nu ştia că are de-a face cu el, cu generalul Popovici. Habar n-avea şi nici nu spunea nimic, nu schiţa niciun gest, era încremenită ca o stană de piatră şi privea în gol.
- N-auzi? Vorbesc cu tine. Cheamă asistenta, mi-e sete.
- De ce n-aţi spus aşa, îi spuse femeia cu o voce baritonală, dar totuşi blândă, după care, cu mişcări domoale, de parcă ar fi înotat prin aerul din jurul ei în loc să se mişte, se făcu nevăzută. După câteva clipe apăru iar lângă pat, de această dată cu o cană de apă în mână.
- Ajută-mă să mă ridic.
Îl ajută, îi aranjă perna la spate şi îi dădu cana. Popovici bău pe nerăsuflate. În tot acest timp, femeia aşteptă lângă pat.
- Încă nu mi-ai spus cine eşti, îi reaminti musafirei sale, un pic mai relaxat. Poate ar fi mai bine să pleci.
- Nu vă speriaţi. Noaptea asta o să stau aici, sunt de serviciu. O să am grijă de dumneavoastră.
Să nu mă sperii, auzi la ea, îşi spuse Popovici. Cine e această făptură grea de cap şi ce caută aici, cum îndrăzneşte să intre ca o hoaţă în camerele bolnavilor? Eu am nevoie de odihnă, nu de troglodiţi care să vină şi să plece după cum au chef. Generalul Popovici nu se sperie aşa uşor.
- Cine se sperie? Nu mă sperii deloc. Care-i numele tău, fată?
- Numele meu este Paragon, îi spuse femeia.
- Cum zici? Ce tot zici acolo?
- Paragon. Mă cheamă Paragon, domnule general.
Aşa slăbănoagă şi palidă ca moartea la faţă, această Paragon nu era de-a dreptul urâtă. Ochii ei erau afundaţi în orbite şi fruntea era bombată, însă avea pielea delicată şi albă, aproape transparentă, şi buzele pline.
- Paragon? Ce nume mai e şi ăsta pentru o femeie?
- Nu sunt femeie, îi spuse cu răbdare, după care se retrase în întuneric. Când reveni, se aplecă peste pat şi atunci Popovici simţi un miros cald şi aromat, ca de cuişoare.
- O să aprind lampa. Ca să mă puteţi vedea mai bine.
Lumina, deşi palidă, îl înfăţişă pe musafir cu totul altfel în ochii bătrânului. Avea părul blond şi nu negru, iar ochii nu-i erau nici ei negri, ci albaştri. Şi nici atât de slab nu mai părea. Putea fi bărbat, nu era exclus, însă un bărbat foarte frumos, cum bătrânul nu mai văzuse în toţi cei optzeci şi trei de ani ai vieţii sale.
- Sunt înger, îi spuse şi un zâmbet straniu îi înflori în colţul gurii.
- Ce înger? întrebă Popovici, încă sub efectul paralizant al contemplării.
- Îngerul Domnului. Sunt Paragon, îngerul Domnului, şi am venit să am grijă de tine.
***
Pe drumul spre biserică Vladimir Popovici îşi aminteşte noaptea când Îngerul Paragon, trimisul Domnului, l-a vizitat în cămăruţa aceea sărăcăcioasă de spital, a venit şi l-a salvat pe el, un om mai păcătos decât mulţi alţii. Domnul, în înţelepciunea şi mila lui, ştia că sufletul lui n-are scăpare din focul Ghenei, nu singur, şi l-a trimis pe Paragon să îndeplinească vrerea sfântă întru izbăvire. Bătrânul n-a stat niciodată prost cu memoria, însă noaptea aceea, ei bine, noaptea aceea şi-o aminteşte cu o precizie incredibilă. Fiecare moment se derulează în mintea lui cu perfecţiune cinematografică: vede chipul acela alb, neted, atât de calm şi de liniştit, îi aude glasul blând şi simte chiar şi mirosul de cuişoare, izul acela proaspăt şi dulce. Şi se vede pe el, un bătrân stafidit în care Răul găsise loc primitor, cum stătea ghemuit între cearşafurile jilave, atât de mic şi de singur. Devenise o unealtă fără voinţă şi fără putere de împotrivire, fusese în slujba Diavolului, a cancerului roşu. Condamnase oameni la moarte, îi sacrificase ca pe nişte animale sălbatice.
Primul lucru de care şi-a dat seama când l-a descoperit pe Dumnezeu a fost că, odată salvat, nu va mai fi niciodată singur, cât timp va trăi de acum încolo dar şi după moarte, pentru că Domnul îl va ridica la ceruri şi Sfântul Petru va deschide porţile pentru el, îl va pofti în Grădina Raiului, acolo unde nu e decât voioşie a spiritului şi domneşte bunătatea. Odată izbăvit, toate păcatele i-au fost iertate. Şi asta într-o singură noapte. Atât de mare e puterea Domnului! În acea noapte Paragon i-a arătat ce înseamnă nemurirea şi cum Cel de Sus o oferă în schimbul recunoaşterii păcatelor şi a căinţei adevărată, căinţă în numele Fiului sacrificat pentru toţi cei ce vor să-l primească.
Puterea Domnului este fără margini, spune Popovici în timp ce-şi face cruce şi intră în biserică. Şi, totuşi, cât de greu trebuie să-i fi fost lui Dumnezeu să ierte o fiinţă aşa de nemernică şi de hulpavă cum a fost el. O lacrimă se prelinge din colţul ochiului stâng, îi udă obrazul, apoi urmează altele, apă miraculoasă şi purificatoare, ea şterge orice pată. Se întreabă dacă a existat o fiinţă mai nenorocită şi mai laşă decât el. Probabil că da. Diavolul e în toate. Necuratul îşi face loc în sufletele nevinovaţilor şi le deturnează calea destinului, îi atrage spre cele mai întunecate cotloane ale umanităţii, acolo unde nemernicia sălăşuieşte şi minciuna e la ea acasă. Împinse de la spate de Diavol, sufletele se transformă în demoni, în ucigaşi fără milă sau conştiinţă, ucigaşi de mame şi de copii cum fusese până nu demult şi el, generalul Vladimir Popovici.
În acea noapte, cuprins de panica morţii, i-a mărturisit lui Paragon totul, n-a lăsat ascuns niciun detaliu. Spune tot, spune Domnului, El e mare şi iartă, spune toate faptele, eu îţi dau puterea să-ţi aduci aminte. Aşa îl încuraja Îngerul, îl mângâia pe spate şi-i ştergea lacrimile cu degetele lui sfinte. Popovici a întrezărit atunci Marele Adevăr salvator şi a făcut întocmai. Nu a lăsat niciun detaliu pe-afară. Chipurile pe care a trebuit să le descrie Îngerului, toate acele jalnice chipuri pe care le oropsise cu gesturi senine, i-au apărut cu mare claritate în minte, şi-au strigat drepturile aşa cum strigă soldaţii apelul. Şi el i-a recunoscut pe toţi, până la ultimul.
Generalul Vladimir Popovici îngenunchează în faţa icoanei şi împreunează mâinile pentru rugăciune. E tăcere în casa Domnului şi e răcoare. Iisus îl priveşte de pe cruce. În mijlocul celor mai cumplite chinuri, privirea îi rămâne caldă, plină de iertare. Generalul Popovici simte cum i se luminează sufletul.