Miezul verii. Scene de viaţă provincială

John Maxwell Coetzee s-a născut pe 9 februarie 1940 la Cape Town, în Africa de Sud. Îşi încheie strălucit studiile de literatură engleză şi matematică la University of Cape Town în 1961, apoi se mută în Anglia, unde lucrează ca programator. Îşi ia doctoratul cu o analiză stilistică pe calculator a operelor lui Samuel Beckett la University of Texas, Austin (1965-1969), ţine cursuri de literatură la State University of New York, Buffalo, până în 1971, apoi la University of Cape Town până în 2002.

Debutează cu romanul Dusklands (1974), urmat de In the Heart of the Country (1977) şi Aşteptându-i pe barbari (Waiting for the Barbarians, 1980; Humanitas, 2005), care îi aduce James Tait Black Memorial Prize. Publică apoi Viaţa şi vremurile lui Michael K (Life & Times of Michael K, 1983; Humanitas Fiction, 2009), distins cu Booker Prize şi Prix Femina Étranger, Foe (1986 - Jerusalem Prize, 1987), Epoca de fier (The Age of Iron, 1990 - Sunday Express Book of the Year; Humanitas Fiction, 2010) şi Maestrul din Petersburg (The Master of Petersburg, 1994 - Irish Times International Fiction Prize, 1995; Humanitas Fiction, 2008). Copilărie (Boyhood, 1997; Humanitas Fiction, 2010) şi Tinereţe (Youth, 2002; Humanitas Fiction, 2011) fac parte din ciclul autobiografic Scene de viaţă provincială (Scenes from Provincial Life). Militant pentru drepturile animalelor, Coetzee publică în 1999 volumul The Lives of Animals. Romanul Dezonoare (Disgrace, 1999; Humanitas Fiction, 2011) îi aduce un nou Booker Prize, iar Elizabeth Costello (2003) şi Slow Man (2005) se bucură de o foarte bună receptare.

În 2007 şi în 2009 apar două dintre cele mai puternice romane ale lui Coetzee, Jurnalul unui an prost (Diary of a Bad Year; Humanitas Fiction, 2009) şi, respectiv, Miezul verii (Summertime), ultimul din ciclul său autobiografic. J.M. Coetzee este autorul unor volume de eseuri filozofice şi literare. Din 2002 trăieşte în Australia, fiind profesor emerit la University of Adelaide. În 2003 primeşte Premiul Nobel pentru literatură.

Reîntors în Africa de Sud după studiile în America şi Europa, John locuieşte cu tatăl lui în cea mai modestă casă din cartierul rezidenţial Tokai. Trăind din expediente, bărbatul acum matur se izolează tot mai mult de semeni, dar această însingurare dă naştere cărţilor, căci detaşarea lui aparentă ascunde o privire atentă şi lucidă. Spre deosebire de Copilărie şi Tinereţe, primele două volume ale trilogiei Scene de viaţă provincială, în Miezul verii personajul-scriitor Coetzee nu mai este observat de naratorul dedublat, istoria sa fiind acum reconstituită de un jurnalist, după moartea autorului. Acesta recompune, din mărturiile celor aflaţi la un moment dat în preajma lui John, fără a fi reuşit să-l înţeleagă, portretul unei sensibilităţi exacerbate, lipsite de alinare atât în spaţiul edenic al fermei bunicilor, cât şi alături de femeile în faţa cărora a îndrăznit să-şi dea jos masca taciturnă. Fiecare interviu - câtuşi de puţin măgulitor la adresa subiectului comun, uneori chiar şocant - iluminează o nouă faţetă a personalităţii şi destinului personajului Coetzee, ori le completează pe celelalte, dar enigma persistă, căci ele nu-i întregesc niciodată portretul.

