Jurnalul unui an prost

John Maxwell Coetzee (n. Cape Town, 9 februarie 1940) îşi încheie strălucit studiile de literatură engleză şi matematică la University of Cape Town în 1961, apoi se mută în Anglia, unde lucrează ca programator. Îşi ia doctoratul cu o teză despre Samuel Beckett la University of Texas, Austin (1965-1969), ţine cursuri de literatură la New York până în 1971, apoi la University of Cape Town.

Debutează cu romanul Dusklands (1974), urmat de In the Heart of the Country (1977) şi Aşteptându-i pe barbari (Waiting for the Barbarians, 1980; Humanitas, 2005), care îi aduce James Tait Black Memorial Prize. Publică apoi Viaţa şi vremurile lui Michael K (Life & Times of Michael K, 1983 - Humanitas Fiction, 2009), distins cu Booker Prize şi Prix Femina Étranger, Foe (1986 - Jerusalem Prize, 1987), The Age of Iron (1990 - The Sunday Express Book of the Year) şi Maestrul din Petersburg (The Master of Petersburg, 1994 - Irish Times International Fiction Prize, 1995; Humanitas Fiction, 2008).

Boyhood din 1997 şi Youth din 2002 fac parte din ciclul autobiografic Scenes from Provincial Life. Militant pentru drepturile animalelor, Coetzee publică în 1999 volumul The Lives of Animals. Romanul Dezonoare (Disgrace, 1999; Humanitas, 2006) îi aduce un nou Booker Prize, iar Elizabeth Costello (2003) şi Slow Man (2005) se bucură de o foarte bună receptare. În 2007 şi în 2009 apar două dintre cele mai puternice romane ale lui Coetzee, Jurnalul unui an prost (Diary of a Bad Year) şi, respectiv, Summertime, ultimul din ciclul său autobiografic. J.M. Coetzee este autorul mai multor volume de eseuri filozofice şi literare.

Din 2002 trăieşte în Australia, fiind profesor emerit la University of Adelaide. În 2003 primeşte Premiul Nobel pentru literatură.


Un eminent scriitor australian, aflat la vârsta senectuţii, este invitat de un editor german să contribuie la realizarea unei cărţi intitulate Opinii tranşante. Are astfel şansa să-şi exprime gândurile asupra unor subiecte la propria sa alegere. Scrie eseuri scurte despre democraţie, Machiavelli, anarhism, pedofilie, Al Qaida, Guantánamo, erotism, sport, muzica lui Bach şi literatura lui Dostoievski. Care este originea statului, întreabă el, şi natura relaţiei dintre cetăţean şi stat? Cum ar trebui să reacţioneze cetăţeanul unei democraţii moderne în faţa disponibilităţii statului de a ignora consideraţiile morale şi libertăţile civile în războiul declarat terorii, un război care include folosirea torturii? Este tulburat de complicitatea Australiei cu America şi Marea Britanie în războaiele lor din Orientul Mijlociu: un sentiment obscur de dezonoare stăruie asupra lui.

În spălătoria blocului în care locuieşte, scriitorul întâlneşte o tânără atrăgătoare. Când descoperă că este "între slujbe", îi oferă el una: să-i dactilografieze manuscrisul. Anya nu e interesată de politică, dar slujba aceasta o amuză, ca şi atracţia evidentă şi câtuşi de puţin dezagreabilă pe care o resimte scriitorul pentru ea.

Prietenul ei, Alan, consultant în domeniul investiţiilor, care înţelege lumea în termeni economici neo-liberali stricţi, are rezerve faţă de faptul că superba lui iubită îşi pierde vremea cu o muncă ce aminteşte de anii '60. Interesat de banii bătrânului, Alan pune la cale un plan.

Plăcerea pe care o oferă citirea romanului de faţă ţine în parte de inventivitatea lui formală. Paginile se compun din trei paliere, fiecare având propria lui autonomie, deşi sunt legate printr-o plasă fină de corespondenţe. Palierul de sus conţine scurte eseuri provocatoare, multe atacând subiecte grave ale lumii actuale, semnate de celebrul scriitor de şaptezeci şi doi de ani C, cel din mijloc redă gândurile lui C, obsedat de tânăra lui secretară Anya, iar palierul de jos este dedicat opiniilor şi vieţii Anyei, care va trebui să facă o opţiune majoră. Poveştile personale din roman sunt puse în lumină, prin contrapunct, de eseuri, ca în muzica lui Bach atât de dragă lui "Señor C", alter ego-ul lui J.M. Coetzee.


