Criza de originalitate

Stăteam în taxi, în Bucureşti, cu capul sprijinit de geam, lăsându-mă pradă zguduitului Logănesc (logănesc, golănesc, meh). Cu ochii pierduţi în te miri ce imagini artistice, cu cer înnorat, străpuns de o rază şi alte bla-bla-uri de astea stilistice, am dat peste o... ceva, o reclamă sau o strigare de bine în numele unei publicaţii. Şi cică zic ei că de 200 de ani susţin viitorul. Adică, cum? Şi de ce? De ce să te lauzi că susţii viitorul încă din trecut, când nici măcar nu ai făcut un minim efort să susţii prezentul? Ştii cine susţine prezentul? Loganul. Pentru că la fiecare groapă îţi dă un semnal şi îţi spune că "bă, tu aici eşti! De geamu' ĂSTA te dai cu capu'! În momentul ĂSTA trăieşti." Ei, în funcţie de asta, tu, obsedat de propria-ţi protecţie fiind, iei capul de pe geam şi te afunzi iar în butoiu' cu melancolie. Şi, uite aşa, ne pansăm de prezent, regretăm poetic trecutul şi visăm la un viitor mai bun. Nd'oh, n-o să vină, luaţi-vă gândul.
 
Ar trebui să mi-l iau şi eu. În mintea mea sunt cea mai bună scenaristă din lume. Îmi ţes poveştile de viaţă de stă orice publicaţie în limbă. Numai prin pat mi-au trecut zeci de personalităţi cu suflet mare, numai prin faţa geamului s-au strecurat zeci de feţi frumoşi care ascultă dubstep, numai prin maşină mi s-au rătăcit zâne mov cu măghiran în sânge şi cu pălăriuţe fantastice. Şi, hei, eu nici măcar nu am o maşină...
 
Obsedată de propria-mi protecţie, mi s-a întâmplat într-o zi să îmi pierd memoria în inimă. Am stat la pat zile întregi, cu venele pocnite de la perfuzii puse prost, de la ace băgate şi scoase, de la încercarea de a-mi curăţa sângele din corp. Toate gândurile, cele negre, cele mov, roz, brune, oranj, s-au pierdut în sânge, pompate la infinit, rotindu-se nebuneşte. Astfel, când roşeam, roşeam negreală, de zici că se scurgea tot rimelul din lume pe obrajii mei. Când îmi muşcam buzele, ţâşneau substanţe roz, iar dacă mă scărpinam prea tare, rămâneau urme maro, ca nişte cărări trase prost, pe piele. Mă durea inima, dar trebuia să rezist.
 
Am mers la doctor, deci, şi mi-a spus că el nu poate să facă nimic. Cel puţin, va încerca să îmi cureţe sângele, apoi să mă îndoape cu antibiotice. Mi-a ciuruit corpul atât de tare, încât sângeram negreală numai când dădeam să îmi schimb poziţia din pat. Atunci mi-a spus că nu mai am nicio şansă şi a început să mă ocărască. Numai eu sunt de vină! Mi-am făcut-o cu mâna mea! Am gândit prea mult! Şi atunci mi-a trântit diagnosticul - jnap! - Gânditoză acută. M-am înnegrit...
 
Gânditoza-i boală grea, dar frumoasă - încercam eu să mă scot din butoi. Ca să ridici moralul unui bolnav, râzi de boala lui şi îi zici că nu suferă. M-am pus şi-am petrecut, deci. Am băut substanţe în culori ciudate şi am impresia că am dat şi-un shot din sângele-mi infectat. M-a luat în cap destul de repede. Am retrăit momente pe care le credeam unice. Am simţit fiori pe care îi ştiam demult atrofiaţi în coloană. Am râs şi am plâns cu lacrimi purpurii. M-am muşcat şi m-am ciupit, crezând că visez. Iar apoi mi-am dat seama că m-am închis atât de mult în mine, încât m-am autoinfectat. M-am îmbolnăvit de mine. Ajunsesem să mă iubesc într-un mod deloc steril, combinându-mă şi stricându-mi sănătatea.
 
Inima pompa eu, prea mult eu. Atât de mult, că din plictiseală, s-a metamorfozat în liric. Şi s-a apucat să scrie, de nebun. Nu l-am mai putut opri, deşi mi-am dorit. Şi ieri, când aveam cea mai multă nevoie de el, a dispărut. Inima mea pompa în gol, nu mai era nimic interesant.
 
... Până când s-a oprit nava mamă deasupra capului meu şi m-a pocnit cu o pălărie zburătoare. De atunci, inima mea pompează pălării cu pene, care gâdilă când convertesc oxigenul în dioxid de carbon, după îl toacă mărunt şi fac ţigări rulate în foiţe de contrabandă, că alea-s de calitate.
 
Şi aşa m-am apucat de fumat - ocazional...