Dacă în primele două volume ale trilogiei Scene de viaţă provincială laureatul Premiului Nobel pentru literatură din 2003 a ales perspectiva persoanei a treia pentru a vorbi despre "sine" - în Copilărie, John, în vârstă de zece ani, se descoperă în relaţiile cu cei din jur, iar în Tinereţe acelaşi John, abia ieşit din adolescenţă, fuge în Anglia ca să-şi împlinească destinul de scriitor -, în Miezul verii J.M. Coetzee recurge la o formulă extremă: îl născoceşte pe tânărul jurnalist Vincent. Acesta urmează să publice o biografie a scriitorului sud-african John Coetzee, care a încetat din viaţă în Australia la începutul anilor 2000. Autorul Coetzee câştigă astfel spectaculos pariul cu obiectivitatea, creionând, cu o discreţie sublimată, dar şi cu o ironie plină de detaşare, un portret contradictoriu al personajului Coetzee.
 
"Miezul verii aruncă în aer nu doar convenţia, ci şi posibilitatea autobiografiei. De aceea, aici, totul este pe cât de adevărat, pe atât de fals. [...] Chiar dacă nu ştii nimic despre celelalte cărţi ale lui J.M. Coetzee, eşti copleşit de bogăţia de sensuri şi imagini a acestei ficţiuni care se concentrează asupra portretului imaginar deformat şi deformator al artistului ca outsider." (Times Literary Supplement)

"Fascinant - cel mai puţin măgulitor portret literar de la Dorian Gray încoace." (Financial Times)
 
"Convingător, plin de umor, dar mai ales plin de viaţă." (Observer)
 
"Cartea te duce cu gândul la Kafka, mai ales la scrisorile ostile şi pline de vinovăţie adresate tatălui său. Sinceritatea deplină şi obiectivitatea consecventă ale lui Coetzee ne ajută să înţelegem creaţia unui mare scriitor." (The Telegraph)

Senhora Nascimento, sunteţi braziliancă prin naştere, dar v-aţi petrecut mai mulţi ani în Africa de Sud. Cum s-a întâmplat asta?
Ne-am dus în Africa de Sud din Angola, soţul meu, eu şi cele două fiice ale noastre. În Angola, soţul meu a lucrat pentru un ziar, iar eu eram angajată la Compania Naţională de Balet. Dar în 1973, guvernul a instituit stare de urgenţă şi a închis ziarul. Au vrut să-l recruteze pe soţul meu în armată - îi recrutau pe toţi bărbaţii sub vârsta de patruzeci şi cinci de ani, chiar şi pe aceia care n-aveau cetăţenia angoleză. Nu ne puteam întoarce în Brazilia, era încă prea periculos, în Angola nu întrezăream nici un viitor pentru noi, aşa că am plecat, am luat vaporul spre Africa de Sud. N-am fost nici primii care au făcut asta, nici ultimii.
 
Şi de ce Cape Town?
De ce Cape Town? Fără motiv anume, în afară de faptul că aveam o rudă acolo, un văr al soţului meu, proprietarul unui aprozar. După ce-am ajuns, în aşteptarea documentelor de rezidenţă, am stat cu el şi familia lui, ne-a fost greu la toţi, nouă suflete în trei camere. Apoi soţul meu a reuşit să găsească o slujbă de paznic, şi am putut să ne mutăm în propriul nostru apartament. Era situat în Epping. Câteva luni mai târziu, chiar înainte de dezastrul care a ruinat totul, ne-am mutat din nou, în Wynberg, ca să fim mai aproape de şcoala fetelor.
 
La ce dezastru vă referiţi?
Soţul meu lucra în tura de noapte, era paznic la un depozit din apropierea docurilor. Era singur de pază. A avut loc un jaf - o bandă a intrat prin efracţie. L-au atacat, l-au lovit cu un topor. Sau cu o macetă, însă mai degrabă cu un topor. O parte a feţei i-a fost complet zdrobită. Încă mi-e greu să vorbesc despre asta. Un topor. Să loveşti un om în faţă cu un topor, pentru că-şi face datoria. Nu pot să înţeleg.
 
Ce-a păţit?
I-a fost afectat creierul. A murit. A durat mult, aproape un an, însă a murit. A fost groaznic.
 
