Textul care urmează e produs de o experienţă în miezul căreia s-a întâmplat să mă găsesc în lunile din urmă. Una dintre acele experienţe care vin să dea sens în mod miraculos entuziasmului misterios de care se întâmplă uneori să mă simt învăluit atunci când purced într-o anume direcţie a existenţei mele.
Din 2008 încoace, în fiecare al doilea semestru al anului universitar, prestez ca dom' profesor la Facultatea de Electronică, Telecomunicaţii şi Tehnologia Informaţiei din Politehnica bucureşteană. Mereu la anul 2, mereu la seminarul materiei Circuite Integrate Digitale (CID), mereu la seriile D şi G. Prima cu predare în română (4 grupe), a doua cu predare în engleză (1 grupă). 7 seminarii identice (diferă doar limba de predare), de câte 2 ore, întinse pe durata celor 14 săptămâni ale semestrului de primăvară.
Regula instituită de titularul disciplinei, adică de omul care ţine cursul şi care a scris şi seminarul, este ca nota fiecărui student să se calculeze după următorul algoritm:
30 de puncte lucrarea 1 de la seminar (se susţine după primele 4 seminarii)
30 de puncte lucrarea 2 de la seminar (se susţine după ultimele 3 seminarii, dar înainte de sesiune)
20 de puncte un test grilă
20 de puncte un examen scris (ultimele două se susţin în aceeaşi zi, în sesiune)
În total, 100 de puncte, corespunzând notei 10. Până anul trecut, a existat o regulă suplimentară: un student se declara promovat (nota 5 în carnet) daca primea un punctaj de minimum 8 din 20 la testul grilă. Cu alte cuvinte, degeaba lua cineva 60 de puncte la lucrările de seminar şi doar 7 la grilă. Tot pica materia. În schimb, cineva care ignora complet seminarul, dar bifa 8 din 20 la grilă lua nota 5. Regulă, veţi spune, alandala, dar care pornea de la dorinţa de a ajuta cât mai mulţi studenţi să ia mult-visatul 5. E drept, merită amintit că sunt şanse foarte mici ca cineva care nu calcă pe la seminar să ia acel 8 la grilă.
Din acest an universitar, regula de mai sus a fost însoţită de o alta. 8 la grilă nu mai este suficient pentru a primi nota 5. Trebuie şi minimum 20 din 60 la lucrările de seminar.
Rezumând, un student ştia la începutul semestrului II că, pentru a promova materia CID, are nevoie de 8 din 20 la grila din sesiunea din iunie şi de 20 din 60 la cele 2 lucrări de seminar (programate în cursul semestrului, în aprilie şi mai). Dacă voia mai mult de 5, studentul trebuia să acumuleze, conform algoritmului descris mai sus, un punctaj mai mare de 55 de puncte pentru 6, mai mare de 65 pentru 7, etc.
Semestrul tocmai s-a încheiat. Sesiunea e în plină desfăşurare, examenul de CID urmează peste câteva zile. Seminarul însă, cu tot cu lucrările aferente, s-a încheiat. Am avut, la deja clasicele serii D şi G, fix 100 de studenţi. Din aceştia, 5 nu au atins pragul de 20 de puncte, prin urmare au picat deja materia. Ce s-a întâmplat, însă, cu restul?
La prima lucrare, care a avut loc în aprilie, 56 din 100 (56%) de studenţi au acumulat mai mult de 20 de puncte. Prin urmare, din punct de vedere al seminarului, se puteau declară promovaţi. Mai rămânea ca în sesiune să primească măcar 8 la grilă şi bifau 5-ul. În caz că acesta le era obiectivul.
Mărturisesc că am intrat cu inima strânsă în sală la seminarul de după prima lucrare. Mă gândeam că odată ce îşi văzuseră sacii în căruţă, studenţii vor ignora seminariile rămase până la finalul semestrului. Sala, însă, era destul de plină. Privind acum prezenţa (care, atenţie, e facultativă, un student poate să ia punctajul maxim la seminar doar din lucrări, fără să calce pe la vreo şedinţă de seminar), realizez că, de fapt, prezenţa n-a scăzut defel în partea a doua a semestrului.
