Cele şapte vieţi ale lui Felix K.

Prozator, poet şi jurnalist, Jan Koneffke (n. 1960, Darmstadt) a studiat filozofia şi literele la Universitatea Liberă din Berlin.

În 1988 debutează cu microromanul Vor der Premiere, urmat de volumul de versuri Gelbes Dienstrad wie es hoch durch die Luft schoss (1989). În 1995 primeşte bursa Villa Massimo, care îi oferă posibilitatea să locuiască la Roma timp de şapte ani. În urma unei călătorii în Bulgaria, publică în 1999 volumul de proză scurtă Gulliver in Bulgarien. În 2000 îi apare Paul Schatz im Uhrenkasten, roman foarte bine primit de critica literară germană.

În 2003 Jan Koneffke se mută la Viena, unde, între 2004 şi 2007, este coeditor al revistei Wespennest. În 2004 publică un nou roman care se bucură de aprecierile criticii şi publicului, Eine Liebe am Tiber, apărut în 2007 în limba română, la Editura Humanitas, sub titlul O iubire la Tibru. În 2008, îi apar cartea pentru tineret Die Sache mit Zwille şi un nou roman, Eine nie vergessene Geschichte, întâmpinat cu entuziasm de Günter Grass. Urmează în 2009 un volum de lirică pentru copii, Trippeltrappeltreppe, iar în toamna lui 2011, Cele Şapte vieţi ale lui Felix K. (Die sieben Leben des Felix Kannmacher), un fascinant roman despre România interbelică.

Jan Koneffke a fost distins, între altele, cu premiile Leonce und Lena, Friedrich Hölderlin, Offenbacher, Usedomer, iar în China a primit premiul pentru cel mai bun roman tradus din germană în 2004. Cărţile lui Jan Koneffke au fost traduse în italiană, olandeză, bulgară, română şi chineză. Locuieşte la Viena, Bucureşti şi Măneciu, împărţindu-şi timpul între Germania, Austria şi România.
În 1934, Felix Kannmacher se refugiază din Germania nazistă în România, sub protecţia celebrului pianist Victor Marcu, şi devine "guvernanta" Virginiei, capricioasa fiică a acestuia. Descoperă cu uimire peisajul exotic al Balcicului, rafinamentele şi intrigile societăţii bucureştene cosmopolite, dar Istoria îl urmăreşte şi aici. Ascunzându-se sub falsa identitate a unui sas pe nume Johann Gottwald, Felix este eroul unui şir colosal de aventuri - de la invitaţiile persuasiv-pitoreşti de a lua de nevastă o tătăroaică până la un proces stalinist în care e acuzat de spionaj -, ceea ce face, în primă instanţă, din cartea lui Jan Koneffke un roman picaresc plin de poezie, dramatism şi umor. Marea aventură a lui Felix Kannmacher începe însă în imaginarul poveştilor pe care trebuie să le născocească întruna pentru Virginia. Devine o Şeherezadă care îşi exersează darul fanteziei nu doar pentru a-şi prelungi viaţa, ci pentru a salva lumea din mecanismul infernal al Istoriei. Poveştile lui Felix fisurează imperiul necesităţii, deturnează destinul. Şi fac posibilă iubirea.
 
"Felix Kannmacher, personajul principal şi povestitorul romanului, este de fapt fratele bunicului meu, dispărut la Berlin, la începutul anilor '30 ai secolului trecut. Când am scris această autobiografie fictivă a unui emigrant din Germania nazistă, am vrut să-i dăruiesc o viaţă pe care ar fi putut-o avea - dar nu numai lui, ci şi mie însumi, gândindu-mă că, dacă aş fi trăit în acea vreme, m-aş fi refugiat probabil în România. Pe atunci, această ţară cunoştea o modernizare exemplară, care însă a fost tragic curmată de război şi de instaurarea comunismului. Astfel, romanul e portretul unei ţări îndepărtate şi, în acelaşi timp, povestea unui destin german în România." (Jan Koneffke)
 
"Există şi pitoresc, şi melancolie în fresca romanului, şi cruzime, dar şi mătăsurile narative învăluitoare ale unei extraordinare poveşti de dragoste. Toate firele acţiunii şi toate detaliile sunt egal ocrotite de prozator, aşa cum veghează un ţesător naşterea desenului din covorul lui oriental. Pe scurt, o adevărată bucurie şi reuşită literară." (Ioana Pârvulescu)
 
"Jan Koneffke reuşeşte să vadă ce stă scris în cartea de magie a lui Prospero: puterea de a imagina săvârşeşte miracolul. Povestea lui Felix K. e un miracol." (Vlad Zografi)
 
"Un scriitor care stăpâneşte la perfecţie meşteşugul povestirii, cu toate faţetele şi nuanţele sale." (Die Welt)

   
În care eu, Felix Kannmacher alias Johann Gottwald, ajung în Golful Balcic, mă întâlnesc cu delfini, măgari şi cămile, pesimişti din obişnuinţă şi gemeni-care-nu-sunt-gemeni, surprind (fără să vreau) degete străine pe genunchi străini, mă las sâcâit de un copil, născocesc (iarăşi fără să vreau) poveşti şi sunt cât pe ce să fiu însurat cu o tătăroaică, până când o crimă în palatul sultanei pune capăt, înainte de vreme, şederii mele în paradis.
 
Trezeşte-te, Virginia, am ajuns la Balcic!
 
Privind în urmă, amintirea mea îmi pare o poveste născocită. Eu să fi fost acela care ajungea în Golful Balcic într-o zi de iulie pe la mijlocul anilor \'30, sau e doar o închipuire sosirea asta? Eu să fi fost acela care privea marea în lumina zorilor cu ochii cârpiţi de somn, un tânăr care s-a îndepărtat de mine şi pe care, privindu-l acum de la distanţă, abia dacă-l mai recunosc?
 
Nu eram singur în automobilul decapotabil, acoperit de praf, care se îndrepta spre vârful unui deal de unde se vedeau oraşul şi portul. Pe bancheta din spate, în stânga mea, stătea un bărbat cu ten măsliniu, păr negru, pomădat, nas ascuţit şi buze senzuale. Pe scaunul de lângă şofer dormea un copil din care nu se vedeau decât călcâiele şi degetele de la picioare ieşind golaşe de sub pătura de lână. Când maşina opri în vârful dealului, şoferul, un tip slăbuţ cu pielea bătută de soare şi vânt, mustaţă-perie şi nas borcănat, îşi lăsă şapca pe ochi şi profită de popas ca să tragă un pui de somn.
 
Automobilul nostru decapotabil, cu număr din patru cifre şi litera "B" care indica oraşul de origine, Bucureşti, era urmat de o altă maşină descoperită, condusă de un tânăr cu o ţăcălie soioasă de care se agăţaseră gălbenuş şi coji de ouă. Cel din dreapta lui era însă proaspăt ras (mă întrebam când avusese timp), îmbrăcat într-un costum de mătase pe care nu se zărea nici un fir de praf, purta mănuşi de un alb imaculat şi melon.
 
