Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Carte de Humanitas Fiction

Puşcăriaşul


Kurt Vonnegut, traducere de Viorica Boitor

18.11.2009
Editura Humanitas Fiction
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Kurt Vonnegut
Puşcăriaşul
Editura Humanitas Fiction, 2009

Traducere din engleză şi note de Viorica Boitor.



*****

Intro
Kurt Vonnegut s-a născut la 11 noiembrie 1922 la Indianapolis, într-o familie cu rădăcini germane. Studiază chimia şi biologia la Cornell University şi Carnegie Institute. În 1942 se înrolează în armată.

Luat prizonier la Dresda, în 1945, este supravieţuitor al bombardamentului asupra oraşului, experienţă atroce care îi inspiră romanul Abatorul cinci sau Cruciada copiilor: Un dans obligatoriu cu moartea (1969). Întors în America, Vonnegut îşi reia studiile, de această dată în antropologie. Între anii 1946 şi 1950 se angajează la compania General Electric, postură satirizată în primul său roman, Pianul mecanic (1952; Humanitas, 2006).

Din acelaşi an, Kurt Vonnegut se dedică în exclusivitate scrisului. În 1959 publică al doilea roman, Sirenele de pe Titan (Humanitas Fiction, 2007), apoi Leagănul pisicii (1963), Fii binecuvântat, domnule Rosewater sau Nu strica orzul pe gâşte (1965), Mama Noapte (1966), Micul dejun al campionilor sau La revedere, tristă zi de luni (1973), Bufoniada sau Gata cu singurătatea! (1976; Humanitas, 2006), Puşcăriaşul (1979), Dick Ochi-de-mort (1982), Galápagos (1985), Barbă Albastră (1987; Humanitas Fiction, 2009), Hocus-Pocus (1990), Cutremur de timp (1997).

Printre volumele sale de povestiri se numără Bun venit printre maimuţe (1968; Humanitas Fiction, 2008), considerat cel mai valoros, Canarul din cuşca pisicii (1961) şi Tabachera din Bagombo (1999). Kurt Vonnegut a scris de asemenea o piesă de teatru (La mulţi ani, Wanda June), volume de eseuri şi "colaje autobiografice".

Kurt Vonnegut s-a stins din viaţă la 12 aprilie 2007. În 2008, apare primul volum postum al autorului, Retrospectivă asupra Armaghedonului, cuprinzând povestiri şi eseuri având drept temă războiul.


*****
Puşcăriaşul ne poartă în lumea comică şi discontinuă, pur vonnegutiană, a marilor infracţiuni şi delicte la nivel guvernamental... şi în străfundurile sufletului omenesc. Această poveste comică, cu un gust amar, urmăreşte cariera nesăbuitului birocrat Walter F. Starbuck de la Harvard până în anii guvernării preşedintelui Nixon şi până în penitenciar, unde ajunge în calitatea de cel mai puţin cunoscut inculpat implicat în scandalul Watergate. Umorul lui Vonnegut devine negru când sunt luate în colimator lăcomia calculată şi inimile de gheaţă ale celor atotputernici, într-o nemiloasă şi memorabilă frescă a lumii moderne.

Walter F. Starbuck ar fi putut deveni întruchiparea visului american. Fiu al unor imigranţi săraci care au renunţat la numele est-european Stankiewicz, greu de pronunţat, tânărul a beneficiat de ajutorul unui mare industriaş, care i-a plătit studiile la Harvard. Însă viaţa lui Walter este plină de răsturnări de situaţie şi de paradoxuri, astfel că la senectute acesta se pregăteşte să intre la închisoare. Nu e prima lui condamnare. Walter, mărunt oficial guvernamental, a mai stat în puşcărie şi după scandalul Watergate. Numai că, la scurt timp după eliberare, viaţa îi rezervă o surpriză: o reîntâlneşte pe Mary Kathleen, o iubită din tinereţe, care, deşi fără adăpost şi locuind în subteranele New Yorkului, conduce din umbră omnipotenta şi omni-prezenta companie RAMJAC. Iar după moartea ei, Walter, legatar universal al lui Mary Kathleen, va da frâu liber viselor idealiste de demult. Vise pentru care lumea nu e pregătită şi pentru care Walter va trebui până la urmă să plătească...

