Pasărea Domnului

Citiţi o prezentare a acestei cărţi.


Decembrie 2059

În 7 decembrie 2059, Emilio Sandoz era externat din salonul de carantină al spitalului Salvator Mundi şi transportat, într-o maşină de pâine, la sediul iezuit numărul 5 din Borgo Santo Spìrito, la câteva minute de Vatican, dincolo de Piaţa San Pietro. În următoarea zi, ignorând întrebările ţipate şi răcnetele furioase ale jurnaliştilor, un purtător de cuvânt iezuit citea o scurtă declaraţie înaintea gloatei mânioase şi frustrate care se adunase în faţa uşii masive de la numărul 5.

"Din câte ştim, părintele Emilio Sandoz este singurul supravieţuitor al misiunii iezuite pe Rakhat. Dorim să mulţumim din nou Naţiunilor Unite, Consorţiului de Contact şi Diviziei de Exploatare Minieră a Asteroizilor de la Corporaţia Ohbayashi pentru că au făcut posibilă reîntoarcerea părintelui Sandoz. Nu avem informaţii suplimentare privind soarta membrilor echipajului Consorţiului de Contact; îi pomenim în rugăciunile noastre. Părintele Sandoz este prea bolnav pentru a răspunde la întrebări, iar recuperarea sa va dura, cel mai probabil, luni bune. Până atunci nu dorim să emitem alte comentarii referitoare la misiunea iezuită sau la declaraţiile făcute de Consorţiul de Contact în privinţa conduitei părintelui Sandoz pe Rakhat."

Era doar o strategie pentru a câştiga timp.

Sigur, era adevărat că Sandoz nu se simţea bine. Întregul trup al bărbatului era învineţit de erupţii hemoragice spontane, în locurile în care capilarele se rupseseră şi-şi vărsaseră conţinutul sub piele. Gingiile nu-i mai sângerau, dar avea să treacă vreme lungă până să poată mânca normal. Şi trebuia, în cele din urmă, să se facă ceva cu mâinile lui.

Acum însă efectele combinate ale scorbutului, anemiei şi extenuării îl ţineau adormit douăzeci de ore pe zi. Când se trezea, zăcea nemişcat, ghemuit ca un fetus şi aproape la fel de neajutorat.

Uşa ce dădea în cămăruţa lui rămăsese, în săptămânile acelea de început, aproape întotdeauna deschisă. Într-o după-amiază, gândindu-se să-l ferească pe părintele Sandoz de deranj, fiindcă se raşcheta parchetul de pe hol, fratele Edward Behr o închisese, deşi fusese avertizat de către personalul spitalului Salvator Mundi să n-o facă. Întâmplător, Sandoz se trezise şi se văzuse închis. Fratele Edward nu repetase greşeala.

Vincenzo Giuliani, Părintele General al Societăţii lui Isus, venea în fiecare dimineaţă să-l vadă pe bolnav. Nu ştia dacă Sandoz e conştient că este observat; un sentiment familiar. Pe când era foarte tânăr, când Părintele General nu era decât un Vince Giuliani oarecare, Emilio Sandoz, care se afla cu un an înaintea lui în procesul de formare preoţească ce dura un deceniu, îl fascinase. Ciudat băiat Sandoz ăsta. Un om care te nedumerea. Vincenzo Giuliani îşi construise cariera de om de stat înţelegând alţi oameni, dar pe acesta nu izbutise să-l înţeleagă.

Privindu-l ţintă pe Emilio, acum bolnav şi aproape mut, Giuliani ştia că era prea puţin probabil ca Sandoz să-şi dezvăluie secretele prea curând. Asta nu-l necăjea.

Vincenzo Giuliani era un bărbat răbdător. Trebuia să fii astfel ca să-ţi meargă bine la Roma, unde timpul se măsoară nu în veacuri, ci în milenii, unde răbdarea şi strategiile de durată fuseseră dintotdeauna particularităţi ale vieţii politice. Oraşul dăduse numele puterii de a răbda - Romanità. Aceasta exclude emoţia, graba, îndoiala. Romanità zăboveşte, evaluează situaţia şi acţionează nemilos la timpul potrivit. Romanità se bazează pe convingerea absolută că succesul va veni în cele din urmă şi se sprijină pe un principiu major, Cunctando regitur mundus: Cu răbdare se cucereşte lumea.

