Un părinte îngrijorat recomandă Dilitol

La recomandarea Consiliului Profesoral, Alexandru a început tratamentul cu Dilitol^TM în urmă cu cinci luni, la câteva zile după ce împlinise doar şapte ani. Atât eu cât şi soţia mea Antonia intuiam de ceva vreme adevărul trist şi anume că, în ciuda tratamentelor de Condiţionare Prenatală, băieţelul nostru are probleme de integrare socială. Ne-am întristat pe loc, aşa cum fac nişte părinţi adevăraţi atunci când se pune în discuţie soarta copilului lor. Într-o progresie firească a lucrurilor, pasul doi a fost să citim toată literatura de specialitate. Am centralizat şi informaţiile de pe Internet şi Clearview. Nu mică ne-a fost surpriza să aflăm că simptomele de care suferă Alexandru se regăsesc în rândul tinerilor destul de frecvent, cu o incidenţă de 25% până la 75%, în funcţie de vârstă, rasă, sex, climă, nivel de poluare, statut social şi coeficient compus al fericirii. Statisticile ne-au mai liniştit un pic dar eram deja foarte obosiţi; am trecut practic de la o spaimă febrilă, greu de precizat, la o indiferenţă oarecum controlată, căci Alexandru nu se regăsea în rândul grupurilor defavorizate.

Tratamentul a început cu administrarea a 150 mg pe zi şi rezultatele iniţiale s-au făcut remarcate în mai puţin de trei zile. Soţia nu mai dormea de nerăbdare. Era dornică să vadă lucrurile intrând pe un făgaş normal şi spera să reia cât mai repede activităţile sociale cu rudele şi prietenii. Îngrijoraţi de situaţia noastră familială, aceştia începuseră să o evite. Însă efectele au fost slabe. La mai puţin de două săptămâni de la începerea tratamentului, Alexandru a revenit la stările de letargie emoţională şi inactivitate bătrânicioasă care, în mod inexplicabil, par să-l caracterizeze.

Fără să avem prea multe soluţii medicamentoase la îndemână, am mărit doza la 250 mg pe zi, deşi sunt sigur că în anumite seri Antonia, din cauza frustrării evidente, i-a administrat băiatului chiar 300 mg, altfel spus doza dublă. De această dată răspunsul la tratament a fost ceva mai pronunţat: Alexandru a început să iasă mai des la joacă, să râdă fără motiv (aşa cum e de aşteptat la vârsta lui), să arunce cu cărţile de pereţi şi să se zbenguie ca un copil sănătos. Antonia avea faţa luminată de satisfacţie: fiul nostru dispărea din faţa planetariului, apărea câteva ore mai târziu cu răni în genunchi şi în coate, refuza să facă băiţă şi uda patul. Seara îl legam pe Alexandru de canapea şi ne uitam împreună la filme de animaţie 7D. Pe scurt, eram o familie fericită, cu un copil cât de cât normal.

Însă fericirea noastră nu a fost de lungă durată. Am realizat în scurt timp că suntem înşelaţi de propriul nostru copil în propria noastră casă. Această trădare, venită din partea unei minţi aparent nevinovate, ne-a mâhnit foarte tare. Să citeşti o asemenea perversitate pe chipul unui copil e o experienţă traumatizantă.

Am fost chemaţi din nou în Consiliu. Nu trebuie să vă descriu ruşinea noastră de cetăţeni Beta la primirea convocării. L-am pus la colţ, aşa cum am fost sfătuiţi să procedăm în situaţii de insurecţie naivă, însă băieţelul nostru are o fire încăpăţânată - nu a vrut să recunoască învinuirile. Ne-am prezentat la şedinţa cu profesorii şi am fost luaţi ca din oală: în mod absolut scandalos, Alexandru o trăsese de păr pe colega lui de bancă, micuţa Amalia. De două ori. Părinţii micuţei erau prezenţi. După felul cum erau îmbrăcaţi şi vorbeau aş spune că erau nişte Gama. Era clipa lor de glorie, cum s-ar spune. Antonia, fire slabă, a spus cu voce tare că mai are un pic şi moare de ruşine iar eu, distras de socotelile cu înmormântarea, n-am mai urmărit cu atenţie recomandările profesorilor. Pe scurt, n-am avut nici măcar o şansă de câştig. Consiliul ne-a pus în vedere să corectăm situaţia în termen de treizeci de zile. În caz contrar Alexandru urma să fie transferat la clasa copiilor cu probleme de ajustare la normele sociale.

Confruntaţi cu această dilemă provocată de comportamentul maniacal al băiatului, ne-am hotărât că este cazul să consultăm un medic. N-a fost simplu, o programare la pediatru trebuie făcută cu câteva luni înainte, în urma avizului obţinut de la Ministerul Conformităţii Sociale. Cu bani grei am reuşit să cumpărăm o poziţie bunicică pe lista de aşteptare şi, după opt zile de groază (Alexandru se uita la noi de parcă ar fi vrut să ne muşte), ne-am înfiinţat la policlinica genomică Bucuria Copilului. Asta se întâmpla acum mai puţin de-o lună. În numai câteva minute echipa de medici i-a făcut un examen complet. Cât ai spune Dilitol^TM şi diagnosticul era deja stabilit: letargie infantilă acută. Semnele erau clare şi ne-au fost confirmate de doctori: suferinzii sunt predispuşi către singurătate morbidă, uneori refuză compania altor copiii de vârsta lor în favoarea lecturii, de asemenea nu vor să urmărească desene animate de aventuri şi se plictisesc teribil în timpul orelor de clasă. Şi eu şi Antonia am dat din cap amărâţi: într-adevăr, Alexandru priveşte prea des pe fereastră, oboseşte pur şi simplu stând în faţa televizorului, consumă în mod excesiv ciocolată sintetică dacă nu-i strict nesupravegheat, uită să-şi îndeplinească sarcinile zilnice dacă nu îl bate nimeni la fund ş.a.m.d.. Soluţia medicilor a fost o soluţie concentrată de Dilitol Extra^TM, 50 mg pe zi. Ni s-a explicat că acest medicament are efect opus şi ca atare trebuie administrat împreună cu Dilitol Clasic^TM, doza triplă, pentru un balans mai bun şi un control eficace al hormonilor specifici vârstei. Am fost de acord.

De când ne-am întors de la Bucuria Copilului situaţia s-a ameliorat în mod surprinzător şi de această dată fericirea pare să fie de lungă durată. Efectele tratamentului sunt reale: Alexandru a devenit o persoană normală, dornică de contact social. Este mult mai interesat de subiectele de discuţie pentru cei mici, nu mai insistă pe lângă noi cu observaţii bizare şi întrebări fără răspuns. Se uită foarte mult la televizor, mereu dornic de noi experienţe vizuale, şi a redus drastic consumul de ciocolată sintetică, fiind mult mai îngrijorat de felul cum arată. Eu şi Antonia ne gândim chiar la o scurtă călătorie în doi pe Lună, o mică escapadă bine meritată după coşmarul ireal prin care am trecut. Datorită medicilor ne-am recăpătat încrederea în dragul nostru băieţel şi suntem gata să recomandăm tratamentul cu Dilitol^TM, atât Clasic cât şi Extra, tuturor părinţilor care ţin cu adevărat la copilaşii lor.