"Kurt Vonnegut este, fără îndoială, unul dintre cei mai mari scriitori americani." (Graham Greene)

"O bijuterie... un roman matur, imaginativ - probabil cel mai bun pe care l-a scris Vonnegut. Puşcăriaşul reprezintă un tur de forţă în prezentarea societăţii americane. Nu-l rataţi!" (Playboy)

"În cartea aceasta, Vonnegut nu iartă nimic!" (People)

"Kurt Vonnegut este scriitorul american cel mai viguros, cu o imaginaţie debordantă." (John Irving)





10
Ruth e singura pe care o numesc "soţia mea". Cu toate astea, nu m-aş mira dacă, în Ziua Judecăţii de Apoi, Sarah Wyatt şi Mary Kathleen O'Looney ar fi confirmate amândouă drept soţiile mele. Cu amândouă am format o pereche - cu Mary Kathleen timp de vreo unsprezece luni, iar cu Sarah Wyatt, cu intermitenţe, circa şapte ani.

Parcă îl şi aud pe Sfântul Petru spunându-mi:
- Domnule Starbuck, s-ar zice că ai fost un fel de Don Juan.

Iată-mă, aşadar, intrând în O mie nouă sute Treizeci şi unu în holul unde se servea tortul miresei la hotelul Arapahoe, la braţ cu Sarah Wyatt, moştenitoarea yankee a imperiului ceasurilor. Familia ei era aproape la fel de lefteră ca şi a mea. Puţinul pe care îl salvaseră avea să se împartă între supravieţuitoarele care pictaseră cadranele acelor ceasuri pentru Marina Militară. Această împărţeală avea să fie impusă forţat printr-o decizie istorică a Curţii Supreme a Statelor Unite privitoare la vina personală a angajatorilor pentru decesele survenite la locul de muncă din cauza neglijenţei criminale.

Sarah cea de optsprezece ani zise acum despre holul hotelului Arapahoe:
- E aşa de murdar - şi nu-i nimeni aici. Îmi place, adăugă ea râzând.

În clipa aceea, în holul slinos de la Arapahoe, Sarah Wyatt nu ştia că acţionam afişând o totală lipsă de simţ al umorului din ordinul lui Alexander Hamilton McCone. Ulterior avea să-mi spună că a crezut că am glumit când i-am zis să mergem la ţinută festivă. Credea că ne-am îmbrăcat ca milionarii doar ca de-o glumă de Halloween. Aveam să ne tăvălim de râs la nesfârşit nădăjduia ea. O să fim ca nişte personaje dintr-un film.

Nici vorbă de-aşa ceva: eram un robot programat să se comporte ca un aristocrat veritabil.

Ah, de-aş mai fi o dată tânăr!

Poate că mizeria din holul de la Arapahoe n-ar fi fost atât de vădită dacă cineva n-ar fi încercat să se ocupe de ea, pentru ca după aceea să se oprească din lucru. De un perete era rezemată o scară înaltă. La baza ei era o căldare plină cu apă murdară, cu o perie care plutea la suprafaţă. Cineva, evident, se căţărase pe scară cu căldarea. Frecase peretele atât cât putuse din vârful scării. Crease un cerc de suprafaţă curată, picături de murdărie se prelingeau la bază, clar de tot, dar cercul strălucea ca o lună plină.

Nu ştiu cine a făcut luna aceea plină. Nu aveam pe cine să întreb. Înăuntru nu erau nici comisionari, nici oaspeţi. În depărtare, la recepţie, nu era nici ţipenie de om. Standul de ziare şi chioşcul de bilete de teatru erau închise. În uşile lifturilor lipsite de liftieri erau proptite scaune, să le ţină deschise.
- Cred că nu mai funcţionează, îmi spuse Sarah.
- Cineva mi-a făcut rezervarea telefonic, am zis. M-a făcut monsieur.
- La telefon oricine poate face pe-oricine altcineva monsieur, fu de părere Sarah.

