Drumul

Cormac McCarthy s-a născut în Providence, Rhode Island, în 1933.

Studiază, timp de doi ani, artele liberale la Universitatea din Tennessee, iar în 1953 se înrolează în aviaţia militară a SUA, petrecând doi ani în Alaska. Nu îşi termină studiile, pentru că se mută la Chicago, unde scrie primul său roman, The Orchard Keeper, publicat în 1965 şi recompensat cu William Faulkner Award. În 1966, primeşte o bursă Rockefeller şi ajunge la Ibiza, unde termină al doilea roman, Outer Dark

Urmează romanele: Child of God (1973); Suttree (1979); Blood Meridian, or the Evening Redness in the West (1985; în 2006, romanul ocupă locul trei într-un top al revistei New York Times Magazine); The Border Trilogy: All the Pretty Horses (1992; câştigător al National Book Award şi National Books Critics Circle Award şi ecranizat în 2000, în regia lui Billy Bob Thornton), The Crossing (1994) şi Cities of the Plain (1998); No Country for Old Men (2005; filmul omonim din 2007, ecranizarea romanului în regia fraţilor Coen, a câştigat patru premii Oscar), Drumul (The Road, 2006; câştigător al Pulitzer Prize 2007 şi James Tait Black Memorial Prize 2006).

Cormac McCarthy a mai scris un scenariu de film, The Gardener's Son (1976), şi două piese de teatru, The Stonemason (1995) şi The Sunset Limited (2006).


Un roman al sfârşitului civilizaţiei, al coşmarului colectiv, dar şi al credinţei şi speranţei, Drumul are suspansul unei poveşti de aventuri şi semnificaţiile profunde ale unei parabole care reflectă cu luciditate chipul omenesc şi trăsăturile lui inumane.

O iarnă atomică în care nu mai există animale sau plante, singura prezenţă constantă este foamea şi orice întâlnire între două fiinţe omeneşti poate sfârşi într-un act de canibalism. Iată decorul postapocaliptic - definit fie prin absenţe tragice, fie prin prezenţe ameninţătoare - prin care călătoresc un bărbat fără nume şi fiul lui, încercând să ajungă la mare. Au un pistol cu două gloanţe, ceva resturi de mâncare şi nişte pături vechi - şi, foarte important, se au unul pe altul. Supravieţuirea înseamnă însă amoralitate, după cum învaţă copilul studiindu-şi tatăl, a cărui dragoste pare a fi ultimul lucru rămas din lumea veche, ultima realitate confortabilă şi ocrotitoare.

"Suntem morţii vii care bântuie prin decorul unui film de groază" - aceasta este starea de spirit în lumea lui McCarthy, pe care n-o colorează decât foarte rare detalii de un umor nostalgic: ultima sticlă de Coca-Cola sau singura inscripţie care a supravieţuit dezastrului nuclear - rămăşiţele unei lumi semănând neliniştitor de mult cu a noastră.

Romanul Drumul a câştigat Pulitzer Prize în 2007, James Tait Black Memorial Prize în 2006 şi a fost ecranizat în 2009, în regia lui John Hillcoat, cu Viggo Mortensen, Kodi Smit-McPhee, Robert Duvall şi Charlize Theron în rolurile principale.

"Cormac McCarthy scrie seducător, muzical, înspăimântător, fantastic. Numai astfel putea să obţină acest cutremurător portret al lumii după ce se stinge lumina." (The New Yorker)

"Drumul nu e o critică a felului în care trăim astăzi sau a ce s-ar putea întâmpla dacă am continua să trăim astfel. Romanul pune o întrebare simplă: cum ar fi lumea fără oameni? Iar McCarthy dă un răspuns magistral, de calibrul unor Melville şi Lawrence, Conrad şi Hardy." (The New Republic)

"McCarthy este un mare explorator al ciocnirii dintre natură şi natura omenească. Cu ecouri din aventurile lui Jack London şi din Robinson Crusoe, Drumul este romanul său cel mai complex, mai tandru şi mai violent." (Michael Chabon, New York Review of Books)


Călătorul nu era genul care să se uite peste umăr. Merseră în urma lui o vreme, apoi ajunseră în dreptul lui. Un bătrân mărunţel, îndoit de spate, ducea în cârcă o veche raniţă militară şi mergea lovind uşor asfaltul cu un toiag, făcut dintr-un ram decojit. Când îi zări, o luă spre marginea drumului, se întoarse către ei şi rămase pe loc, într-o atitudine prudentă. Avea un prosop murdar legat sub bărbie, ca şi când îl durea o măsea, şi chiar şi după standardele noii lumi, puţea îngrozitor.
N-am nimic, zise bătrânul. Puteţi să vă uitaţi, dacă vreţi.
Nu suntem tâlhari.

Îşi aplecă o ureche spre ei.
Ce-ai zis? strigă el.
Am spus că nu suntem tâlhari.
Da' ce sunteţi?

N-aveau cum să răspundă la întrebare. Îşi şterse nasul cu dosul mâinii şi aşteptă. N-avea pantofi, picioarele îi erau înfăşurate în zdrenţe şi cartoane, legate cu şpargă verde, şi cine ştie câte straturi de îmbrăcăminte jegoasă I se zăreau prin rupturi şi găuri. Deodată păru să se cocârjeze şi mai mult. Se sprijini în toiag şi se lăsă jos, în drum, aşezându-se în cenuşă, cu o mână peste cap. Arăta ca un morman de zdrenţe căzut dintr-o căruţă.

Se-apropiară şi se uitară în jos la el.
Domnule?, zise bărbatul. Domnule?