"J.M. Coetzee, laureat al Premiului Nobel pentru literatură şi distins (de două ori) cu Booker Prize, poate cel mai mare scriitor de limbă engleză în viaţă, susţine în acest roman spectaculos că adevăraţii creatori nu cred în competiţii." (Sunday Times)

"Miracolul Jurnalului unui an prost constă în faptul că te implică profund, te distrează într-o bună măsură şi nu este dificil de citit." (The New York Review of Books)

"Romanul lui J.M. Coetzee poate părea o proiecţie a propriei ceremonii funerare, însă una de o mare generozitate: caustică, amuzantă şi înţeleaptă... De ce n-ar putea fi şi bătrânii nebuni?, scria Yeats. În romanul său plin de spirit şi compasiune, Coetzee ne demonstrează de ce nu este posibil." (The New York Times)

---

09. Despre Guantánamo Bay

Cineva ar trebui să conceapă un balet cu titlul Guantánamo, Guantánamo!. O trupă de prizonieri, cu gleznele legate în cătuşe, mâinile în mănuşi de fetru gros, urechile acoperite cu manşoane, glugi negre trase peste cap, execută dansurile persecutaţilor şi disperaţilor. În jurul lor, gardieni în uniforme verde-oliv execută sărituri cu o energie şi o veselie demonice, având pregătite la îndemână ţepuşe pentru vite şi bastoane de cauciuc. Îi îmboldesc pe prizonieri cu ţepuşele, şi prizonierii sar; îi trântesc pe prizonieri la pământ şi le vâră bastoanele în anus, iar pe prizonieri îi apucă spasmele. Într-un colţ, un bărbat pe picioroange, purtând o mască Donald Rumsfeld, ba scrie la masă, ba dansează gigă în secvenţe scurte şi extatice.
Într-o bună zi se va face un asemenea balet, dar nu de către mine. Ar putea chiar ajunge un hit la Londra şi Berlin, şi New York. Nu va avea absolute nici un efect asupra oamenilor spre care ţinteşte, cărora puţin le pasă ce crede publicul de balet despre ei.


Te rog, spun eu, te rog nu înţelege greşit.
Ce să înţeleg greşit? Că mi se spune că nu ştiu să bat la computer?
Bineînţeles că ştii să baţi. Ştiu că slujba asta e sub nivelul tău, îmi pare rău pentru asta, dar hai să perseverăm, hai să continuăm.


De trei ani împreună, şi lui Alan încă i se scoală la mine, şi i se scoală atât de tare, că parcă stă să explodeze. Îi place să-i povestesc despre foştii mei în timp ce mă regulează. Şi apoi? zice. Şi apoi? Şi apoi? Apoi m-a pus s-o iau în gură, zic. Gura asta? zice. Buzele astea? Şi mă sărută înnebunit, furios.
Da, buzele astea, zic, eliberându-mă de săruturile lui atât cât să-i pot răspunde, şi el explodează.
Minciuni toate, desigur. Inventez ca să-l aţâţ. Chestia aia pe care mi-ai spus-o, zice după aceea, e doar o minciună, nu-i aşa? Numai minciuni, zic, şi-i zâmbesc misterios. Bărbatului trebuie să-i strecori tot timpul îndoiala în suflet.



10. Despre ruşinea naţională

Un articol dintr-un număr recent din New Yorker afirmă clar ca lumina zilei că administraţia americană, a cărei conducere se află în mâinile lui Richard Cheney, nu numai că acceptă torturarea prizonierilor din aşa-numitul război împotriva terorii, dar face orice ca să submineze legile şi convenţiile care interzic tortura. Putem astfel în mod legitim să vorbim despre o administraţie care, deşi legală în sensul în care este aleasă în mod legal, este ilegală sau anti-legală în sensul în care operează dincolo de limitele legii, ocolind legea şi opunându-se statului de drept.
Neruşinarea lor depăşeşte orice închipuire. Dezminţirile lor nu conving pe nimeni. Distincţia pe care o fac avocaţii lor între tortură şi coerciţie este de o nesinceritate patentată, pur formală. În noua ordine pe care au creat-o, spun ei implicit, puterea pe care o avea odată sentimentul de ruşine a fost abolită. N-are nici o importanţă dacă vă simţiţi dezgustaţi. Nu ne impresionaţi. Suntem mult prea puternici.
Demostene: În vreme ce sclavul se teme doar de durere, omul liber se teme cel mai mult de ruşine. Dacă admitem că e adevărat ceea ce susţine New Yorker, atunci pentru americani ca indivizi problema e una morală: cum mă comport în faţa acestei ruşini căreia îi sunt supus? Cum îmi salvez onoarea?

Astfel că fac tot ce pot s-o îmbunez. Slavă Domnului că nu sunt domnul Aberdeen, îmi spun în sinea mea, că nu sunt însurat cu această tânără cu ţâfne. Ceea ce e o prostie, desigur. Mi-aş da mâna dreaptă să fiu domnul Aberdeen.