Priveliştea de pe creastă îţi tăia răsuflarea; întinzându-se până la orizont, marea era de un albastru-cobalt, iar la ţărm se preschimba în argint strălucitor. Bărci negre părăseau portul, puse în mişcare de vâslaşi cu fesuri roşii, iar în jurul unui vapor cu aburi care înainta liniştit spre soare săreau delfini. Balcicul era înconjurat de munţi. În contrast cu stâncile de calcar care străluceau în lumina soarelui, valea părea şi mai îmbietoare. Printre desişurile de iederă, glicină, viţă sălbatică, bougainvillea, cactuşi, platani şi chiparoşi mijeau ziduri albe şi galbene, se iţeau coşuri de case şi acoperişuri roşietice de şindrilă, minarete şi cupole aurii.
 
Privind în urmă, amintirea îmi apare ca o fata morgana reflectată de stâncile de calcar ce învăluiau Balcicul într-un alb dogoritor. Bărbatul de lângă mine se frecă la ochi şi sări de pe scaun pe scara maşinii, unde zăbovi preţ de-o clipă, pierdut într-o reverie mută, după care se întoarse spre fiica lui.
- Trezeşte-te, Virginia, am ajuns la Balcic!
 
Bărbatul acesta era salvatorul meu şi se numea Victor Marcu. În toamna lui \'34, mă scosese pe ascuns din Germania, cu maşina lui, iar la Bucureşti, oraşul său natal, trăsese sforile necesare ca să-mi facă rost de acte. Graţie lui nu mai riscam să fiu expulzat şi nu trebuia nici să cerşesc dreptul de azil. Numele meu era, chipurile, Johann Gottwald, eram de origine germană şi făceam parte din minoritatea cunoscută sub numele de "saşi". Eram din Braşov, numit şi Kronstadt, de la poalele Carpaţilor, unde părinţii mei ţineau o pensiune. Potrivit noilor acte, mama mă adusese pe lume pe 6 august 1907; să merg şi să vorbesc învăţasem (probabil) în damf de ţuică de prune, bere şi borhot. Aşa se face că în ziua în care am ajuns cu toţii la Marea Neagră aveam aproape 28 de ani, nu 30. Ocupaţia mea trecută în acte era "profesor de pian" (o glumă de gust îndoielnic a salvatorului meu).
 
Faptul că mă numeam Felix Kannmacher şi eram un emigrant fără ocupaţie din Pomerania nu-l ştiau decât Marcu şi prietenii lui apropiaţi. Şi fiica lui, Virginia, desigur. Era pe-atunci o zvârlugă de treisprezece ani şi jumătate, cu picioare filiforme, chip de ştrengăriţă şi ochi care te frapau, de un albastru-cobalt la fel ca Golful Balcic. Din părul negru pe care şi-l împletea în melci la urechi iradia o aură fosforescentă, până în clipa când acelaşi păr începea să foşnească sumbru, prevestind o atmosferă de noapte vijelioasă. Asta ţinea de toanele copilăreşti care puneau stăpânire pe Virginia şi erau mai instabile ca o barcă cu vâsle pe-o mare agitată. De pe deal, de lângă tatăl ei, strigă:
- Balcicuţo, m-am întors! ca şi cum locul din vale ar fi fost o tovarăşă de joacă.
 
Nu, numai profesor de muzică nu eram. Marcu mă angajase pe post de "guvernantă". Ce-i lipsea salvatorului meu era timpul pe care să i-l dedice Virginiei. În sălile de concert ale Europei era cunoscut ca Geniul Clapelor şi Zeul Pianului. Susţinea recital după recital, şi treceau luni de zile până se întorcea acasă.
 
Mie mi-o putea încredinţa liniştit pe fiica lui. În primul rând, eram german, iar germanii, se ştie, sunt corecţi. În al doilea rând, eram fiul unui dascăl prusac, ceea ce cântărea greu în ochii lui Marcu. Apoi, conta şi pe recunoştinţa mea. Avea certitudinea, îndreptăţită de altfel, că mă voi ocupa cu sfinţenie de educaţia Virginiei, pentru a-i justifica încrederea acordată.
 
Sarcina mea era s-o ajut pe Virginia la lecţii şi s-o învăţ germana. De la mine trebuia să deprindă simţul ordinii şi al datoriei (amândouă îi lipseau cu desăvârşire). Trebuia s-o îndemn să fie cinstită, iar, când avea să stăpânească germana, s-o familiarizez cu poezia lui Goethe.
 
Privind în urmă, sosirea noastră în Golful Balcic îmi apare ca un vis de mult trecut. Răgete de măgar ne ajungeau din urmă pe uliţele umbroase, hârşâitul roţilor de lemn se amesteca cu un zvon înăbuşit de glasuri. Pe terasele îndreptate spre mare creşteau trandafiri şi viţă-de-vie, în depărtare fluturau pânze de un alb ca zăpada.
 
Virginia îmi aruncă o privire batjocoritoare.
- Tata, spuse ea, Herr Felix e palid ca luna în ianuarie. Logic, perfect logic, remarcă ea ca un om matur, cine vine dintr-un ţinut ceţos şi rece are un şoc când ajunge în paradis.
 
Nimeni nu-i putea scoate din cap ideea că ţinutul meu natal de la Marea Baltică trebuia să fie mohorât şi rece, plin de păşuni şi mlaştini care se pierd într-o ceaţă deasă şi populat de pitici şi spiriduşi care trăiesc în galerii de cârtiţă, muncesc în mine şi extrag turbă. Cufundaţi pe veci în întuneric, ei ţopăie în jurul focului, se îmbracă în piei de animale şi umblă călare pe reni. Şi vorbesc germana, această vâjâială de limbă, mai tăioasă decât crivăţul.
- Spune şi tu dacă nu-i o minunăţie, zise Marcu şi se îndreptă spre Bubi Giurgiucă, bărbatul respingător din cealaltă maşină, care îşi sufla de zor nasul în barbă (această ţăcălie soioasă se dovedea mai practică decât o batistă).
- Halal minunăţie! mârâi Bubi Giurgiucă. Mă apucă plânsul când mă gândesc câţi bani ai aruncat pe casa asta.
 
Vila din golf provocase cheltuieli absolut inutile, credea Bubi Giurgiucă, impresarul lui Victor Marcu şi în acelaşi timp cel care‑i administra finanţele. Bubi nu putuse trece niciodată peste faptul că numai terenul costase o avere. De vină fusese faima locului pentru camarila regală, industriaşii sau politicienii din Capitală. Ceea ce-i atrăgea către această zonă aproape de graniţa cu Bulgaria nu erau doar cactuşii şi chiparoşii, clima fierbinte şi uscată din golf, ci palatul reginei Maria (mama lui Carol al II-lea şi văduva lui Ferdinand, care murise cu aproape opt ani în urmă), castelul de pe coasta argintie, cu terasele de trandafiri, capelele şi cupolele lui.
 
În clipa aceea am văzut că Titi, şoferul care moţăia în faţa volanului, deschisese un ochi. Era ca o bufniţă care veghează cu un ochi, fără să-l trezească pe celălalt. Atenţia îi era îndreptată spre măgarul care urca agale dealul. Pe animalul cenuşiu (cu excepţia a două pete rotunde albe în jurul ochilor) era cocoţată o femeie învăluită din creştet până-n tălpi într-o pânză neagră, care nu lăsa să se vadă decât o fâşie îngustă în dreptul ochilor.
 
