My friends

Fiecare dintre noi are prieteni buni, de care nu se poate lipsi, prieteni de o viaţă. Mă refer la genul acela de prieten pe care ştii că-l vei găsi neschimbat chiar dacă ar fi să te întorci la el peste zece ani. O să vă povestesc acum câte ceva despre prietenele mele.

Prietenia noastră durează de ani mulţi pe care mi-i greu să-i număr. Cert este faptul că au fost lângă mine de când mă ştiu. Ca orice prietene, au fost lângă mine la bine şi la greu, când eram tristă sau când eram veselă, când căutam un sens sau răspunsul la o întrebare. Au încercat să mă ajute de fiecare data, fiecare după propriile puteri ceea ce mi le-a apropiat şi mai mult. Au fost prietene constante, nu m-au trădat niciodată, le-am găsit de fiecare dată la datorie pentru mine. M-au iubit, m-au certat, m-au alinat, bucurat şi întristat. M-au tras de urechi spunându-mi că m-am prostit şi că nu le mai înţeleg, au fost geloase pe noile mele prietene şi au încercat să-mi capteze atenţia prin tot felul de tertipuri. M-au lăudat şi recompensat de fiecare dată când, cu răbdare, le-am făcut să-mi şoptească propriile secrete pe care uneori ştiau să le ascundă atât de bine. M-au făcut să râd, să plâng, să visez sau să mă revolt. Mi-au prezentat noi prietene de care m-am îndrăgostit sau pe care le-am detestat pentru preţiozitate.

Prietenia aceasta s-a construit şi consolidat în ani. Am învăţat să ne cunoaştem mai bine. Am învăţat când să le las în pace, când să insist şi să mă lupt pentru fiecare cuvânt, când să recunosc o bătălie pierdută şi să simt când a venit momentul să reiau lupta. Au fost ani în care m-au ajutat să-mi câştig existenţa, îmbogăţindu-mă în fiecare zi. Unele au fost foarte serioase şi recunosc cu tristeţe că în ultima vreme m-am cam îndepărtat de ele. Le simt reproşul tăcut de fiecare dată când trec pe lângă ele. Se simt neglijate, trădate, uitate. Le promit de fiecare dată că le voi recompensa, că îmi voi găsi timp pentru ele, că totul va fi cum a fost cândva. Ştiu că le mint şi mă mint în acelaşi timp, dar totuşi mai cred că poate cândva...

Altele au fost uşuratice, superficiale şi puse mereu pe glume. Le-am iubit pentru că mi-au făcut ziua mai uşoară. Altele m-au făcut să visez, să-mi imaginez că totul poate fi posibil, că a lăsa fantezia să-ţi zburde nu este o crimă. M-au făcut să mă simt din nou copil ca atunci când ascultam cu gura căscată poveştile inventate de bunica mea.

Altele mi-au ridicat semne de întrebare, m-au făcut să mă cunosc mai bine, m-au purtat din întrebare în întrebare fără a-mi da vreodată vreun răspuns definitiv. Altele mi-au spus poveşti adevărate, despre lumi şi oameni de mult uitate, despre felul în care au ales alţii să-şi trăiască viaţa, despre cum au încercat să găsească răspuns la întrebări fără răspuns.

Ştiu că mă pot baza oricând pe ele, că măcar una dintre ele va fi acolo pentru mine la nevoie. M-au învăţat să iubesc arta, să fiu tolerantă, să încerc să găsesc ce este mai bun în fiecare dintre noi.

Să ştiţi că sunt unice. Le pot recunoaşte după veşminte, după o vorbă aruncată de cineva atunci când se vorbeşte despre ele. Le mai cunosc şi recunosc şi după părinţi. Pe unii îi iubesc, pe alţii îi urăsc. Îi detest pentru modul în care şi-au aruncat copii în lume, fără să fie atenţi la detalii, fără să se intereseze de soarta lor. Îi detest pentru că sunt părinţi orbi care nu le vad defectele şi consideră (ca aproape orice părinte) că şi-au găsit justificarea prin creaţia lor chiar şi aşa mediocre cum sunt. Şi dacă copilului îi găsesc mereu scuze, greşeala părintelui este de neiertat.

Recunosc că nu a fost uşor. Ca în orice prietenie au fost momente în care a trebuit să renunţ la o parte dintre ele. Unele s-au pierdut pe drum. Cu altele, cărora le promisesem atenţie, nu am fost deloc corectă. Le-am uitat mai repede decât ai spune "pas". Nu s-au supărat şi au rămas acolo până la o dată viitoare. Pe altele le-am împărţit cu ceilalţi, le-am făcut cunoştinţă cu prieteni noi care le-au iubit la fel de mult ca mine. Cei mai dragi mi-au fost copiii. De fiecare dată când câştigam un prieten nou pentru dragele mele ştiam că am mai îmbogăţit o lume.

Acum, dacă ar fi să le bârfesc, aş spune că nu toate sunt chiar deştepte. Unele dintre ele sunt chiar prostuţe de-a binelea. Altele îşi ascund slăbiciunile sub haine de vedetă, iar altele sunt atât de grase încât nimic nu le mai încape. Pe unele merită să le ţii cât mai aproape, pe altele e bine să le eviţi cât mai mult. Unele au impresia că deţin adevărul absolut. Şi să vedeţi ce distractiv e când se întâlnesc două de acest fel! Fiecare încearcă să te seducă, dar până la urmă te lasă liber să alegi ce vrei să crezi.

Suntem prieteni vechi. Ne ştim din totdeauna. Au fost o prezenţă constantă în copilăria mea şi nu îmi pot imagina viaţa fără ele. Părinţii mei le-au iubit si ei. Ne umpleau casa chiar dacă tata uneori mai cârcotea când se împiedica de vreuna ascunsă prin cine ştie ce cotlon. Pentru bunicul meu au fost salvarea dintr-o lume ostilă pe care nu o mai înţelegea. Când îşi povesteau reciproc greşelile Aliaţilor sau cine ştie ce strategie militară erau cei mai fericiţi oameni din lume. Pentru mama au fost ingredientul secret din fiecare mâncare pe care ne-o gătea. Aşa mi-o aduc aminte: gătind şi cu prietena ei schimbând secrete... Era invariabil altă şi altă prietenă...

Aş vrea să cred că fiecare şi-a lăsat ceea ce este mai bun în inima şi mintea mea. Din păcate sau din fericire, sunt multe altele care aşteaptă să fie descoperite. Mult prea multe pentru o viaţă de om...

Bănuiesc că v-aţi dat seama că vorbesc despre cărţile mele.