Îmi pare rău.
Da. O vreme, firma la care a lucrat el a continuat să-i plătească salariul. Apoi s-au oprit. El nu mai era responsabilitatea lor, mi-au spus, ci a Asigurărilor Sociale. Asigurările Sociale. Asigurările Sociale nu ne-au dat un ban. Fiica mea mai mare a trebuit să renunţe la şcoală. Şi-a găsit o slujbă la un supermarket. Câştiga o sută douăzeci de ranzi pe săptămână. Mi-am căutat şi eu o slujbă, dar n-am găsit nimic în domeniul baletului, nu erau interesaţi de genul de balet la care mă pricepeam eu, prin urmare a trebuit să predau ore la o şcoală de dans. Dansuri latino-americane. Erau populare în Africa de Sud pe vremea aia. Maria Regina a rămas la şcoală. Avea de terminat anul respectiv şi era în penultima clasă de gimnaziu. Maria Regina, fiica mea mai mică. Voiam să-şi ia diploma, nu să muncească împreună cu sora ei la supermarket şi să pună conserve pe rafturi pentru tot restul vieţii. Ea era aia isteaţă. Îi plăcea să citească.
În Luanda, soţul meu şi eu făceam efortul să vorbim engleza la masă, şi puţină franceză, ca să le deprindem şi cu altceva decât Angela, dar nu s-a prins de ele mai nimic. În Cape Town, engleza a fost materia cea mai problematică pentru Maria Regina. Aşa că am înscris-o la cursuri suplimentare de engleză. Şcoala organiza aceste cursuri suplimentare după-amiaza, pentru copii ca ea, nou-sosiţi. Atunci am început să aud de domnul Coetzee, omul despre care întrebaţi şi care, după cum am aflat, nu era unul dintre profesorii titulari, nu, nici vorbă, era angajat de şcoală să predea aceste cursuri suplimentare.
Domnul Coetzee ăsta îmi pare a fi un afrikaner, i-am spus eu Mariei Regina. Şcoala ta nu-şi poate permite un profesor englez ca lumea? Vreau să înveţi engleză ca lumea, de la un englez autentic.
Niciodată nu mi-au plăcut afrikanerii. Văzusem mulţi în Angola, lucrau în mine sau ca mercenari în armată. Îi tratau pe negri ca pe nişte gunoaie. Asta nu-mi plăcea. În Africa de Sud, soţul meu a învăţat câteva cuvinte afrikaans - a fost nevoit să înveţe, la firma de pază erau numai afrikaneri -, mie însă nu-mi plăcea nici măcar să aud limba asta. Slavă Domnului că şcoala nu le obliga pe fete să înveţe afrikaans, ar fi fost prea mult.
Domnul Coetzee nu e afrikaner, mi-a spus Maria Regina. Are barbă. Scrie poezii.
Afrikanerii pot şi ei să aibă barbă, i-am spus eu, n-ai nevoie de barbă ca să scrii poezii. Vreau să-l văd cu ochii mei pe domnul Coetzee ăsta, nu-mi place ce-aud despre el. Spune-i să vină aici, la noi acasă. Spune-i să vină, să bea ceai cu noi şi să facă dovada că e un profesor adevărat. Ce fel de poezie scrie?
Maria Regina a început să se foiască. Era la vârsta la care copiilor nu le place să te amesteci în ce fac ei la şcoală. Dar i-am spus că, atâta timp cât eu plătesc pentru lecţiile astea suplimentare, o să mă amestec atât cât poftesc. Ce fel de poezie scrie omul ăsta?
Nu ştiu, a zis ea. Ne pune să recităm poezii. Ne pune să le învăţăm pe de rost.
Ce vă pune să învăţaţi pe de rost? am întrebat. Spune-mi.
Keats, a zis ea.
Ce-i aia Keats? Am întrebat. (N-auzisem în viaţa mea de Keats. Habar n-aveam de vreunul dintre scriitorii ăia englezi de demult, noi nu i-am studiat la scoală.)
Mi-i somn în simţuri... Inima mă doare / Şi pare-se cucută doar şi opiu / De-o clipă c-am băut cu însetare[1], a început Maria Regina să recite. Cucuta e o otravă. Îţi atacă sistemul nervos.
Asta vă pune domnul Coetzee să învăţaţi? am întrebat.
E în manual. E una dintre poeziile pe care trebuie să le învăţăm pentru examen.
Fiicele mele s-au plâns întotdeauna că eram prea severă cu ele. Dar eu nu m-am lăsat înduplecată. Numai dacă le păzeam ca un şoim puteam să le feresc de belele în ţara aia ciudată, unde ele nu erau acasă, pe un continent unde n-ar fi trebuit să venim. Cu Joana era mai uşor. Joana era fata cea bună, cea liniştită. Maria Regina era nechibzuită, mereu pornită să mă provoace. Trebuia s-o ţin pe Maria Regina în lesă, Maria cu poezia şi închipuirile ei romantice.
Problema acum era invitaţia, formularea corectă prin care îl inviţi pe profesorul fiicei tale să-i viziteze pe părinţii ei acasă, la un ceai. L-am întrebat pe vărul lui Mario, dar nu mi-a fost de folos. În cele din urmă, a trebuit s-o rog pe recepţionera de la şcoala de dans să scrie o scrisoare în numele meu. "Stimate domnule Coetzee", a scris ea, "sunt mama Mariei Regina Nascimento, care e înscrisă la orele dumneavoastră de engleză. Vă invit la un ceai, la noi acasă" - i-am dat adresa - "în ziua de cutare, la ora cutare. Veţi avea asigurat transportul de la şcoală. RSVP Adriana Teixeira Nascimento." Transportul însemna Manuel, cel mai mare dintre fiii vărului lui Mario, care o aducea pe Maria Regina acasă după-amiaza, cu dubiţa lui, după ce termina cu livrările. N-ar fi fost nici o problemă să-l aducă şi pe profesor.
 