Aflasem încă din timpul călătoriei nocturne de Fatma, un fel de zână bună a Balcicului, despre care nimeni nu ştia unde locuieşte. Fatma nu-şi făcea apariţia decât atunci când soseau oaspeţi de seamă. Venea până la marginea stâncilor călare pe măgar în întâmpinarea reginei Maria (care, la Balcic, era venerată ca o sultană) şi a lui Victor Marcu, Zeul Pianului.
 
Rămânea un mister cum afla când urmau să vină la Balcic oaspeţii de seamă. În ce-o privea pe regina Maria, şi-ar fi putut da seama de sosirea ei după pregătirile servitorilor. Mai greu de înţeles era cum ghicea momentul în care Geniul Clapelor avea chef să se retragă în vila de la Balcic (Giurgiucă se jura că nu el îi spunea).
 
Marcu se apropie de arătarea în negru, care acum stătea nemişcată lângă măgar. Luă mâna zbârcită a Fatmei într-a lui şi ascultă solemn cuvintele ei de întâmpinare rostite cu glas răguşit.
 
Vocea Fatmei răzbătea până la stânci, de unde, împreună cu Virginia, Giurgiucă şi Haralamb Vona, bărbatul cu melon şi mănuşi de un alb imaculat, priveam spectacolul.
- Găseşte-ţi alinarea sufletească în ţinutul nostru, spuse ea, găseşte pacea la cele trei izvoare ale noastre, Danak Göz, Çatal Çesmar, Ak Bunar. Ia din oaza noastră tot ce te îmbie inima. Aşază-te la mesele noastre şi înfruptă-te din pâinea bine mirositoare, puiul fript şi kavarma. Bea din cănile noastre pântecoase, topeşte-te în vinul nostru, care e darul lui Alah. Alah e înţelept şi darnic. El ne dă grâul care ne îndestulează, peştele hrănitor şi apa care ne potoleşte setea. El binecuvântează pământul rodnic şi marea bogată. El binecuvântează străinul care vine la noi. Te binecuvântez în numele Lui, fiule.
 
Marcu se plecă în semn de smerenie şi recunoştinţă în faţa arătării ascunse sub văl. Primi binecuvântarea şi dădu să se întoarcă.
- Stai, fiule! spuse Fatma şi îl apucă de încheietura mâinii. Are să se întâmple ceva rău, mi-o spun stelele de pe bolta cerului. Ia aminte cu cine te însoţeşti. Măsoară-ţi vorbele cu grijă. Şi păzeşte-o pe sultana noastră. Are să se întâmple ceva rău, fiule.
 
Bătu uşor pe spinare măgarul, care îngenunche cu picioarele din faţă pentru a-şi lăsa stăpâna să-l încalece. Şi, la un plesnet din limbă, animalul porni (era mai curând un legănat agale), ocoli leneş maşina noastră decapotabilă (de data asta Titi deschise celălalt ochi) şi tropoti încet la vale.
 
Şi cu povestea mea cum rămâne?
 
La prânz, când era prea cald pentru lecţii, stăteam cu ea în grădină, pe o bancă de piatră, la umbra unui smochin ale cărui frunze foşneau în briza mării. Virginia molfăia din bezeaua pe care i-o cumpărasem de la Hagi Iusub (îşi vindea zaharicalele în piaţa portului) din banii de buzunar daţi de Victor Marcu ca s-o îmbunez cu dulciuri.
- Şi cu povestea mea cum rămâne?
 
Oftând, am luat ibricul de aramă de pe masa de piatră ca să-mi torn şi a treia cafea. Virginia mă punea mereu să-i spun poveşti din ţinutul întunecat de la Marea Baltică. Din păcate, nu prea îmi mai veneau în minte unele noi. Îi povestisem deja toate legendele înfricoşătoare pe care le ştiam din copilărie. Nu se lăsa păcălită cu poveşti spuse a doua oară, ba chiar o înfuriau la culme repetiţiile. Îşi dădea seama imediat dacă îndrăzneam cumva să reiau câte o istorioară din Pomerania.
 
Marcu mă sfătuise să mă port cu mănuşi cu Virginia. Recunoştea şi el că avea o fiică pretenţioasă, dificilă şi capricioasă, pe scurt: o puştoaică răzgâiată. Că era greu să nu ţi-o faci duşman. Dar cine era de vină pentru temperamentul fiicei lui? Nimeni alta decât îmbuibata aceea de tanti Catinca cu cele o sută de kile ale ei. Din lene, prostie şi egoism, Catinca o lăsase pe micuţă să lâncezească. Lună de lună, avara de mătuşă-sa îi înghiţise banii ca un sac fără fund, uitând complet la ce trebuiau ei să slujească. Iar faptul că stricata asta nu-i vânduse fetiţa unei şatre de ţigani se datora tot numai banilor lui.
 
Sub acest potop de insulte Marcu ascundea relaţia complicată pe care o avea cu fiica lui, care mai bine de şase ani stătuse cu tanti Catinca fără să-şi cunoască tatăl. Multă vreme n-o putuse ierta pe fetiţă, găsind-o vinovată de moartea mamei ei, care pierduse prea mult sânge la naştere. Abia după ce fetiţa împlinise şapte ani s-a simţit pregătit s-o ia din nou acasă. Cu cât era mai disperată iubirea dintre ei, cu atât disperarea cu care îşi adora tatăl, de care nimeni n-avea voie să se atingă, o făcea mai capricioasă.
 
Dacă nu-i intram în voie fiicei lui, nu mai puteam rămâne guvernantă, asta o ştiam prea bine şi Marcu, şi eu. În plus, nici nu mai puteam locui la ei. Ce-i drept, nu câştigam nimic ca bonă. Dar aveam casa şi masa asigurate, iar o dată la şase luni Marcu îmi cumpăra haine. Altceva mă îngrijora: dacă mă dădea afară din casă, pierdeam sprijinul lui şi trebuia să mă descurc singur printre străini.
 
Eram şantajabil, iar cea care mă şantaja era o fetiţă răzgâiată. O puştoaică ahtiată după basme. Aşa că n-aveam de ales. Trebuia să născocesc noi şi noi poveşti pe care, lucru încă şi mai greu, trebuia să le traduc în română, ca să n-o necăjesc pe Virginia (deşi înţelegea deja bine nemţeşte, mă obliga, din comoditate sau din pură răutate, să-i vorbesc chiar şi la lecţii în româneşte). Noaptea îmi rodeam creionul şi schiţam legende înfricoşătoare într-o carte de gramatică a limbii române pe care o ţineam la îndemână, pe noptieră. Iar, pentru orice eventualitate, le mai şi învăţam pe de rost. Cu timpul însă, am început să renunţ la învăţatul pe de rost. Ca să ţin minte ce voiam să spun, era de-ajuns să-mi notez câteva idei.
 
În amiaza aceea fierbinte şi uscată când ne aflam pe banca de piatră din grădină nu aveam o poveste nouă. De vină era beţia din noaptea trecută. În loc să mă pregătesc pentru a doua zi, petrecusem ore întregi cu Haralamb Vona în faţa cafenelei lui Mamut.
 
