Ok, entomologi... Da, am schimbat o privire copleşită de condescendenţă. Adevărul e că mă aşteptam la mai mult. Adică, atunci când pe afiş scrie Expoziţie de fluturi tropicali, eu, consumatorul clasic de film şi ficţiune, de efecte speciale şi de fluturii consacraţi din articolele lui Nabokov, din paginile lui Márquez, din poemele lui Lorca, văd... un fel de Pandora, luxuriantă şi ademenitoare, cu environment sonor creat artificial, cu lumini ca dintr-o producţie premiată la Cannes, în sfârşit, cu roiuri-roiuri de aripi în toate culorile curcubeului care să şteargă orice amintire adultă din extazul meu de copil picat într-o poveste. The Butterfly Effect.
Blitz-urile îşi fac treaba pentru cei câţiva fluturi care zboară de la o felie de portocală la alta. Frumoşi, dar puţini. Zboară pe linişte, într-un fel de cort în care intrăm aproape conspirativ, pe grupuleţe. Numai a noastră ţipă. E cea mai mică de aici.
"Pentru ea nu plătiţi bilet, are sub trei ani!"
Nu plătim. E adevărat că suntem, însă, cam singurii adulţi care aleargă după copilul care, ce să-i faci, a sustras o felie de portocală din aranjament şi cheamă, pe toate vocile, fluturii la ea. Le oferă, la schimb, portocala. "Papi!"
Grupul conspirativ din cort, cu tot cu domnii cu Melissa, e extatic. Noi nu. Pledăm cu supraveghetorul care, pe bună dreptate, reclamă felia de portocală. Fugărim copilul. Care e mic. Se furişează. Ţipă. Scapă. Ţuşti, iar cu portocala spre tavanul improvizat! Cheamă fluturii la ea.
E cărată pe umeri, în cele din urmă. Reuşesc să-i fur prada ei citrică orientând-o spre un fluture albastru. Uite-l cât e de frumos... Ne minunăm împreună de bătaia cerulee de aripi. Eu, recunosc, puţin ipocrit. Nu durează mult. Vrea să-l mângâie. Eu mă îngrozesc - urmează o altă fugăreală penibilă... Dar nu.
Vrea să-l mângâie. Îi vorbeşte suav, face palma căuş şi o lasă să alunece peste o formă imaginară, de aer. E un spectacol.
Nu fluturele, care mănâncă, în cele din urmă, puţină banană la câţiva centimetri de nişte aparate de fotografiat şi de un grup de preşcolari care s-au cam plictisit.
Copilul.
Mânuţa rămâne în aer. Genele bat mai ceva ca perechile de aripi speriate, vocea cheamă, în continuare. Vorbeşte cu fluturele. Ar vrea să-l mângâie.
Râde când el se ridică în tavan, unde s-au refugiat cei mai mulţi dintre amici lui tropicali.
Ce-o fi văzând ea? Ce boare de safir o fi pe aripile alea?
Poate că, pentru mine, care am proiectat deja, pornind de la afiş, o megaproducţie hollywoodiană traversată de lepidoptere fabuloase, venite direct din imaginarul unui Eliade, ar fi fost nevoie de o desfăşurare de forţe măcar o idee mai susţinută. De o proptea suplimentară pentru fantasticul care îmi e promis. De ceva mai mult, mai invadat de miresmele diafanului pe care l-a lăsat tracerea aripilor colorate, efemere, în memoria culturii universale.
Ei, în schimb, o mână de fluturi îi sunt suficienţi. Nu are nevoie de recuzită. Ţipă. Îi cheamă la ea.
Când ieşim, în sfârşit, terorizaţi de o eventuală revenire a cursei după felia de portocală menită să ducă fluturii în păcat, un zburător mic, cu aripi ca de catifea cafenie se opreşte, câteva secunde, pe un umăr de om mare, la doi paşi de nasul ei. Nu-l atinge. Supraveghetorul e gata să ocrotească fluturele, aparatele ţăcăne într-un flash devenit comun şi continuu. Copilul se uită, mulţumit, la velurul maroniu, brăzdat de vinişoare ruginii. Cuminte.
A ascultat-o. A venit la ea.
O ducem acasă frântă de oboseală. I-a plăcut. E fericită.
Sub trei ani. Nu plăteşte bilet.