Mario a fost soţul dumneavoastră.
Mario. Soţul meu, care a murit.
 
Vă rog, continuaţi. Voiam doar să reţin exact.
Domnul Coetzee a fost prima persoană pe care am invitat-o în apartamentul nostru - primul, în afara celor din familia lui Mario. Nu era decât un profesor - am întâlnit o grămadă de profesori în Luanda, şi înainte de Luanda în São Paolo, n-aveam motive să-i stimez în mod deosebit - dar în ochii Mariei Regina şi chiar ai Joanei, profesorii de la şcoală erau zei, şi n-aveam motive nici să le deziluzionez. În seara dinaintea vizitei lui, fetele au pregătit un tort, l-au pus la frigider şi chiar au scris pe el (voiau să scrie "Bine aţi venit, domnule Coetzee", dar eu le-am convins să scrie "St Bonaventure 1974"), şi au copt şi câteva tăvi cu fursecuri din cele mici, pe care în Brazilia le numim brevidades.
Maria Regina era foarte surescitată. Întoarce-te acasă devreme, te rog, te rog! am auzit-o eu rugând-o pe sora ei. Spune-i şefului tău că te simţi rău! Dar Joana n-avea nici un chef. Nu e chiar atât de simplu să-ţi iei liber, i-a spus ea, ţi se taie salariul pe ziua aia dacă nu îţi termini tura.
Prin urmare, Manuel l-a adus pe domnul Coetzee la noi acasă, şi dintr-o privire mi-am dat seama că nu e zeu. Trecut cu puţin de treizeci de ani, cam aşa l-am apreciat eu, îmbrăcat prost, tuns aiurea, cu barbă, deşi n-ar fi trebuit să-şi lase barbă pentru că era prea rară. Ceea ce m-a frapat din prima clipă, nu ştiu de ce, a fost aerul lui de célibataire. Adică nu de bărbat necăsătorit, ci de bărbat care nu-i făcut pentru căsătorie, ca unul care şi-a petrecut viaţa ca preot şi şi-a pierdut bărbăţia, şi nu mai e în stare să aibă relaţii cu femeile. Şi comportamentul lui lăsa de dorit (vă spun acum primele mele impresii). Părea stânjenit, gata s-o ia din loc. Nu învăţase să-şi ascundă sentimentele, prima regulă a manierelor civilizate.
- De când sunteţi profesor, domnule Coetzee? l-am întrebat eu.
S-a foit în scaun, a zis ceva, dar nu-mi mai amintesc ce anume, despre America, cum că a fost profesor acolo. Apoi, după alte câteva întrebări, s-a dovedit că, de fapt, nu predase niciodată în altă şcoală decât în asta şi - încă şi mai rău - n-avea nici măcar un atestat de profesor. Bineînţeles că am fost surprinsă.
- Dacă n-aveţi atestat, cum de sunteţi profesorul Mariei Regina? l-am întrebat eu. Nu înţeleg.
Răspunsul - şi pentru ăsta mi-a trebuit ceva timp ca să i-l smulg - a fost că, pentru subiecte precum muzica, baletul şi limbile străine, şcolile aveau voie să angajeze persoane necalificate, sau care cel puţin nu aveau atestate de competenţă. Persoanele acestea necalificate nu primeau salarii la fel ca profesorii cu forme în regulă, ci erau plătiţi de şcoală cu banii colectaţi de la părinţi, deci şi de la mine.
- Dar nu sunteţi englez, am zis eu.
De data asta nu era o întrebare, ci o acuzaţie. Un individ angajat să predea limba engleză, plătit din banii mei şi-ai Joanei, dar care nu era profesor ba mai rău, era afrikaner, nu englez.