Vona, care studiase la École des Beaux Arts din Paris şi se mândrea cu un bunic italian care fusese inginer constructor la Constanţa, cunoştea bine stilul caselor de pe litoralul Mării Negre şi mai ales peisajul Balcicului. Graţie acestor cunoştinţe şi faptului că era adeptul unei arhitecturi simple şi funcţionale, primise de la Marcu sarcina să-i proiecteze vila. Cu melonul, mănuşile şi bastonul cu mâner de argint, Haralamb Vona era mai mult decât un dandy, era un bărbat cultivat şi agreabil. În ciuda felului său de a privi arhitectura (avea o perspectivă cât se poate de modernă, influenţată, după spusele lui, de Bauhaus), nu era deloc un susţinător înfocat al progresului. Asta din pricina ideii lui că omul nu urmăreşte decât să se elibereze de regulile, legile şi obligaţiile care-l înlănţuie, pentru a-şi urma instinctele criminale. "Omul e o fiară, şi, odată eliberat din lanţuri, uită ce e mila şi se bălăceşte în sânge", asta era convingerea lui. Cu atât mai surprinzătoare era fascinaţia lui pentru Germania. Îi venera pe Kant, Einstein şi Beethoven. În ochii lui, ţara din care veneam eu era ţara culturii, a gândirii îndrăzneţe şi a sensibilităţii profunde.
- Punem pariu, spunea el, că Germania nu va cădea pradă barbariei? Zidul nu va ceda. Acest zid al spiritualităţii, tradiţiei şi virtuţii e prea puternic, prietene, crede-mă. Gândeşte-te dumneata numai la cvartetele lui Beethoven şi la legea morală a lui Kant. Pe urmă compară-le cu Hitler - şi făcea un gest scârbit.
 
Îmi venea greu să-l contrazic pe Vona. Şi asta nu din pricina cvartetelor lui Beethoven sau a imperativului kantian, ci pentru că nu voiam să-mi mai aduc aminte. Nu în noaptea aceea caldă şi liniştită. Luna, care urca tot mai sus pe cer, învăluia portul şi străzile într-o mantie argintie. Iar Mamut, care se sprijinea fără o vorbă de copac, trăgea mulţumit din pipa lui imensă şi dădea aprobator din cap, parcă ar fi vrut să-mi dea curaj. Îndoielile mele se risipiră. Adolf Hitler nu mai era decât o fantomă îndepărtată.
 
Tăcerea mea o înfurie pe Virginia şi, ca să se răzbune, începu să-mi insulte limba. Germana n-are nimic din limpezimea şi precizia latinei. Nimic din blândeţea munţilor Balcani, regăsită în limba bulgară, nimic din freamătul mării şi din arşiţa soarelui pe care le simţi în limba greacă. Jucându-se cu o şuviţă de păr în chip de mustaţă, Virginia se uita pe furiş la mine, pândind un prilej de ceartă.
- Dacă latina e galbenă, greaca albastră, bulgara gri-argintie, atunci germana ce culoare are, Herr Felix? Şi, daca latina are gustul portocalelor, greaca gustul fructelor de mare, iar bulgara gustul ardeiului, germana ce gust are? Pe Herr Felix nimic nu-l scoate din sărite - se plânse ea când, fără să-i răspund, am dus ceaşca la gură, lăsându-mi privirea să alunece spre marea care se izbea de ţărm, albă sub razele soarelui.
 
În arşiţa scânteietoare a amiezii, care parcă înghiţea marea cu totul, nu se zărea nici o barcă.
 
Obligaţia de a învăţa germană în vacanţă îi strica buna-dispoziţie. Iar necazul nu şi-l vărsa pe tatăl care-o condamnase la lecţiile de germană. Nu. Eu eram cel pedepsit cu vârf şi îndesat. La cină, când tatăl voia să afle dacă făcea progrese, Virginia mă lovea înadins pe sub masă. "Da", spuneam eu înghiţind în sec şi frecându-mi fluierul piciorului. Îmi strecura pe ascuns câte un trabuc de-al tatălui ei, pentru ca, de faţă cu prietenii lui adunaţi la o partidă de bridge, să spună că sunt un hoţ ordinar care-i şterpeleşte havanele scumpe. Mi-era greu să neg acuzaţiile când trabucul ieşea din buzunarul cămăşii mele. Deşi bănuia cum stăteau lucrurile, Marcu nu putea demasca escrocheria Virginiei în faţa prietenilor lui, toţi cu privirea aţintită spre pieptul meu.
 
Virginia îşi scoase sandalele şi sări până la zid, de care se sprijini indiferentă într-un picior. Cu dreptul îşi scărpină gamba arsă de soare care se arăta de sub rochiţă. Când catadicsi să se întoarcă la smochin cu paşi leneşi, pe frunte i se adâncise acea cută ameninţătoare care nu prevestea nimic bun.
- În loc să mă tot pisaţi cu limba asta îngrozitoare, mai bine v-aţi băga nasul în carte, poate mai învăţaţi ceva română. Limba noastră e ca mierea aurie! Se topeşte în gură şi îţi mângâie auzul. E bogată ca sultanul din Constantinopol. E ca o câmpie răsunând de triluri în plină vară şi mai dulce ca un pepene verde. O să ţineţi minte ce vă spun, Herr Felix? Şi, dacă aveţi de gând să-mi refuzaţi în continuare dreptul la o poveste, am să-mi sparg capul de zidul ăsta şi-am să spun că dumneavoastră sunteţi de vină.
 
Se repezi din nou spre balustrada de piatră ce despărţea terasa de coastă. Nu mă îndoiam nici o clipă de hotărârea Virginiei.
- Stai! am strigat, ţâşnind de pe bancă.
 
Se întoarse scurt spre mine, strâmbându-se cu dispreţ şi încăpăţânare.
 
Atunci mi-a venit în ajutor tatăl ei, Marcu. Ieşit cu părul încă lipit de tâmple din camera lui, unde se odihnise timp de-o oră (noaptea nu-şi permitea să doarmă), simţi imediat cearta care plutea în aer. Desculţ, se duse la fiica lui şi o luă în braţe. Pe mine nici nu mă băgă în seamă. Îi spuse că avea de gând să meargă la pescuit cu Ismail şi o întrebă dacă nu vrea să vină şi ea.
- Bine, mormăi Virginia fără chef. Dar ăla stă acasă, nu-i aşa? voi ea să primească o confirmare de la tatăl ei, privindu-mă cu duşmănie.
 
Victor Marcu răspunse dând din cap aprobator.
 
Degete de pianist
 
La răsăritul soarelui, mă trezea iar şi iar câte un "i-ha" al unui măgar. Ori vreun muezin, ori dangătul clopotelor de la biserică, şuieratul sirenelor de vapor sau clinchetul ulcelelor cu lapte. Iar după ce mă întindeam puţin pe priciul în care dormeam, mă simţeam din nou vesel şi uşor ca un fulg. Scăpasem de dorul mistuitor de casă care mă însoţise credincios în prima iarnă la Bucureşti. Nu mă mai durea atât că sunt un emigrant. Refuzam să-mi mai plâng de milă amintindu-mi mereu de soarta mea, cea a unui pianist care nu mai putea cânta la pian. Două degete de la mâna stângă (mijlociul şi inelarul) şi unul de la mâna dreaptă (cel mic), pe care mi le strivise un soldat SA, se vindecaseră prost. Strâmbe şi amorţite, toate trei erau lipsite de forţă şi mobilitate.
 