Băiatul se lăsă pe vine şi puse o mână pe umărul lui.
E speriat, tati. Omul e speriat.

Se uită în susul şi-n josul drumului. Dacă-i ambuscadă, el moare primul, spuse bărbatul.
E doar speriat, tati.
Spune-i că nu-i facem nici un rău.

Bătrânul îşi clătina capul într-o parte şi-n alta, cu degetele vârâte în părul soios. Băiatul se uită în sus la tatăl său.
Poate crede că nu suntem aievea.
Dar cum?
Nu ştiu.
Nu putem sta aici. Trebuie să mergem.
E speriat, tati.
Nu cred că-i bine să-l atingi.
Poate-i dăm ceva de mâncare.

Stătu şi se uită în josul drumului. Fir-ar să fie, şopti el. Se uită în jos, la bătrân. Poate că el o să se transforme în Dumnezeu, iar ei, în copaci. În regulă, zise.

Dezlegă prelata, o dădu la o parte, căută printre conserve, scoase una de cocteil de fructe, scoase desfăcătorul din buzunar, tăie conserva, îndoi capacul, se-apropie de ei, se-aşeză pe vine şi i-o întinse băiatului.
O lingură?
N-o să primească.

Băiatul luă conserva şi i-o dădu bătrânului.
Ia-o, şopti el. Poftim.

Bătrânul îşi ridică ochii şi se uită la băiat. Băiatul îi întinse conserva. Arăta ca cineva care încearcă să hrănească un vultur căzut în drum. E-n regulă, zise el.

Bătrânul îşi luă mâna de pe cap. Clipi. Ochi albaştri-cenuşii, pe jumătate îngropaţi în ridurile subţiri şi murdare de funingine ale feţei.
Ia-o, zise băiatul.

El întinse mâna cu degete încovrigate şi uscate, o luă, o duse la piept.
Mănânc-o, zise băiatul. E bună. Gesticulă, sugerându-i s-o încline. Bătrânul se uită în jos la conservă. O prinse mai bine, o ridică, nările îi fremătară. Unghiile lungi, galbene, ca nişte gheare, râcâiră metalul. Apoi înclină conserva şi bău. Sucul îi curgea în barba jegoasă. Luă conserva de la gură, mestecând cu greutate. Îşi smuci capul când înghiţi. Uite, tati, şopti băiatul.
Văd, zise bărbatul.

Băiatul se răsuci şi se uită la el.
Ştiu ce vrei să-ntrebi, zise bărbatul. Răspunsul e nu.
Ce vreau să-ntreb?
Dacă-l putem lua cu noi. Nu putem.
Ştiu.
Ştii.
Mda.
Bine.
Putem să-i mai dăm ceva?
Să vedem ce face cu asta.

Îl urmăriră cum mănâncă. Când isprăvi, rămase cu conserva în mână, privind în ea, ca şi când ar mai fi putut apărea ceva acolo.
Ce vrei să-i mai dai?
Ce crezi c-ar trebui?
Nu cred c-ar trebui să-i dai nimic. Tu ce vrei să-i dai?
Am putea să gătim ceva la aragaz. Ar mânca împreună cu noi.
Vorbeşti despre popas. Pentru noapte.
Da.

Se uită în jos la bătrân, se uită la drum. În regulă, zise.
Dar mâine mergem mai departe.

Băiatul nu răspunse.
Altă învoială nu scoţi de la mine.
OK.
OK înseamnă OK. Nu înseamnă că negociem altfel mâine.
Ce înseamnă să negociem?
Înseamnă să mai discutăm şi s-ajungem la o altă învoială. Nu există altă învoială. Aşa rămâne.
OK.
OK.

Îl ajutară pe bătrân să se ridice-n picioare şi-i dădură toiagul. Nu cântărea nici măcar cincizeci de kilograme.

Stătu şi se uită în jur, nesigur. Bărbatul îi luă conserva din mână şi-o aruncă în pădure. Bătrânul încercă să-i dea toiagul, dar el îl împinse la o parte. Când ai mâncat ultima oară? îl întrebă el.
Nu ştiu.
Nu-ţi aminteşti.
Adineauri am mâncat.
Vrei să mănânci cu noi?
Nu ştiu.
Nu ştii?
Ce să mănânc?
Poate nişte tocană de vită. Cu biscuiţi săraţi. Şi cafea.
Ce trebuie să fac?
Să ne spui unde-a dispărut lumea.
Ce?
Nu trebuie să faci nimic. Poţi să mergi?
Pot să merg.

Se uită în jos la băiat. Eşti băieţel? îl întrebă.

Băiatul se uită la tatăl său.
A ce arată? întrebă tatăl său.
Nu ştiu. Nu văd bine.
Pe mine mă vezi?
Văd că e cineva acolo.
Bine. Trebuie să ne urnim. Se uită la băiat. Nu-l ţine de mână, spuse el.
Nu vede.
Nu-l ţine de mână. Să mergem.
Unde mergem? zise bătrânul.
Mergem să mâncăm.

Dădu din cap, întinse toiagul în faţă şi bătu ezitant în asfalt.
Câţi ani ai?
Nouăzeci.
Ba n-ai atâţia.
Atunci, n-am.
Asta le spui oamenilor?
Care oameni?
Oricui.
Cam aşa.
Ca să nu-ţi facă rău?
Da.
Şi ţine?
Nu.
Ce-ai în raniţă?
Nimic. Poţi să te uiţi.
Ştiu că pot. Ce-ai acolo?
Nimic. Nişte catrafuse.
Nimic de mâncare?
Nu.
Cum te cheamă?
Ely.
Ely şi mai cum?
Nu-ţi ajunge Ely?
Ba da. Să mergem.