Cum stă treaba cu bătrânul - zice el -, nu s-a dat la tine, nu-i aşa? Adică dacă mi-a tras-o, asta vrei să zici? întreb eu. Nu, nu mi-a tras-o. N-a încercat. Şi dacă ar fi făcut-o? Ce-ai face? Te-ai duce jos şi l-ai cotonogi? O să ajungi la ziar. Te faci de tot râsul. Scriitor bine-cunoscut, snopit în bătaie de iubitul gelos.



Sinuciderea poate salva onoarea cuiva şi probabil că au existat sinucideri de onoare printre americani, despre care nu s-a auzit nimic. Dar ce se poate spune despre acţiunea politică? Oare va fi suficientă acţiunea politică - nu rezistenţa armată, ci acţiunea conform regulilor de bază ale sistemului democratic (trimiterea de petiţii, organizarea de întruniri, scrierea unor scrisori)?
Dezonoarea nu ţine cont de deosebirile fine. Dezonoarea coboară pe umerii omului şi, odată ce a coborât, nici o pledoarie inteligentă n-o va mai ridica. În prezentul climat de frică exacerbată şi în absenţa oricărei manifestări vizibile de reacţie populară împotriva torturii, acţiunile politice întreprinse individual de cetăţeni nu prea pot să aibă vreun efect practic. Şi totuşi, urmărite cu obstinaţie şi hrănite de indignare, asemenea acţiuni vor îngădui cel puţin oamenilor să-şi ţină capul sus. Simplele acţiuni simbolice, pe de altă parte - arderea drapelului, declamaţii răspicate de genul "Îi detest pe conducătorii ţării mele şi mă disociez de ei" -, cu siguranţă nu vor fi de ajuns.
Imposibil de crezut că tot acest spectacol în care onoarea ţării lor este târâtă în noroi să nu fi trezit în inimile unor americani porniri ucigaşe. Imposibil de crezut că nimeni nu s-a gândit să-i asasineze pe criminalii aceştia aflaţi în funcţii înalte.

Credeţi că aş putea deveni model? mă-ntreabă ea hodoronc-tronc.
E la mine în apartament, tocmai mi-a adus tranşa dactilografiată în acea zi. Se îndrepta spre uşă când, din cine ştie ce motiv, se hotărăşte să mai zăbovească. Îşi pune mâinile în şolduri, îşi dă părul pe spate. Mă priveşte provocator.

Când sunt acolo cu el, nu se dă la mine, dar ce face după ce ies, asta e altă poveste. Numai Dumnezeu vede ce face atunci, Dumnezeu şi Fecioara binecuvântată, şi corul îngerilor. Sunt sigură că a şterpelit din uscător nişte chiloţei de-ai mei. Bănuiesc că se desface la prohab după ce plec eu şi şi-o înveleşte în budigăii mei şi închide ochii şi-şi plimbă prin minte tot felul de închipuiri cu fundul meu divin, până ce vine. Apoi se închide la prohab şi se întoarce la John Howard şi George Bush, la cât de ticăloşi sunt ăştia.



Să nu fi existat deja o conjuraţie ale cărei documente vor ieşi cândva, în viitor la lumina zilei?
În orice caz, în lipsa unei perspective de schimbare a politicii, scopul nu numai al americanilor cu conştiinţă, dar şi al occidentalilor în general trebuie să fie acela de a găsi căi pentru a-şi salva onoarea, ceea ce, într-o oarecare măsură, este totuna cu a-şi păstra respectul de sine, dar înseamnă şi a nu trebui să apară cu mâinile mânjite în faţa judecăţii istoriei.
Judecata istoriei este în mod limpede o chestiune care pune la lucru şi minţile celor din administraţia americană. Istoria ne va judeca pe baza mărturiilor pe care le lăsăm în urmă, spun ei în public; şi asupra acestor mărturii, îşi aduc ei aminte în particular, deţinem controlul într-o măsură fără precedent. Despre cele mai rele dintre crimele noastre nici o urmă să nu rămână, nici scrisă, nici materială. Dosarele să fie tocate, hard diskurile să fie zdrobite, cadavrele să fie arse, cenuşa să fie împrăştiată.
Faţă de Richard Nixon sunt dispreţuitori. Nixon era un amator, spun ei. Lui Nixon nu-i păsa de securitate. Pe lista lor de priorităţi, securitatea - prin care ei înţeleg tăinuirea - se plasează pe primul loc, pe al doilea loc şi pe al treilea loc.

Model, zic eu; pentru modelling se caută fete mai înalte. Mai înalte şi mai tinere. Ai fi pusă în situaţia să concurezi cu nişte slăbănoage de şaisprezece ani.