Acel atac asupra restaurantului din cartierul Nikolai - restaurant cu terasa dând către râul Spree, al cărui proprietar era evreu (un evreu care nu ţinea sabatul, nu mergea la sinagogă, era mai prusac decât un general prusac şi vorbea cu accent berlinez, ca birjarii), în care lună de lună îi distram pe clienţi cu Sonata Lunii, allegro-uri de Mozart şi flecuşteţe de Strauss şi Lehár, până când au venit trupele SA şi au început să tragă în candelabrele de cristal, în geamuri, în oglinzi, în ghivecele cu palmieri, şi să toace cu topoarele pianul Schimmel pe care îl îmbrăţişam de parcă ar fi fost al meu, strigând cât mă ţinea gura "Vă rog, nu pianul Schimmel, nu pianul, fie-vă milă de instrument!", ceea ce îl făcu pe sălbaticul ăla din SA să mă târască în subsol, la veceu, unde îl torturau deja pe proprietarul care se zvârcolea pe podea, văitându-se plin de sânge, să-mi poruncească "Pe burtă, ticălosule, mâinile întinse!" şi să sară cu cizmele lui ghintuite pe degetele mele, "Ce te smiorcăi aşa, căcăciosule? Doar n-ai ţinut la ele mai mult ca la un jidan împuţit" -, acel atac îmi părea tot mai mult un coşmar care se topea în lumina amurgului de la Balcic. Am ieşit desculţ pe terasă şi am inspirat aerul sărat al mării.
 
La ora opt, Marcu se aşeza în faţa pianului Steinway şi începea să cânte concerte de Brahms şi Rahmaninov, fredonând, cântând sau urlând partea orchestrală, ba chiar strigând în ritm de adagio: "Unde mi-e cafeaua, Aise? Fierbe-mi două ouă! Mor de foame!" Aise, care locuia într-o colibă de lemn lângă râu, văduvă şi bunică a zece nepoţi, avea grijă de casa lui Marcu în lunile de vară. Avea o faţă mică, plină de riduri, amintindu-mi de un măr uscat la soare. Aise umbla adusă de spate şi şchiopăta, dar îşi făcea treaba repede şi cu calm, parcă fără nici un efort. Iar când Victor Marcu striga "Cafeaua, Aise!", apărea imediat în faţa pianului Steinway cu ibricul aburind pe tavă.
 
Ochii Aisei, în care se citea puritate şi simplitate, nu-i vedeai aproape niciodată. Privea în pământ sau la vreo farfurie persană atârnată de perete, ori pur şi simplu îţi întorcea supărată spatele. Trăia învăluită în tăcere şi ai fi zis că s-a născut mută. Aise vorbea numai cu animalele. Cu câinele vagabond căruia îi arunca resturi de carne, cu găina pe care o lua s-o gătească, ba chiar şi când o curăţa, în vârtejul de pene, vorbea cu animalul neînsufleţit care o fixa cu reproş, vorbea cu muştele care se aşezau pe turta de mălai, cu broasca ţestoasă care se târa pe lângă fântâna din curte, cu măgarul care‑şi vâra botul în claia de ovăz a micuţei tătăroaice de peste drum. Numai cu animale se simţea Aise în largul ei, de noi, străinii, o despărţeau smerenia şi ruşinea.
 
După ce petrecea trei ore la pianul Steinway (mai mic decât cel pe care-l avea la Bucureşti), Marcu începea să se plimbe dintr-o cameră într-alta. Îşi iubea casa de la Balcic. Pe pereţi erau agăţate farfurii greceşti şi persane. În sufragerie trona un dulap chinezesc pictat cu animale şi flori. De tavan atârnau lămpi tocmite în bazarele din Constantinopol. Iar din Italia îşi comandase pânzeturi scumpe pentru draperii, dintr-un creton oranj cald, care, la amiază, fereau camerele de soare, fără să le învăluie în beznă totală. O rază tremurătoare pătrunse în casă, strecurată între limpezimea vaporoasă şi obscuritatea potolită.
 
O trezi pe Virginia, care obişnuia să se lăfăie în pat până târziu, şi o ademeni să vină la smochinul de pe terasă, unde Pun-te-masă îşi făcuse deja treaba. Aruncându-şi bastonul în aer şi prinzându-l cu îndemânare, sosi şi Haralamb Vona de la fântâna din curte. Spre marea lui dezamăgire, nu primise încuviinţarea stăpânului casei de a construi o baie (o baie nu se potrivea cu lumea simplă de la Balcic). Lăsa în urmă o dâră de parfum şi era proaspăt ca o zi vântoasă pe ţărmul Mării Baltice.
- Iar i s-a făcut foame fiarei din noi? întrebă el sumbru - o vorbă pe care o rostea la fiecare masă.
 
Nimeni nu mai băga în seamă acest substitut brutal pentru "Poftă bună". Mestecând, Marcu puse coşul de pâine la loc şi se adresă fiicei lui:
- Stai bine cu genitivul, fata mea? Dar cu dativul? Unde-ai ajuns cu lecţiile?
 
Virginia nu răspunse. Tăie o ridiche, apoi pe-a doua şi pe-a treia şi pe-a patra, presără sare, luă o jumătate şi muşcă zdravăn din ea. În aceeaşi clipă apăru la umbra smochinului şi Giurgiucă.
- Eu nu mănânc nimic, absolut nimic, spuse el din capul locului, nervos, ca şi cum ar fi vrut să se lepede de noi.
 
Nimeni nu-l poftise pe Bubi să mănânce. Şi nimeni nu se sinchisea măcar de prezenţa lui, nu în ultimul rând fiindcă puţea ca o menajerie. Era într-o dispoziţie mizerabilă. Nu numai şederea la mare îl deprima (nu suporta apa sub nici o formă), dar faptul că Haralamb Vona avea voie să locuiască în casă, iar el era găzduit în vecini, la bulgari (într-o cocioabă plină de mucegai, spunea el cu reproş), era pentru Bubi o mare jignire.
- N-ai pic de recunoştinţă, se răstea el mereu, cine ţi-a făcut rost de toate, dacă nu eu! Şi tu mă trimiţi la bulgarul ăla puchinos!
 
Nu era complet fals ce spunea. Bubi se tocmea la sânge cu organizatorii de concerte, directorii caselor de discuri şi oamenii din radio, de la New York până la Berlin, şi-i storcea ca pe lămâi. Îi aducea Geniului Clapelor câştiguri fabuloase, pe care le înmulţea prin speculaţii. Numai Bubi se putea descurca în nenumăratele conturi şi acţiuni, ceea ce sporea neîncrederea lui Marcu, care, pe de altă parte, nu era deloc dispus să fie iniţiat în plicticoasele treburi financiare. În sinea lui, îşi dispreţuia "mâna dreaptă", lucru care nu-l deranja prea tare pe Bubi. Procentele pe care le obţinea din câştigurile lui Marcu îl făceau să ignore acest dispreţ. Mai greu de suportat era tratamentul preferenţial de care se bucurau alţii. În special un om care, după el, plesnea de îngâmfat ce era, le ştia pe toate şi trăia pe spinarea altora. Bubi Giurgiucă era ros de o invidie pe care nu şi-o ascundea.
 
Ca noi toţi, Bubi umbla desculţ. În afară de Vona, care nu ieşea din pantofii lui impecabili, nici unul dintre noi nu purtam pantofi la Balcic. Mergeam desculţi prin port şi la plajă, şi tot desculţi ne căţăram până în vârful stâncilor de calcar. Ceea ce-l deosebea pe Bubi de noi era faptul că nu se spăla niciodată pe picioare şi-şi râcâia încântat mizeria dintre degete. Pe tălpi şi călcâie avea cruste de jeg.
 