Aşa că şi acum, după şaizeci de ani, Vincenzo Giuliani nu se simţea agasat de inabilitatea de a-l înţelege pe Emilio Sandoz, ci nutrea doar sentimentul satisfacţiei ce avea să vină când aşteptarea urma să-şi arate roadele.


Secretarul personal al Părintelui General îl contactase pe părintele John Candotti de ziua Pruncilor Nevinovaţi, la trei săptămâni după sosirea lui Emilio la numărul 5.

"Sandoz s-a înzdrăvenit îndeajuns, îl puteţi vedea acum", îl informase Johannes Voelker pe Candotti. "Să fiţi acolo la două."

Să fie acolo la două! cugetă cu iritare John, pornind către cetatea Vaticanului dinspre căminul unde tocmai i se repartizase o încăpere mică şi îmbâcsită a cărei fereastră dădea spre zidurile romane - piatra era la centimetri, doar, de deschizătura lipsită de rost. Candotti mai avusese de-a face cu Voelker de câteva ori de când sosise, iar austriacul îi displăcuse din start. Lui John Candotti, de fapt, nu-i era pe plac nimic din situaţia de faţă.

Nu înţelegea, de pildă, de ce-l băgaseră în povestea asta. Nici avocat de meserie şi nici savant, John Candotti era mulţumit că abordase partea cea mai puţin prestigioasă a căii iezuite - Publică sau Predică - şi era băgat până peste cap în pregătirile pentru programul de Crăciun al şcolii de gramatică atunci când fusese contactat de superiorul său, care-i spusese să ia avionul spre Roma la sfârşitul săptămânii. "Părintele General doreşte să-l asistaţi pe Emilio Sandoz." Atât ţinuse şedinţa de informare. John auzise de Sandoz, evident. Dar John nu avea nici cea mai vagă idee cum ar fi putut să-i fie de folos omului aceluia. Când ceruse o explicaţie, nu izbutise să stoarcă de la nimeni un răspuns direct. Îi lipsea practica pentru asemenea lucruri; subtilitatea şi ocolişurile nu se prea practicau la Chicago.

Şi iat-o, Roma însăşi. La petrecerea de plecare improvizată, toţi se bucuraseră pentru el. "Roma, Johnny!" Atâta istorie, bisericile aşa de frumoase, arta. Se simţise şi el încântat, dobitoc ce era. De unde să ştie?

John Candotti provenea de pe un tărâm plat, cu străzi drepte şi cvartale de clădiri pătrăţoase; nimic din Chicago nu-l pregătise pentru realitatea din Roma. Cel mai rău era când reuşea totuşi să vadă clădirea la care voia să ajungă, dar descoperea că strada se tot curba îndepărtându-se, aducându-l în altă piaţetă drăguţă cu altă fântână frumuşică, lepădându-l pe altă alee ce nu ducea nicăieri. Încă o oră în plus de blocaj şi frustrare printre dealuri, drumuri şerpuite, reţele întortocheate de străduţe ce miroseau a pişat de motan şi sos de roşii. Nu suporta să se rătăcească şi se rătăcea necontenit. Îl scotea din sărite să întârzie şi întârzia mereu. Primele cinci minute ale fiecărei conversaţii constau în scuzele lui John pentru că întârziase şi în asigurările cunoştinţelor sale din Roma că nu era nicio problemă.

Dar oricum îl călca pe nervi, aşa că păşea tot mai iute şi mai iute, încercând să ajungă măcar o dată la timp în reşedinţa iezuită, strângând în juru-i o escortă de copi- laşi gălăgioşi şi batjocoritori, încântaţi de arătarea osoasă, cu nasul mare, fâşâind din sutană şi mişcând viguros din braţe.


- Îmi pare rău că v-am făcut să mă aşteptaţi.

