Mi-am făcut stagiul ca profesor la Liceul Industrial nr. 6 din Tîrgovişte, între 1985 şi 1987. Înainte de a fi industrial, liceul fusese pedagogic, singurul din oraş, avea profesori foarte buni la toate disciplinele, obişnuiţi cu alt tip de elevi. Cînd am ajuns eu acolo, profesorii aceştia supravieţuiau cum puteau, nu mai aveau cui preda ce ştiau. Elevii erau foarte slabi, multe clase de a IX-a erau formate prin redistribuire (a copiilor care nu obţinuseră cinciul legiuit la examenul de admitere la alte licee). O asemenea clasă am primit şi eu la dirigenţie, ca proaspăt cadru didactic, botezul focului, să capăt experienţă... Aveam în clasă trei copii de la orfelinat; erau tot timpul înfometaţi, furau iepuri de la depozitul ICRA ca să mănînce, prindeau guguştiuci cu praştia şi-i frigeau pe reşou, uneori mă sunau de la Miliţie, la liceu, să merg să-i recuperez de la secţie, îi prinseseră furînd mîncare. Şi nu erau toţi orfani, aveau cîte un părinte, dar îi "dăduse" la orfelinat. Unul dintre copiii ăştia lipsea mereu la o anumită oră: mergea s-o vadă pe maică-sa, funcţionară la poştă, în centrul vechi, cînd iese de la servici, stătea ascuns, să nu-l vadă.
Liceul avea clase cu profil de materiale de construcţii (era "patronat" de Întreprinderea de Materiale de Construcţii Fieni), avea şi o clasă a XII-a de croitorie - numai fete - la care am avut privilegiul să predau. matematică, desigur. Copiii erau foarte drăguţi, dar majoritatea nu aveau cum să înveţe, chiar să fi vrut. Veneau din satele din jur, făceau naveta "pe tren" sau "cu rata". Cînd ajungeau acasă, după-amiază spre seară, se lua lumina. Ce lecţii să mai facă la lumînare? Se lua lumina şi în oraş, dar mai puţin - mi s-a întîmplat să dau meditaţii la lumînare. La ţară, pînă a doua zi nu mai venea. Cum să-i înveţi matematică la fel ca pe cei de la liceele teoretice (nu erau manuale diferite)? Şi de ce? Dar îmi plăcea să fiu cu ei, ne înţelegeam bine, încercam şi eu să le dau cîte ceva, poate-am şi reuşit. Sper că nu mi-au păstrat amintiri urîte. Din cînd în cînd, însă, simţeam că-mi pierd minţile. Ce caut acolo? La ce bun cei cinci ani de facultate? Cine are nevoie de tot ce ştiu? Ştiam sau bănuiam, întotdeauna rămîne ceva - dar nu-i prea puţin? Şi încă: eram într-o situaţie fericită, ştiam că, după doi ani, prin repartiţia dublă pe care o primisem, reveneam în Bucureşti, să lucrez în cercetare. Speram.
Ceva asemănător trăiesc acum. Şi nu doar eu. Motive complet diferite duc la acelaşi sentiment de zădărnicie, de muncă inutilă, de zbatere sterilă. De pustiu. Am în fiecare an studenţi minunaţi cu care e o plăcere să lucrez şi să stau de vorbă, pe care ştiu că-i pregătim ca să plece din ţară. Au dreptate. Aici nu avem ce le oferi. Pîrjol în urmă, cui lăsăm ce ne-au lăsat nouă profesorii noştri? Ce va rămîne după noi? Predăm, facem cercetare chinuit, în ciuda sistemului, atît cît mai putem cu finanţarea blocată, cu brambureala din administraţie, cu schimbările de fiecare zi, cu birocraţia rînjind triumfător. Ne amăgim că e de-ajuns să ne facem bine treaba, care cum putem, că asta contează. Nu-i prea puţin? Iar acum nu mai am nimic de aşteptat, nu mai am unde pleca, sînt mai aproape de pensie decît de stagiu. Din ţară, nici n-aş vrea şi nici n-aş mai putea să plec, e tîrziu. Dar am colegi, chiar pe la şaizeci de ani, care ar pleca imediat - unii au făcut-o.
În timpul ăsta, colegi din străinătate ne acuză că nu ne revoltăm, că nu ne opunem, că nu sîntem destul de intransigenţi. Cum să ne opunem? Sîntem prea puţini. Am făcut petiţii, memorii - cine le ia în seamă? Ce să facem? Să ieşim în stradă şi să blocăm drumurile? Aparent, sîntem "la putere": oameni din generaţia mea, cu aceeaşi istorie, cu aceleaşi crezuri, conduc acum facultăţi, universităţi. Degeaba: nu pot schimba aproape nimic. O fi doar vina noastră? Sau chiar nu se poate?