Cu faţa schimonosită de silă, arhitectul privi degetele scărmănate ale lui Bubi, până când nu mai suportă şi sări de pe scaun. Sub pretextul că voia să-şi termine articolul ("Forme cubice în arhitectură") care, chipurile, îi tot dădea bătăi de cap, se retrase în camera lui.
- În sfârşit am rămas singuri, oftă Bubi şi-şi lăsă în pace, pentru moment, degetele de la picioare.
 
Se grăbi să scoată din vestă o telegramă pe care o netezi cu unghia de la degetul mare. Cu un regret prefăcut care trăda dorinţa de răzbunare, spuse:
- Mă văd silit să-ţi amintesc de obligaţiile tale. Ăsta este programul pentru Paris, şi te sfătuiesc să te apuci imediat să-l repeţi. Pe Debussy l-ai cam evitat până acum, nu-i aşa? Ei bine, Salle Pleyel cere Debussy.
- Vrei să-mi strici vacanţa, ticălosule, la dracu\' cu programul tău cu tot! zise Marcu şi păşi hotărât în casă să se schimbe.
 
De la unsprezece la douăsprezece şi jumătate se ducea să se scalde. Înota şi se scufunda în adâncul golfului, care uneori scânteia argintiu, alteori era de un albastru-lapislazuli, iar alteori strălucea ca un smarald. Când revenea la mal, cu apa încă şiroindu-i din păr, se îndrepta agale spre doamnele de pe plajă. În costume de baie care lăsau să se vadă umerii şi picioarele, adăpostite de un paravan din pânză de vele prinsă în două beţe, ele stăteau întinse pe nisip, având alături câte un coş în care se găseau o carte, smochine, porumb fiert, cremă Nivea şi reviste de la Paris. Erau pline de viaţă şi de spirit soţiile prietenilor lui care locuiau pe faleză (şase pictori îndrăgostiţi de peisajele Balcicului). Îşi etalau farmecele feminine cu cea mai mare dezinvoltură. Mai înfumurate şi mult mai scumpe la vedere erau soţiile industriaşilor şi politicienilor. Însoţite de regulă de servitoare care-l întâmpinau pe Marcu cu suspiciune şi aroganţă, erau afectate şi acre. E drept, nu toate îl tratau cu refuz. În preajma câte uneia dintre soţiile de politicieni pricepea imediat că era mai mult decât binevenit. Căsnicia le plictisea de moarte şi se zbăteau după o gură de aer ca peştele pe uscat. Pentru Marcu, aceste femei disperate erau prea obositoare. Îşi îngăduia doar câte un flirt scurt cu ele, după care se ridica şi alerga spre mare pentru a se lăsa, ca un mort, purtat de apa sărată.
 
Uneori o invita acasă la dejun pe vreuna dintre soţiile celor şase prieteni. Iar pe drum se mai întâlneau şi cu alţi cunoscuţi. Şedeau cu toţii la o cafea şi un pahar de vin la cafeneaua lui Mamut. Pe la unu şi jumătate li se făcea o foame care nu se mai lăsa potolită cu pâine albă şi capere, aşa că până la urmă, în afară de amfitrion, de Giurgiucă şi Vona, Virginia şi cu mine, la masa din grădină erau încă şapte persoane.
 
Ca prin minune, Aise făcea pe loc din douăzeci de sarmale patruzeci, şi din două turte de mălai, opt. Calmă şi tăcută, aşeza cele şapte farfurii în plus, tăia pâinea albă şi destupa sticlele.
 
Se sporovăia şi se bârfea, se făcea politică şi filozofie, lumea se certa şi se împăca. Se vorbea mai ales de palatul reginei (din grădină nu se zăreau decât vârful minaretului şi vaporul Mariei, iahtul ancorat în arşiţa amiezii) şi de Balcic în general.
- Balcicul e un loc sfânt, aici pot să mă purific, zise Marcu. Când înot în golf, simt că sufletul meu devine mai curat. Iar când sar desculţ din stâncă în stâncă, scap de griji şi devin iarăşi copil. N-am reuşit niciodată să înţeleg de ce.
- Ce găsim în peisajul ăsta e limpezimea, spuse Vona, o puritate şi o spontaneitate pe care nu le-am cunoscut decât în copilărie.
- Aiurea, ripostă Giurgiucă, e vorba numai de climă. Clima şi alimentaţia, ăştia sunt factorii decisivi care fac din om ce este. Între stâncile astea de calcar fierbinţi, valea se încinge ca o sobă. La Balcic cresc plante mediteraneene care nu se găsesc la Mangalia sau la Mamaia.
- Ho! făcu Marcu, îmi zdrobeşti sufletul cu materialismul tău.
- În ce priveşte plantele aveţi dreptate, domnule Giurgiucă, intră în vorbă un aghiotant de pe iahtul reginei. Eu am fost în Tunis şi Alger, în Sicilia şi în insulele greceşti. Marea Neagră o cunosc ca pe buzunarul meu, din Bosfor şi până în Crimeea. Am umblat prin toate porturile, prin toate halele de peşte, vămile şi tavernele pescăreşti. Vegetaţia de pe ţărmul Mării Negre o cunosc şi vă dau dreptate în privinţa plantelor. (Îşi şterse de grăsime cu puţină pâine colţurile gurii.) Totuşi trebuie să vă contrazic categoric. Şi asta în ciuda pădurilor de smochini şi de rodii, caişilor, lămâilor şi migdalilor. Uitaţi-vă în jur, domnul meu, uitaţi-vă la stâncile de calcar pleşuve şi încinse. Şi gândiţi-vă la iernile din vale, când Marea Neagră se izbeşte cu putere de stânci. Balcicul nu-i numai fermecător. E în acelaşi timp aspru şi auster. În lumea asta, austeritatea şi farmecul se află într-un echilibru precar.
- Bravo, se auzi o voce. Balcicul mai e şi puntea către Orient, zise Marieta, care stătea lângă Marcu.
 
Era căsătorită cu Nicolae Matei, pictorul căruia toată lumea îl zicea Nicu şi care stătea cocoţat undeva pe un vârf de munte singuratic, departe de oameni şi de nimicnicia umană, unde era, metafizic, în armonie cu natura, după cum spunea Marieta. Cu cămaşa pătată, o pălărie zdrenţuită pe începutul de chelie, răsucea pensula în mână, imortalizând pe pânză vibraţiile golfului. Era mult prea departe ca să poată vedea cum degetele prietenului său îşi făceau de lucru cu genunchii Marietei. Pe ascuns, se înţelege, nu în văzul tuturor. Nimeni nu observă, cred, în afară de mine, iar eu îi datoram descoperirea Virginiei, care lăsă dinadins să-i cadă cuţitul şi furculiţa pe jos.
- Aport! îmi comandă printre dinţi, ca unui câine pus să-i aducă stăpânei băţul sau osul, altfel încep să urlu şi le spun tuturor că mi-aţi dat un pumn în coaste. Da, am să spun că m-aţi lovit anume.
 