- Recunosc că nu sunt englez de origine. Dar vorbesc engleza de la o vârstă fragedă, am diplomă universitară în engleză, prin urmare consider că pot preda engleza. Engleza nu are nimic special. E o limbă ca multe altele.
Exact asta a spus. Engleza e o limbă ca multe altele.
- Fiica mea n-o să fie un papagal care amestecă limbile, domnule Coetzee, am zis eu. Vreau să vorbească bine engleza, cu accentul englezesc corect.
Din fericire pentru el, în acel moment a sosit acasă Joana. Joana avea douăzeci de ani, dar în prezenţa unui bărbat se fâstâcea toată. Nu era o frumuseţe, ca sora ei - uite o fotografie cu ea şi soţul ei, şi băieţeii lor, a fost făcută la scurt timp după ce ne-am reîntors în Brazilia, aici vedeţi că nu e o frumuseţe, natura i-a dat surorii ei toată frumuseţea -, dar era o fată bună şi întotdeauna am ştiut că va fi o soţie bună.
Joana a intrat în camera în care şedeam noi, încă nu-şi scosese impermeabilul (îmi amintesc şi acum impermeabilul ei lung).
- Sora mea, a spus Maria Regina, mai curând explicând cine era persoana, decât s-o prezinte.
Joana nu a spus nimic, privea timidă, cât despre domnul Coetzee, aproape că a răsturnat măsuţa de cafea în graba de a se ridica în picioare.
De ce-l admiră Maria Regina pe imbecilul ăsta? Ce vede la el? Asta era întrebarea pe care mi-am pus-o. Uşor de imaginat ce vedea un célibataire singuratic la fiica mea, care devenea o adevărată frumuseţe cu ochi negri, deşi încă era copil, dar ce-o făcea pe ea să înveţe pe de rost poeme pentru omul ăsta, ceea ce nu făcuse niciodată pentru ceilalţi profesori? I-o fi susurat el cine ştie ce la ureche, de i-a sucit capul? Asta era? Era ceva între ei doi, ceva ce ea îmi tăinuia?
Acuma, dacă bărbatul ăsta ar manifesta un interes pentru Joana, mă gândeam eu, ar fi o cu totul altă poveste. Poate că Joana n-o fi gustând poezia, dar măcar e cu picioarele pe pământ.
- Joana lucrează anul acesta la Clicks, am spus eu. Ca să capete experienţă. Anul viitor o să facă un curs de administraţie. Ca să devină administrator.
Domnul Coetzee a dat distrat din cap. Joana nu a spus nimic.
- Scoate-ţi haina, fetiţa mea, şi vino să bei nişte ceai.
În mod normal, noi nu beam ceai, ci cafea. Joana adusese nişte ceai cu o zi înainte, anume pentru musafirul ăsta al nostru. Se numea Earl Grey, foarte englezesc dar nu foarte bun, mă-ntrebam ce-o să facem cu restul pachetului.
- Domnul Coetzee e de la şcoală, i-am repetat ei Joanei, ca şi când n-ar fi ştiut. Ne spunea că nu e englez, dar cu toate astea e profesor de engleză.
- Nu sunt propriu-zis profesor de engleză, a intervenit domnul Coetzee, adresându-se Joanei. Sunt profesorul de engleză suplimentar. Adică am fost angajat de şcoală să le ajut pe elevele cu probleme la engleză. Mă străduiesc să le ajut să se pregătească pentru examen. Prin urmare, sunt un fel de preparator pentru examen. E o descriere mai potrivită pentru ceea ce fac şi o definiţie mai potrivită a ceea ce sunt.
- Chiar trebuie să vorbim despre şcoală? a întrebat Maria Regina. E atât de plicticos.
Dar nu era deloc plicticos. Chinuitor pentru domnul Coetzee, poate, dar nu plicticos.
