Uriaşul care respiră de 20 de milioane de ori

Când avionul întoarce brusc la colţul Bosforului, sub mine se deschide o privelişte dementă. Sute de mii de acoperişuri roşii, benzi cenuşii care dispar în ceaţa orizontului şi marea. În îngustimile celor două promotorii care termină Europa şi încep Asia, vechea capitală bizantină îşi înghesuie minaretele şi zgârie-norii, prelungită apoi pe coline rupte de fâşii de verdeaţă.

Aterizat pe "Ataturk", prima senzaţie pe care o am e că sunt foarte aproape de casă: doar 40 de minute de zbor totuşi. Aglomeraţie, bagajele vin imediat, un aeroport mare, nu te tocmeşti la preţul autobuzului care te duce în oraş. Călătoria e lungă, dar din fericire drumul şerpuieşte pe malul Mării Marmara şi încă e lumină afară. Deodată cotim la stânga şi mă trezesc în cea mai cruntă aglomeraţie pe care mi-o imaginasem. Claxoane care urlă, maşini pe toate benzile, bară lângă bară, oameni traversând inconştient şi periculos printre ele. La fiecare pas indicatoare care îţi spun pe unde să mergi. N-ai cum să te rătăceşti. Trecem peste Cornul de Aur, în dreapta urcă strada spre cartierul Galatasaray. Mă gândesc imediat la Hagi. Punct final piaţa Taksim, locul de întâlnire al suporterilor Galatei. Din păcate, şoferul de autocar ne-a dus prea departe de hotel. Nu a înţeles exact adresa pe care i-am indicat-o.

După cinci zile pe malul Bosforului, încep să înţeleg nebunia suporterilor turci. Încep să pricep fanatismul lor şi manifestările de entuziasm pe care doar aici le întâlneşti. Oraşul e o întreagă nebunie! Cine o arată cel mai bine? Şoferul din Istanbul. Şi aici, toţi sunt şoferi. O mână stă pe volan. Cealaltă, pe claxon sau scoasă pe geam, făcând semne către alţi şoferi care încurcă circulaţia. Uneori, câte unul se dă jos şi se ceartă în mijlocul drumului cu cel care l-a încurcat. Dacă îi întrebi despre Istanbul, încep să vorbească şi nu se mai opresc. Sunt mândri de oraşul lor şi ştiu toate punctele de atracţie. Însoţesc descrierile cu atribute absolute: aici orice e fie "cel mai mare", fie "cel mai frumos", fie "minunat".
Distanţele sunt foarte mari în oraş. Iar oraşul pare că nu se termină niciodată. Aşezat pe mai multe coline, Istanbulul e plin de viaţă şi respiră neîncetat prin cele 20 de milioane de locuitori ai săi. Străzile sunt liniştite doar pe la 4 dimineaţa. La 8 însă e deja aglomeraţie. Senzaţia e că nimeni nu face altceva decât să vândă ceva. În faţa celor mai elegante magazine ale firmelor occidentale găseşti vânzători ambulanţi. Vând mâncare sau orice altceva ţi-ai dori. Vocile vânzătorilor se aud tare şi te cheamă spre o tarabă sau alta. Deşi au etichete cu preţ, totul se poate negocia.

Există magazine pentru orice buzunar. La fel sunt şi restaurantele. Mâncarea e însă la fel de fină peste tot. Chiar şi o porţie de banale frigărui e deosebită faţă de oricare alta. Plus deserturile, opere de artă dulci. Baclavale în câteva zeci de sortimente, tarte de orez cu brânză, budinci aromate, totul e o desfătare. Viaţa nu e foarte scumpă, iar salariile, destul de mari. Cel mai mic, aproximativ 300 de dolari, venitul mediu pe lună fiind cam de 600-650 de dolari. O călătorie cu tramvaiul sau cu metroul e 1 milion de lire, aproape 26 de mii de lei, iar o pâine, aproape 10 mii de lei. Cu 4 milioane de lire (cam 100 de mii de lei), mănânci suficient de bine. Plus nelipsitul ceai, din partea casei.

Ce m-a cucerit însă e generozitatea. Una zâmbitoare şi neaşteptată. Am mâncat la prânz undeva la marginea cartierului Umraniye, în partea Asiatică a oraşului, într-o Lokantasi, un fel de restaurant popular. Am întrebat chelnerul cum se ajunge la baza de pregătire a lui Besiktaş, unde aveam întâlnire cu Mircea Lucescu. Ne-a spus că ne va duce el cu maşina, a făcut-o, apoi tot el ne-a mulţumit. N-a vrut să ne ia bani şi am mers cam jumătate de oră.
E greu să spun tot ce am simţit şi văzut la Istanbul. Nu e spaţiul suficient, nu am toate cuvintele. Un oraş despre care se poate spune orice, doar că nu e fascinant nu. Şi mai are o mare avere, oamenii, cei 20 de milioane, care pe mine m-au cucerit.