John Candotti îşi repetase scuzele în faţa tuturor celor pe care-i întâlnise pe drumul spre camera lui Sandoz şi, până la urmă, chiar în faţa lui Sandoz însuşi, după ce fratele Edward Behr îl primise înăuntru şi-l lăsase singur cu bolnavul.
- E încă o mulţime imensă afară. Mai pleacă vreodată? Mă numesc John Candotti. Părintele General mi-a cerut să vă ajut pe parcursul audierilor. Mă bucur să vă cunosc.

Întinse mâna fără să se gândească, apoi şi-o retrase cu stânjeneală când îşi aminti.

Sandoz nu se ridică din scaunul său poziţionat lângă fereastră şi, la început, lăsă impresia că nu vrea sau nu poate să se uite în direcţia lui Candotti. John văzuse imagini din arhivă cu el, desigur, dar Sandoz era mult mai mărunt decât se aştepta, mult mai subţiratic; vârstnic, dar nu atât cât ar fi trebuit să fie. Cum era calculul? Şaptesprezece ani dus, aproape patru pe Rakhat, şaptesprezece întors, dar mai era şi efectul de relativitate, datorat călătoriei cu viteză apropiată de cea a luminii. Născut cu un an înaintea Părintelui General, care se apropia de optzeci de ani, vârsta biologică a lui Sandoz fusese estimată de medici la aproximativ patruzeci şi cinci de ani. Ani grei, după cum arăta, dar nu foarte mulţi.

Tăcerea persistă vreme îndelungată. Încercând să nu se holbeze la palmele lui Sandoz, John începu să se întrebe dacă nu cumva ar trebui, pur şi simplu, să plece. E mult prea curând, gândi el, Voelker a luat-o razna. Apoi, într-un târziu, îl auzi pe Sandoz întrebând:
- Englez?
- American, părinte. Fratele Edward e englez, eu sunt american.
- Nu, zise Sandoz după o vreme. La lengua. Engleză. John descoperi, cu o tresărire, că fusese înţeles greşit.
- Da. Vorbesc şi un pic de spaniolă, dacă preferaţi.
- Era italiană, creo. Antes - înainte, vreau să zic. În spital. Sipaj - si yo...

Se opri, pe punctul de a izbucni în lacrimi, dar se stăpâni şi vorbi pe un ton hotărât.
- Ar ajuta... dacă aş auzi... doar o singură limbă pentru o vreme. Engleza e în regulă.
- Sigur, nicio problemă. Rămânem la engleză, zise John, zguduit. Nu-i spusese nimeni că Sandoz era atât de afectat.
- O să fie o vizită scurtă, părinte. Vreau doar să mă prezint şi să văd cum vă simţiţi. Nu-i nicio grabă cu pregătirile pentru audieri. Sunt sigur că se pot amâna până ce o să vă simţiţi destul de bine ca să...
- Ca să ce? întrebă Sandoz, privindu-l pentru prima oară direct în faţă pe Candotti. Figură brăzdată adânc, nas acvilin ce trăda strămoşi indieni, pomeţi laţi, atitudine fermă. Candotti nu şi-l putea imagina râzând.

Ca să vă apăraţi, îi veni lui John să zică, dar părea o răutate.
- Ca să explicaţi ce s-a întâmplat.

Tăcerea din reşedinţă era sesizabilă, mai ales lângă fereastră, unde se putea auzi nesfârşitul carnaval de zgomote al oraşului. O femeie îşi certa copilul în greacă. Primprejur forfoteau turişti şi reporteri, aruncându-şi strigăte peste rumoarea constantă a mulţimilor şi a traficului taxiurilor. Se făceau reparaţii febrile pentru ca Oraşul Etern să nu cadă în ruine, muncitorii răcneau şi maşinăriile huruiau.
- N-am nimic a vă spune, îşi feri iarăşi privirea Sandoz. O să mă retrag din Societate.
- Părinte Sandoz... părinte, doar nu vă aşteptaţi ca Societatea să vă lase să plecaţi aşa, fără să afle ce s-a întâmplat acolo. Poate nu doriţi să aveţi de-a face cu audierile, dar ce se întâmplă aici e nimic pe lângă ce-o să aveţi de pătimit afară, din clipa când ieşiţi pe uşă, zise John. Dacă înţelegem, am putea să vă ajutăm. Să vă uşurăm situaţia, poate?