- Continuaţi, am zis eu, ignorând-o pe cea mică.
- Nu intenţionez să fiu preparator pentru examene tot restul vieţii, a spus el. Asta fac acum, întâmplător sunt calificat pentru această activitate, şi astfel îmi câştig existenţa. Dar nu este vocaţia mea. Nu asta am fost menit să fac pe lumea asta.
Menit să fac pe lumea asta. Din ce în ce mai ciudat.
- Dacă vreţi să vă explic filosofia mea de predare, pot s-o fac, a continuat el. E scurtă, scurtă şi simplă.
- Vă rog, l-am invitat eu, să auzim scurta dumneavoastră filosofie.
- Ceea ce eu numesc filosofie a predării este, de fapt, o filosofie a învăţării. Vine de la Platon, cu mici modificări. Eu cred că, înainte să poată avea loc adevărata învăţare, în inima elevei trebuie să existe o anumită dorinţă de a afla adevărul, un anume foc. Elevul adevărat vrea să ştie. În profesor, îl recunoaşte sau îl percepe pe acela care s-a apropiat de adevăr mai mult decât el. Într-atât îşi doreşte adevărul personificat de profesor, încât e pregătit să-şi mistuie întreaga fiinţă ca să-l afle. În ceea ce-l priveşte, profesorul recunoaşte şi încurajează focul ce arde în elev şi îi răspunde arzând cu o flacără şi mai intensă. Astfel, împreună, cei doi ating un târîm mai înalt. Ca să zic aşa.
S-a oprit zâmbind. Acum că-şi exprimase punctul de vedere, arăta mai relaxat. Ce om ciudat, vanitos! m-am gândit eu. Să se mistuie! Ce prostie! Ce prostie primejdioasă! Cică din Platon! Îşi bate joc de noi? Dar am observat că Maria Regina stătea aplecată în faţă, sorbindu-l din priviri. Maria Regina nu-i lua în glumă vorbele. Asta nu e bine! mi-am zis eu.
- Asta nu-mi prea sună a filosofie, domnule Coetzee, ci a altceva, n-am să spun a ce, pentru că sunteţi musafirul nostru. Maria, poţi aduce tortul. Joana, ajut-o; şi scoate-ţi haina aia. Fiicele mele au făcut un tort anume pentru vizita dumneavoastră.
În clipa în care fetele au ieşit din cameră, am atacat miezul problemei, vorbind încet, ca ele să nu audă.
- Maria e încă un copil, domnule Coetzee. Plătesc ca ea să înveţe engleza şi să obţină o notă bună la examen. Nu plătesc pentru ca dumneavoastră să vă jucaţi cu sentimentele ei. Înţelegeţi?
Fetele s-au întors, aducând tortul.
- Înţelegeţi? am repetat eu.
- Învăţăm ceea ce dorim în adâncul sufletului să învăţăm, a replicat el. Maria vrea să înveţe - nu-i aşa, Maria?
Maria a roşit şi s-a aşezat.
- Maria vrea să înveţe, a repetat el, şi face progrese bune. Are simţ pentru limbă. Poate că într-o bună zi va deveni scriitoare. Ce tort extraordinar!
- E bine ca o fată să ştie să gătească, am spus eu, dar e şi mai bine când poate vorbi corect engleza şi când ia note bune la examenul de engleză.
- Elocuţie bună, note bune, a spus el. Înţeleg perfect dorinţele dumneavoastră.
După plecarea lui şi după ce fetele s-au culcat, m-am aşezat şi i-am scris o scrisoare în engleza mea proastă, n-aveam de ales, nu era genul de scrisoare pe care să-l vadă prietena mea de la şcoala de dans.