Virginia era o actriţă plină de talent, iar eu n-aveam nici o îndoială privind efectul pe care l-ar fi avut asupra celorlalţi dacă s-ar fi pus pe smiorcăit. Se pricepea într-adevăr de minune să atragă compasiunea. M-am uitat la ea plin de furie neputincioasă, iar ea mi-a întors o privire angelică şi nevinovată.
 
Nu puteam decât să mă supun bestiei. M-am aplecat, m-am ghemuit în praful de sub masă şi am pescuit tacâmurile din dreptul picioarelor Virginiei, care se legănau. Ea încercă să-mi tragă un şut în faţă. M-am dat iute la o parte ca să mă feresc, am căzut în fund şi m-am trezit în dreptul genunchilor Marietei, care se profilau sub fustă rotunzi şi moi. Aşa am observat că nu erau singuri. Degetele lui Victor Marcu îi cercetau cu precauţie şi gingăşie, cu temeritate şi dorinţă, iar pe Marieta o treceau fiorii.
- Să nu uităm câte popoare au trecut prin locurile astea, exclamă Haralamb Vona, gândiţi-vă la cultura elenistică, la sciţi, romani şi bizantini! Şi nu în ultimul rând la cultura islamică. Toate s-au contopit la Balcic.
- S-au contopit, sigur că da, încuviinţă Marcu, în timp ce mâna lui îmbrăţişa ferm genunchii Marietei.
 
M-am ridicat, am pus cuţitul şi furculiţa pe faţa de masă şi mi-am scuturat praful de pe pantaloni, ceea ce pe torţionara mea n-o impresionă câtuşi de puţin. Îmi îngădui doar un scurt respiro. Mă privi pieziş, mai vicleană ca un şarpe, aşteptând până când am dat să gust din sarmale, şi-şi aruncă din nou tacâmurile pe jos.
- Aport, aport! îmi şuieră la ureche.
 
Marcu părăsise genunchii Marietei, progresând în explorările sale. Mâna lui urca spre coapse, împiedicându-se de rochia care nu se lăsa suflecată, până când Marieta, pricepând, îşi săltă uşor fundul. Marcu trase în sus de pânză, care în fine cedă. Şi când dezveli coapsele Marietei, am rămas cu ochii la triunghiul costumului de baie. Între picioarele care se desfăceau ascultătoare licărea ceva albastru ca marea. După ce mi-am reluat locul la masă, aghiotantul îmi dădu un cot:
- Ce tot faceţi pe sub masă, domnule?
- Chiar aşa, ce-l trage mereu în jos pe prietenul nostru? vru să afle pictorul Halunga.
 
Toţi se întoarseră spre mine.
- Vrea să privească lucrurile din altă perspectivă, îmi sări în ajutor Haralamb Vona.
- Victor, cine-i dumnealui? se interesă Marieta aruncându-mi o privire bănuitoare.
 
Dăduse la o parte degetele lui Marcu, care, angelice şi nevinovate (la fel ca faţa fiicei lui) scăpărau un chibrit. Marcu îşi aprinse calm un trabuc. Mai întâi stătu puţin pe gânduri. Trăgând din havană, îşi plimbă privirea de la mine la Virginia şi înapoi la mine. Aroganţa îl împiedica să se simtă ruşinat dacă aş fi fost cumva martor la pipăitul genunchilor Marietei.
- Este Johann Gottwald, răspunse, se ocupă de educaţia fiică-mii şi o învaţă nemţeşte. De fapt, dragii mei, a fost profesor de pian şi un pianist excepţional. Cu nimic mai prejos decât mine, vă spun cu mâna pe inimă. Urechile (şi îşi atinse urechile) îmi sunt martore. Până când, într-un accident oribil, s-a rănit la trei degete. Nu mai poate cânta la pian, săracul. Şi m-a rugat să-l ajut.
- E din Germania, zise aghiotantul, fără să fie clar dacă era o întrebare sau o constatare.
- Aiurea, răspunse imediat Marcu, nu e din Germania. E sas de-al nostru.
 
Ştiam că nu avea încredere în aghiotant. Bănuia că e turnător la Siguranţă. În bănuiala lui nu era nimic ieşit din comun. Marcu nu cunoştea decât două categorii de oameni: pe de-o parte prietenii şi apropiaţii, pe de alta, oamenii care aveau legături cu serviciile secrete. Cu Siguranţa, cu NKVD-ul, cu Gestapoul, cu ungurii, bulgarii sau turcii.
- Bineînţeles că e sas, exclamă Geo Halunga, îţi dai seama după accent! Inconfundabil, ascultaţi-mă pe mine, inconfundabil.
- Ăsta e pur şi simplu accentul german, domnul meu, zise aghiotantul, dar dacă un neamţ e berlinez sau sibian, asta nu se ştie niciodată.
- Asta o ştiu eu, răspunse Marcu ferm. E fiul unui cârciumar din Braşov, a învăţat la liceul Honterus din Braşov, a fost botezat la Biserica Neagră din Braşov şi cu asta, basta! (Ridicându-se de pe scaun şi întinzând braţele, îşi reduse tovarăşii la tăcere.) Dragii mei, cred că nu e bine să abuzaţi de ospitalitatea mea. Trebuie neapărat să mă întind puţin. Nu uitaţi că la noapte e o nouă zi.
 
Sărutând mâna Marietei şi făcând un semn cu mâna către fiică, dispăru în casă. Prietenii lui se împrăştiară care încotro. Iar eu am rămas singur cu Virginia.
 
Aşa cum alţii se scaldă în bani, noi ne scăldăm în timp
 
Se aşeză turceşte în faţa mea, poruncitoare, nerăbdătoare, fără să scoată o vorbă. Nu trebuia să spună nimic, ştiam foarte bine ce voia. Iar în după-amiaza asta nu eram nepregătit. Povestea de azi i-o datoram lui Haralamb Vona, mai bine zis nopţii petrecute cu el în faţa cafenelei lui Mamut.
 
Aflată în piaţa portului, cafeneaua lui Mamut era o casă de lemn scundă, cu geamlâcuri acoperite de pânze de păianjen, ale căror rame roşu-carmin se înălţau până la tavan. O bancă acoperită cu perne se întindea de-a lungul a trei pereţi.
 
Am evitat amândoi aerul îmbâcsit din cafenea, mirosind a cafea proaspăt râşnită şi a usturoi, şi am preferat masa şubredă din stradă, umbrită la amiază de un platan şi acoperită noaptea de petele razelor de lună.
 
Mamut - care vara ţinea localul tot timpul deschis (pentru ca iarna să-l baricadeze cu scânduri), care dormea şezând pe un sac plin cu boabe de cafea, care purta cămaşă albă, vestă albastră, şorţ pătat, ţinea pe umăr o cârpă de şters vasele şi nu-şi scotea niciodată fesul de pe cap - avea o faţă arsă de soare şi brăzdată de riduri. Ochii lui jucăuşi care clipeau prietenos păreau totuşi tulburi şi umbriţi de melancolie.
- Nimic nu e mai trist ca ochii lui Mamut, spuse Haralamb Vona sorbind din paharul de vin, şi nu-i greu să înţelegi de ce. Ia uită-te la prietenii lui. (Salută doi turci cu turbane şi brâuri late, din faţa cafenelei, care ne priveau fumând.) Ce-a rămas din Imperiul Otoman, care se întindea din Anatolia până în Africa, din Orientul Apropiat până la Dunăre, şi a băgat spaima în strămoşii şi în strămoşii strămoşilor noştri? Numai mâhnire, prietene, numai fumul care iese din pipă. Ca să nu fie duse în harem, odinioară au fost omorâte la Balcic patruzeci de fecioare. Fiecare a fost băgată într-un sac îngreunat cu pietre şi aruncată de pe stânci în mare. Ce-a rămas din cruzimea otomanilor, a sultanului, a marelui vizir, a ienicerilor? Mamut şi prietenii lui sunt trişti şi înţelepţi. Cine nu mai e stăpân, cine nu mai are putere devine în cele din urmă înţelept şi-şi găseşte liniştea, o linişte mai adâncă decât în nopţile cu lună nouă.
 
