Astronauţii

Pentru Ioana P.

Astronauţii sunt şi ei fiinţe umane, numai că au aspiraţii înalte. Iubesc atât de tare stelele, că le poartă şi-n privire. Oh, şi sunt stele norocoase! Dar, oricât ar plânge, de bucurie ori de tristeţe, stelele din ochii lor nu cad. Astfel, posibilitatea de a-şi pune dorinţe este nulă, pentru că ei îşi trăiesc dorinţele în fiecare clipă a vieţii lor. Ei stau, ca oamenii, şi-şi pierd nopţile pe tasta space, numai că nu-şi irosesc vieţile pe Facebook, ci în studii ori compuneri lungi şi siropoase despre planete. Astronauţii sunt cei care navighează printre astre şi sunt foarte buni în ceea ce fac. Atât de buni încât ai putea spune că sunt făcuţi chiar din praf de stele. Tot ce e posibil...

Nu sunt nimic altceva decât copii fugiţi de acasă, care ies noaptea sub cerul liber, se înalţă pe vârfuri şi prind stelele... pentru a le aprinde. Ei există de mult timp, dar nu i-am putut vedea niciodată, pentru că ies numai seara, când părinţii şi bunicii cei cuminţi dorm, când zânele înţelepte cu părul bălai îşi fac somnul de frumuseţe, când paznicii şcolilor şi blocurilor rezidenţiale sforăie ca nişte oale sub presiune în căsuţele lor de lucru. Au existat chiar înainte de a exista şcoli ori blocuri rezidenţiale, cred că mai devreme, chiar, de apariţia părului bălai...

Aici intervine întrebarea: ce a fost mai întâi? Astronautul ori steaua? Răspunsul e tot o întrebare (ei, ca să vezi, aşa-i şi viaţa!) Ce ar fi astronautul fără stelele printre care să navigheze? Ei, şi totuşi ce-ar fi stelele dacă n-ar fi astronauţii să le dea un sens?

Şi totuşi, ce e viaţa?...

Eu am o teorie, cum că stelele căzătoare nu sunt stele, ci copii care fug de acasă, se împiedică şi alunecă, apoi, pe cer. Stelele nu cad niciodată, pentru că şed frumos în privirile astronauţilor, care se plimbă printre galaxii. Astfel, ne punem câte o dorinţă de fiecare dată când un copil, mai curajos decât noi, se duce şi atinge cerul. Noi, din comoditate şi teamă, preferăm să stăm, să ne minunăm şi să sperăm că ni se va întâmpla ceva extraordinar.

Cum spuneam, sunt şi ei oameni, numai că au idealuri înalte. Pe lângă faptul de a fugi pentru a putea fi curioşi într-o altă lume, în rest, au aceleaşi obiceiuri. Au câini stelari pe care îi plimbă dis-de-dimineaţă în parcuri stelare, beau cafea cu lapte din Calea Lactee, au prieteni astronauţi cu care stau până în zori la space bar, după care scriu poveşti stelare, pe care noi le percepem drept zile. Tot ce ni se pare nouă fascinant, ori nou sub soare, sunt poveştile lor de peste noapte. Iubesc precum cometele, luminos şi spectaculos, mănâncă stafide în ciocolată stelară şi desenează în aurore boreale şi curcubee. Uneori sunt şi ei trişti ori obosiţi, iar când se pun la somn, se înnourează la noi, pentru că îşi aştern lenjeria pufoasă pe bolta cerească şi adorm.

Unui singur astronaut i se atribuie Steaua Polară: celui cu pălărie - primul fugit de acasă, care stă de nedormit de ani de zile, pentru a-i ghida pe ceilalţi copii către bolta cerească. Era atât de curios de ceea ce se petrecea pe cer, încât i s-a aprins propria privire. Apoi cerul i s-a desfăşurat deasupra capului. Acum îl poartă cu drag, asemenea unei pălării, iar penele sale sunt norii pe care astronauţii îşi iau pauzele de somn. Steaua Polară îi şade în ochi, căci e un astronaut-ciclop, care vede mai multe decât ne-am putea noi închipui şi visează, iubeşte, cucereşte şi crede mai mult decât ne-am putea noi dori vreodată.

Astronauţii sunt şi ei fiinţe umane, care, odată ajunse pe cer, se îndrăgostesc iremediabil de el. Iubesc în stil cometă atât de arzător, încât dă în clocot cafeaua cu lapte din Calea Lactee - singura licoare care îl menţine treaz pe astronautul cu pălărie. Singurii care îl determină să reziste sunt copiii fugari. Tot de dragul lor, luminează fără oprire, în stilu-i colosal, pentru a ne ghida şi pe noi, cei cu aspiraţii mai puţin înalte, cei lipsiţi de curaj, cei care ne limităm din teamă. Dar nu se opreşte niciodată din a ne aştepta. Este extraordinar de răbdător, iar pentru a fi răbdător, este nevoie de putere.

El nu se împiedică şi nu alunecă niciodată. Atât de mare-i dragul de lumină, că a prins rădăcini puternice sub pălărie. Singurele scăpări pe care şi le permite sunt tunetele - scăpări ale inimii, când prinde câte un drag mai mare de vreun astronaut cu chip angelic, ce-şi face somnul pe vreun nor.

În dimineaţă aceasta de după miez de noapte tună infernal... Şi, de curiozitate, s-a mai aprins o stea.