Stimate domnule Coetzee, repet ceea ce v-am spus în timpul vizitei dumneavoastră. Sunteţi angajat s-o învăţaţi pe fiica mea limba engleză, nu să vă jucaţi cu sentimentele ei. Ea e copil, dumneavoastră sunteţi adult. Dacă doriţi să vă manifestaţi sentimentele, manifestaţi-le în afara clasei. A dumneavoastră, sincer, ATN.
Asta am scris. Poate că nu aşa vă exprimaţi în engleză, dar aşa ne exprimăm noi în portugheză - traducătoarea dumneavoastră va înţelege. Manifestaţi-vă sentimentele în afara clasei - nu era o invitaţie să umble după mine, ci un avertisment să nu umble după fiica mea.
Am pus scrisoarea în plic, l-am lipit şi am scris pe el numele lui, Domnului Coetzee / Saint Bonaventure, şi luni dimineaţa l-am pus în geanta Mariei Regina.
- Dă-i-l domnului Coetzee, i-am spus eu, pune-i-l în mână.
- Ce e? m-a întrebat ea.
- E un bilet al unui părinte către profesorul fiicei ei, nu-i treaba ta. Hai, ia-o din loc, să nu pierzi autobuzul.
Bineînţeles că am făcut o greşeală, n-ar fi trebuit să spun Nu-i treaba ta. Maria Regina trecuse de vârsta la care te supui dacă mama îţi dă un ordin. Trecuse de acea vârstă, însă eu nu ştiam. Trăiam în trecut.
- I-ai dat domnului Coetzee plicul? am întrebat-o când a venit acasă.
- Da, a răspuns ea şi n-a mai spus nimic.
Nu m-am gândit că era nevoie s-o întreb: Ai deschis cumva plicul şi ai citit pe ascuns, înainte să i-l dai?
A doua zi, spre surprinderea mea, Maria Regina a adus un bilet de la profesorul ăsta al ei, nu un răspuns la biletul meu, ci o invitaţie: am dori să mergem la un picnic cu el şi tatăl lui? La început, mi-a venit să refuz.
- Gândeşte-te, i-am zis eu Mariei Regina, chiar vrei ca prietenele tale de la şcoală să aibă impresia că eşti favorita profesorului? Vrei să te bârfească?
Eu am zis, eu am auzit, ea voia să fie favorita profesorului. Atâta m-a bătut la cap să accept invitaţia, având-o şi pe Joana de partea ei, încât până la urmă am zis da.
Ce agitaţie în casă, dă-i şi fă prăjituri, Joana a adus tot felul de la magazin, astfel că atunci când domnul Coetzee a venit să ne ia duminică dimineaţa, aveam un coş plin de prăjituri şi fursecuri, şi dulciuri, cât pentru o armată întreagă.
N-a venit să ne ia cu o maşină, nu avea maşină, ci cu un vehicol cu partea din spate deschisă, în Brazilia îi spunem caminhonete. Aşa că fetele, îmbrăcate frumos, au fost nevoite să stea în spate, unde erau lemnele pentru foc, iar eu în cabină, cu el şi tatăl lui.
Aceea a fost singura dată când l-am întâlnit pe tatăl lui. Era un om bătrân, nesigur pe picioare, mâinile îi tremurau. Mi-am zis că îi tremurau pentru că şedea lângă o femeie străină, dar mai apoi am văzut că-i tremurau tot timpul. Când ne-a fost prezentat, a spus: "Încântat", pe un ton foarte amabil, curtenitor, după care n-a mai scos un cuvânt. A rămas mut tot drumul, n-a vorbit nici cu mine, nici cu fiul său. Un om foarte tăcut, foarte modest, sau poate speriat de tot şi toate.