Vona îi făcu semn lui Mamut să ne aducă două cafele.
- Noi, românii, suntem un popor vesel, continuă el, n-am aflat încă ce înseamnă melancolia şi înţelepciunea. N-am domnit niciodată peste alţii şi n-am învăţat niciodată să conducem un imperiu. Asta se vede în firea noastră. Ne bucurăm de viaţă ca nişte copii. Aşa cum alţii se scaldă în bani, noi ne scăldăm în timp. La fel ca piramidele, la fel ca Sahara, noi măsurăm timpul în secole. Eu scriu de-o veşnicie la articolul meu despre "Forme cubice în arhitectură". Aproape că-l terminasem când se apropia Crăciunul şi am plecat în vacanţă la munte să schiez. Pe urmă, cu puţin înainte de data când trebuia să-l public, am fost de Paşte la mama. În aprilie ne apucăm de treburi urgente, numai ca să le amânăm pe octombrie. Iar în octombrie, le lăsăm din nou pe aprilie. De la începutul lui iunie până pe la mijlocul lui septembrie ne petrecem zilele acasă, moţăind la nesfârşit pe canapea în încăperi umbroase. Funcţionari din administraţie, doctori, gazetari şi judecători se înghesuie să prindă trenul spre mare. Procese penale şi operaţii sunt amânate, gazetele nu mai apar. L-am cunoscut pe un reprezentant al firmei Krupp, care sosise la Bucureşti în iulie cu un geamantan, o maşină de scris şi un secretar pentru a încheia un contract. Negocierile avuseseră loc în prealabil, iar ambele părţi căzuseră de acord. Nu lipsea decât o virgulă în paragraful al doilea, locul, data şi semnătura. Îşi făcuse socoteala că în două zile contractul avea să fie semnat şi parafat. La firma parteneră de aici n-a găsit pe nimeni în afară de portarul care abia îşi târa picioarele şi un câine de pază. Directorul firmei, directorul adjunct, reprezentanţii comerciali şi toţi ceilalţi angajaţi erau în concediu. Iar telefoanele n-au fost de nici un folos. Dădea numai de servitori sculaţi din somn, care habar n-aveau sau se prefăceau că habar n-au unde erau partenerii lui. Ne-am întâlnit pe Calea Victoriei, la Capşa, unde, cătrănit, şi-a vărsat amarul, la un pahar de whisky. Refuza să plece acasă. Fără contract, exclus. Îşi tot scotea ceasul din buzunarul de la vestă, doar ca să constate că se mai scurseseră două ore nepreţuite din viaţa lui. Calcula câte tone de oţel se puteau produce în două ore şi ce câştig i-ar fi adus această cantitate. Pe filele mototolite ale contractului de livrare pe care-l ţinea în buzunarul sacoului, în dreptul inimii, socotea profitul obţinut în astea două ore şi, dublând suma, cât ar fi câştigat la bursa din New York. Bărbatul ăsta, jurist de profesie, era căpos nevoie mare şi, înainte de toate, era neamţ. Timp de trei luni şi jumătate i-a asudat din greu sufletul prin Bucureşti. Când în fine s-a întors partenerul lui, bronzat şi odihnit, plin de energie şi de idei, omul nostru era cu nervii la pământ. Mi-a arătat plângând contractul proaspăt semnat şi parafat. Era vorba de o afacere modestă, după cum mi-am dat seama din cifre. Spre surprinderea mea, m-a întrebat dacă putea avea încredere în poşta de-aici. L-am liniştit spunându-i că e octombrie şi că în nici o altă perioadă a anului nu suntem mai harnici. Mai riscantă ar fi fost luna noiembrie, când aveau să ne lase din nou puterile. Mi-a mulţumit, vizibil uşurat. Când l-am întrebat de ce vrea să trimită contractul prin poştă, dacă tot avea să plece în curând, bărbatul s-a fâstâcit jenat. După câteva clipe mi-a mărturisit, bâlbâindu-se şi vizibil stingherit, că-şi amânase întoarcerea acasă. În lunile următoare n-a mai trecut pe la Capşa. Ce-l reţinea la Bucureşti am aflat din alte surse. Se îndrăgostise de o telefonistă şi avea de gând să se însoare cu ea. Logodnica lui, ieşeancă, se zicea că era o apariţie remarcabilă: trăsături pure, ten alb, talie de viespe şi sâni voluptuoşi. Curând, la Capşa a început să circule zvonul că era o curvă care-şi desfăcea picioarele pentru oricine. N-aş putea spune dacă era adevărat sau la mijloc era numai invidie. Când şi-a făcut din nou apariţia la Capşa, omul era însurat, iar nevasta moldoveancă borţoasă. Se angajase director adjunct la firma pe care nu demult o blestemase la un pahar de whisky. Întâlnirea noastră a picat într-o zi pe la sfârşitul lui mai. Cu toată seriozitatea, ca un adevărat compatriot căruia şase săptămâni de lucru îi provoacă lehamite, mi-a spus că venise vremea pentru un concediu şi m-a rugat să-i recomand un hotel la mare. A rămas la Capşa până la miezul nopţii, a jucat cărţi, a jucat şah, a dat pe gât whisky, a fumat. Şi, la o partidă de bridge cu miză mare, când portofelul i se golise, şi-a aruncat pe masă ceasul de aur. Da, fără să se gândească o clipă, fără să şovăie, şi-a pus ceasul în joc. Şi a părut perfect senin când l-a pierdut. Înţelegi ce vreau să spun, dragă prietene? Bărbatul ăsta se molipsise de felul nostru de-a fi. Acum se bucura de viaţă ca un copil şi era bogat, bogat în timp, averea lui putea concura cu milioanele lui Krupp!
 
Vona a cerut încă un pahar de vin, şi, pierduţi în visare, am privit amândoi luna gălbui-roşiatică în jurul căreia plutea un stol de nori. În vale, la râu, o broască orăcăia, iar o vulpe urla printre stânci. Din depărtare, din casa lui Victor Marcu de pe faleză, se auzea o muzică ritmată. Gramofonul duduia pe terasă, unde Marcu dansa alături de prietenii şi cunoştinţele lui, pe şlagăre din Bucureşti, foxtrot şi tango. Am plecat abia când gramofonul a amuţit şi s-au stins felinarele de pe terasă. În casă era linişte, nici un suflet nu mai era treaz.
- Domneşte iarăşi liniştea binecuvântată a lui Dumnezeu, glumi Haralamb Vona la despărţire.
 
M-am dus în camera mea, unde, pe marginea patului, la lumina lămpii cu gaz, am pus mâna pe gramatica limbii române şi am aşternut pe hârtie câteva idei.