OK, mi-am zis, poate că îşi doresc să prindă oarece informaţie de folos la grilă şi la examenul final. Sigur n-o să tragă tare la Lucrarea 2 de seminar, doar asta nu le foloseşte în perspectiva 5-ului final. Şi a venit Lucrarea 2. Redau cifrele:
Dintre cei 56 de studenţi care luaseră minimum 20 de puncte de la prima lucrare, 46 (adică 82%) s-au prezentat şi la Lucrarea 2, 40 (71%) dintre ei luând punctaje de minimum 15 puncte. Am impus ca prag de referinţă limita de 15 puncte pentru că Lucrarea 2 e mai dificilă decât Lucrarea 1 şi pentru că pentru a acumula 15 puncte e nevoie să te pregăteşti serios.
Merită spus cum se desfăşoară lucrările de seminar. Fiecare durează 50 de minute, iar subiectele sunt pur individuale. Nici să poată, studenţii n-au ce copia. Ceea ce fac cei mai mulţi dintre ei este să scrie non-stop. Subiectele respectă întocmai cele făcute în seminar, dar sunt suficient de multe pentru ca timpul să le fie studenţilor principal inamic.
Aşadar, 71% dintre studenţii deja promovaţi după Lucrarea 1 nu s-au mulţumit cu atât. Au învăţat, au încercat şi au reuşit să îşi mărească semnificativ punctajul iniţial. Să treacă dincolo de nota 5. Ei reprezintă 40% din totalul studenţilor înscrişi în seriile D şi G ale anului II zi din cadrul unei facultăţi a Politehnici bucureştene. Ei sunt parte din prima generaţie cu rezultate dezastruoase la BAC (2011). Ei formează un eşantion reprezentativ pentru facultatea de Electronică din Politehnica bucureşteană, din moment ce componenţa seriilor se stabileşte aleator. Ba, îndrăznesc să spun, că sunt destul de reprezentativi pentru cam toţi studenţi unei facultăţi de stat din România momentului. Cine sunt, de fapt, ei?
În primul rând, cine şi cum nu sunt ei. Nu sunt tâmpiţi şi nu sunt leneşi. Nu sunt neserioşi şi nu sunt dezinteresaţi ab-initio. Nu sunt în nici fel mai slabi decât generaţiile trecute. Am absolvit fix aceeaşi facultate în 2002. Studenţii de acum sunt cu 15 ani mai mici ca mine. În nici o secundă nu mi-au dat senzaţia că ar pricepe lucrurile mai greu decât generaţia mea sau că ar face mai greu faţă unui examen serios. Din contră, aş putea zice.
De ce au ei nevoie? De stimularea interesului. De mobilizare. De sens. Vor să înţeleagă de ce trebuie să facă ceva. Care e rostul pentru care învaţă un anume concept, o anume teoremă, o anume metodă. Iar când s-au convins că e cazul să înveţe, au nevoie de logică în prezentare. De paşi simpli şi clari. Pot să fie oricât de mulţi paşi, se poate ajunge la construcţii complexe şi relativ abstracte, cu condiţia ca edificiul gândirii, ca firul prezentării să fie logice.
Au, apoi, nevoie de interacţiune. Vor să fie întrebaţi ce şi cum cred că va urma în prezentarea de la tablă, ce şi cum e greşit sau poate fi greşit într-o anumită dezvoltare, au nevoie să simtă că sunt co-părtaşi la ceea ce se întâmplă în sala de seminar (sau de curs, sau de laborator).
Evident, au nevoie de recunoaştere. Să li se spună dacă au răspuns bine sau dacă au rezolvat bine subiectele de la lucrare. Au nevoie să fie serios şi just evaluaţi, lăudaţi ori criticaţi cu argumente.
Cam aşa i-am citit eu în cele 3 luni în care am interacţionat 100 dintre ei. Seriile D şi G, anul II, Electronică, Politehnică. Cam aşa îi arată şi cifrele de mai sus.
Cum va arăta viitorul desenat de ei? Vom reuşi noi, cei cu o generaţie, două, trei mai mari să le ţinem interesul viu? După ce vor deveni absolvenţi, vor reuşi ei să îşi auto-alimenteze pofta pentru meserie, pentru cunoaştere, pentru viaţă? Iar până atunci, până la acel moment, nu ne e oare menire principală, fie noi profesori, părinţi ori simpli prieteni-adulţi, să le stârnim lor pasiunile, dorinţele, focurile interioare?
Pentru mine, aici şi acum, viitorul are aromă de D&G. 40% esenţă tare.