Ne-am dus în munţi - a trebuit să ne oprim, pentru ca fetele să-şi pună hainele, li se făcuse frig -, până într-un parc, nu-mi amintesc cum se numea, unde creşteau pini şi erau locuri pentru picnic, dar numai pentru albi, desigur - un loc frumos, aproape pustiu, pentru că era iarnă. De cum am oprit, domnul Coetzee s-a apucat să descarce camioneta şi să facă focul. M-am aşteptat ca Maria Regina să-l ajute, dar ea a luat-o din loc, zicând că vrea să exploreze. Asta n-a fost semn bun. Pentru că, dacă relaţiile dintre ei ar fi fost comme il faut, ca între profesor şi elev, nu s-ar fi ruşinat să-l ajute. Cea care l-a ajutat a fost Joana, era foarte bună la treburi din astea, practică, eficientă.
Iar eu am rămas cu tatăl lui, ca doi bătrâni, bunicii! Mi-era greu să vorbesc cu el, după cum am spus, nu înţelegea engleza vorbită de mine şi era şi timid în prezenţa unei femei; sau pur şi simplu nu înţelegea cine sunt.
Apoi, chiar înainte ca focul să se încingă bine, cerul s-a acoperit de nori, s-a întunecat şi a început să plouă.
- O răpăială, o să treacă iute, a spus domnul Coetzee. Mai bine urcaţi în cabină, dumneavoastră şi fetele.
Prin urmare, fetele şi cu mine ne-am adăpostit în camionetă, el şi tatăl lui s-au ghemuit sub un copac, şi am aşteptat să treacă ploaia. Bineînţeles că n-a trecut, a continuat să plouă, iar fetele şi-au pierdut încet buna dispoziţie.
- De ce trebuie să plouă taman azi dintre toate zilele? s-a smiorcăit Maria Regina, ca un copil.
- Pentru că e iarnă, i-am spus, pentru că e iarnă şi oamenii inteligenţi, oamenii cu picioarele pe pământ, nu merg la picnic în toiul iernii.
Focul făcut de domnul Coetzee şi Joana s-a stins. Toate lemnele se udaseră, prin urmare nu mai aveam cum prăji carnea.
- Ce-ar fi să-i serviţi cu fursecurile făcute de voi? i-am sugerat Mariei Regina.
Şi-asta pentru că în viaţa mea nu văzusem o privelişte mai jalnică decât a celor doi olandezi, tată şi fiu, şezând unul lângă altul sub un copac, prefăcându-se că nu le e frig şi nu sunt uzi leoarcă. O privelişte jalnică, dar şi caraghioasă.
- Oferiţi-le nişte fursecuri şi întrebaţi-i ce-o să facem mai departe. Întrebaţi-i dacă n-au chef să ne ducă pe plajă, să facem o baie.
Zisesem asta în speranţa că Maria Regina va zâmbi, dar n-am reuşit decât s-o îmbufnez şi mai mult; în cele din urmă, Joana a coborât din cabină, în ploaie, şi s-a dus să vorbească cu ei şi s-a întors cu mesajul că vom pleca imediat ce va sta ploaia, ne întoarcem la ei acasă şi ne vor servi cu ceai.
- Nu, i-am zis Joanei. Du-te şi spune-i domnului Coetzee că nu, nu putem merge la ceai, trebuie să ne după direct acasă la noi, mâine e luni şi Maria Regina are de făcut lecţii de care nici măcar nu s-a apucat.
Bineînţeles că a fost o zi nefericită pentru domnul Coetzee. Sperase să-mi facă o impresie bună; probabil că dorise să se dea mare şi faţă de tatăl lui, cu cele trei brazilience atrăgătoare care-i erau prietene; şi-n loc de asta, se alesese cu o camionetă plină de persoane ude până la piele, care se întorceau acasă prin ploaie. Eu însă am socotit că era bine că Maria Regina avusese ocazia să vadă cum era eroul ei în viaţa reală, acest poet care nu era în stare nici măcar să facă focul.