Nu primi niciun răspuns, văzu doar cum figura aşezată în profil, lângă fereastră, se înăspreşte un pic.
- Bun, uitaţi cum facem. Mă întorc în câteva zile. Când vă simţiţi mai bine, da? Pot să vă aduc ceva? Pot să contactez pe cineva pentru dumneavoastră?
- Nu, mulţumesc.

Vocea era lipsită de vlagă.

John îşi înăbuşi un oftat de exasperare şi se întoarse spre uşă. În trecere, zări o schiţă, aflată pe tăblia unui birou mic, simplu. Era realizată pe ceva ce aducea cu hârtia, desenată cu o vopsea ce semăna cu cerneala. Un grup de VaRakhati. Figuri de o covârşitoare demnitate şi de un farmec considerabil. Ochi extraordinari, tiviţi de gene care să-i apere de strălucirea puternică a soarelui. Ciudat, dar îţi puteai da seama că era vorba de indivizi neobişnuit de arătoşi, chiar şi fără să fii familiarizat cu standardele lor de frumuseţe. John Candotti luă desenul şi-l privi mai îndeaproape. Sandoz se ridică şi făcu spre el doi paşi iuţi.

Era probabil pe jumătate cât el şi bolnav ca naiba, dar John Candotti, veteran al străzilor din Chicago, tresări şi bătu în retragere. Simţindu-se pus la zid, îşi mască stânjeneala cu un zâmbet şi aşeză desenul la loc pe birou.
- Sunt o rasă frumoasă, nu-i aşa? îşi încercă norocul, străduindu-se să abată emoţiile care-l frământau pe bărbatul din faţa lui, oricare vor fi fost. Ăă... persoanele din imagine... prieteni de-ai dumneavoastră, presupun?

Sandoz dădu înapoi şi-l privi câteva clipe pe John, ca şi cum i-ar fi evaluat reacţia. Razele soarelui, din spate, îi luminau părul, iar contrastul îi ascundea expresia. Dacă încăperea ar fi fost mai bine luminată sau dacă John Candotti l-ar fi cunoscut mai bine, ar fi recunoscut o bizară solemnitate ce preceda, la Sandoz, orice declaraţie la care acesta se aştepta să inducă hilaritate sau furie. Sandoz ezită, dar găsi apoi cuvântul pe care-l căuta.
- Colegi, zise într-un târziu.


Johannes Voelker îşi închise tableta, la capătul obişnuitei întâlniri matinale cu Părintele General, dar nu se ridică să plece. Rămase în schimb şi cercetă figura lui Vincenzo Giuliani, care părea să se concentreze asupra muncii sale, transcriindu-şi propriile despre evenimentele zilei şi deciziile despre care tocmai discutaseră.

De treizeci şi patru de ani Părinte General, Giuliani era un manager impresionant. Un bărbat masiv, cu o chelie ce-l făcea atrăgător, cu spatele drept şi teribil de puternic pentru vârsta sa. Istoric de profesie, politician prin natură, Vincenzo Giuliani călăuzise Societatea lui Isus prin vremuri tulburi, reparând unele dintre daunele produse de Sandoz. Implicase oameni în studierea hidrologiei şi a islamismului - asta recuperase o anume bunăvoinţă publică. Dacă n-ar fi fost iezuiţii din Iran şi Egipt, n-ar fi existat niciun avertisment înainte de ultimul atac. Ce-i al lui e al lui, cugetă Voelker, aşteptând cu răbdare ca Giuliani să-i acorde atenţie.

Părintele General oftă şi ridică ochii către secretarul său, un bărbat neîmbietor, de vreo treizeci şi cinci de ani, cu tendinţe de îngrăşare şi păr nisipos, drept, ce i se lipea de ţeastă. Voelker arăta ca o imagine mută a lucrului neterminat, sprijinit de speteaza scaunului, cu braţele încrucişate în dreptul mijlocului îngroşat.
- Bun, dă-i drumul. Spune ce ai de spus, îi ordonă Giuliani pe un ton iritat.
- Sandoz.
- Ce-i cu el?
- Întocmai.

Giuliani se întoarse la notiţele lui.
- Lumea începea să uite, zise Voelker. Ar fi fost, poate, mai bine pentru toţi dacă Sandoz ar fi fost ucis cu ceilalţi.
- Ehei, părinte Voelker, zise Giuliani cu voce uscată. Ce gând nedemn.

Voelker strânse din buze şi-şi feri ochii.

Giuliani îşi lăsă privirea să rătăcească, pentru câteva clipe, pe fereastră, sprijinindu-şi coatele de lemnul lustruit al biroului. Voelker avea, desigur, dreptate. Viaţa ar fi fost neîndoielnic mai simplă dacă Emilio ar fi fost martirizat şi basta. Acum, aflată în atenţia publicului şi cu aducerea-aminte reactivată, Societatea trebuia să cerceteze motivele pentru care misiunea eşuase... Giuliani îşi frecă faţa cu palmele şi se ridică.
- Emilio şi cu mine ne ştim de mult, Voelker. E un om bun.
- E o curvă, zise Voelker cu precizie potolită. A omorât un copil. Ar trebui pus în lanţuri.

Voelker îl urmări pe Giuliani cum se învârte prin cameră, cum ridică obiecte şi le lasă la loc fără să se uite, de fapt, la nimic.
- Măcar are decenţa de a vrea să plece. Lăsaţi-l£...

înainte să aducă şi mai multă atingere Societăţii.

Giuliani se opri din măsurat încăperea cu pasul şi se uită la Voelker.
- N-o să-l excomunicăm. Chiar dacă şi el vrea asta, e greşit. Şi, mai la obiect, n-o să meargă. Este unul dintre ai Noştri în ochii lumii, dacă nu şi într-ai noştri.

Se apropie de fereastră şi privi lung mulţimea de reporteri şi de simpli curioşi.
- Iar dacă media se complace în speculaţii şi supoziţii fără fond, o să le spunem pe nume, zise Părintele General cu vocea sa uşor ironică, ce fusese spaima atâtor studenţi. Îşi întoarse privirea rece şi iscoditoare către secretar, care rămăsese pe scaun, mohorât.
- Nu sunt judecătorul lui Emilio, părinte Voelker. Nici presa nu e.

Şi nici iezuitul Johannes Voelker nu era.

Îşi încheiară întâlnirea cu una-două remarci politicoase, dar bărbatul mai tânăr plecă ştiind că sărise calul, atât politic, cât şi spiritual. Voelker era eficient şi inteligent însă, atipic pentru un iezuit, avea o minte polarizată: totul era alb sau negru, virtute sau păcat, Noi împotriva Lor.

Totuşi, credea Giuliani, asemenea oameni puteau fi de folos.

Părintele General se aşeză la birou şi începu să frământe între degete un stylus. Reporterii credeau că lumea are dreptul să ştie. Vincenzo Giuliani nu simţea nicio nevoie să dea credit acestei iluzii. Pe de altă parte, mai era şi întrebarea: ce-i de făcut în privinţa Rakhatului? Şi simţea un imbold să-l determine pe Emilio să mărturisească. Nu era prima dată când iezuiţii întâlniseră o cultură extraterestră şi nici prima misiune care se sfârşise prost, iar Sandoz nu era primul preot care adusese ruşine asupra umanităţii. Întreaga chestiune era regretabilă, dar se putea, în cele din urmă, ierta.

Poate fi recuperat, socoti cu încăpăţânare Giuliani. N-avem aşa de mulţi preoţi ca să-l măturăm ca pe un lucru inutil. Este dintre ai Noştri, la naiba. Şi cu ce drept declarăm noi că misiunea a fost un eşec? Poate că sămânţa a fost plantată. Dumnezeu ştie.

Chiar şi aşa, acuzaţiile împotriva lui Sandoz şi ale celorlalţi erau foarte grave.

Personal, Vincenzo Giuliani se simţea înclinat să creadă că misiunea începuse greşit încă de la lansare, cu decizia de a implica şi femei. O fisură în disciplină chiar de la început, cugetă el. Pe atunci erau alte vremuri.