Pe urmă însă, am auzit tânguirea unei viori ţigăneşti - suspina de ziceai că i se frânge inima. Şi astăzi, când în amintire îmi răsună tânguirea acelei viori, sunt în măsură să adaug această informaţie: Hitler, care încă nu ajunsese la putere, avea să pricinuiască moartea oricărui ţigan ce ar fi încăput pe mâinile soldaţilor sau poliţiei lui.

Muzica se revărsa din spatele unui paravan pliant din hol. Împreună cu Sarah am avut curajul să dăm la o parte paravanul de lângă perete. Ne-am trezit în faţa unui glasvand încuiat cu lacăt şi zăvor. În loc de geamuri, glasvandul avea oglinzi care ne arătară încă o dată cât de copilăroşi şi de bogaţi eram. Sarah descoperi însă că una dintre oglinzi avea un defect în stratul de argint. Se uită prin găurică, după care mă invită să fac acelaşi lucru. Am rămas perplex. Era ca şi cum m-aş fi uitat prin prisma sclipitoare a unei maşini a timpului. De cealaltă parte a glasvandului era celebrul restaurant al hotelului Arapahoe, aflat într-o stare excelentă, cu vioara de serviciu ce interpreta muzică ţigănească - aproape acelaşi, atom cu atom, cu cel din epoca lui Diamond Jim Brady. Cele o mie de lumânări din candelabre şi de pe mese deveneau miliarde de steluţe datorită obiectelor din argint, cristal şi porţelan şi a oglinzilor din interior.

Iată cum stăteau lucrurile: hotelul şi restaurantul, deşi se aflau în aceeaşi clădire, la un minut de mers pe jos de Times Square, aveau proprietari diferiţi. Hotelul fusese închis - nu mai primea oaspeţi. Pe de altă parte, restaurantul tocmai fusese complet renovat, proprietarul lui fiind convins că economia nu va rămâne multă vreme în colaps şi că acesta a fost provocat doar de o temporară descurajare a oamenilor de afaceri.

Sarah şi cu mine greşiserăm intrarea. I-am spus asta şi lui Sarah, la care ea mi-a răspuns:
- Asta-i povestea vieţii mele. Niciodată nu nimeresc de prima oară.

Aşa se face că am ieşit împreună cu Sarah înapoi în întunericul serii şi apoi am intrat pe uşa care dădea în locul unde ne aşteptau mâncarea şi băutura. Domnul McCone mă învăţase să comand masa din timp. Aşa am şi procedat. Ne ieşi în întâmpinare însuşi proprietarul localului. Era francez. Pe reverul fracului avea o decoraţie care mie unul nu-mi spunea nimic, dar care lui Sarah îi era familiară, pentru că şi tatăl ei avea una la fel. Avea să-mi explice că respectivul este chevalier în Legiunea de Onoare.

Sarah petrecuse multe veri în Europa. Eu nu fusesem acolo niciodată. Vorbea fluent limba franceză, aşa că, împreună cu proprietarul, a executat un madrigal în cea mai melodioasă limbă a pământului. Cum m-aş fi descurcat în viaţă fără femeile care au îndeplinit funcţia de interprete ale mele? Dintre cele patru femei pe care le-am iubit la viaţa mea, Mary Kathleen O'Looney a fost singura care nu ştia nici o altă limbă în afară de engleză. Totuşi, până şi Mary Kathleen mi-a fost interpretă pe vremea când, fiind un comunist de Harvard, încercam să comunic cu membrii clasei muncitoare americane.

Proprietarul restaurantului îi spuse lui Sarah în limba franceză, iar apoi ea îmi spuse şi mie că Marea Criză Economică nu-i altceva decât un moment de descurajare. El mai spuse că băuturile alcoolice vor redeveni curând legale, de-ndată ce va fi ales un preşedinte democrat, şi că viaţa va fi din nou veselă.

Ne-a condus la masa noastră. Îmi închipui că în salon ar fi încăput cel puţin o sută de persoane, dar la celelalte mese nu mai erau decât vreo doisprezece clienţi. Nu se ştie cum, aceştia încă aveau bani gheaţă. Şi astăzi, când încerc să-mi aduc aminte cum arătau şi ce erau, îmi vin în minte caricaturile lui George Grosz, cu plutocraţii corupţi din Germania cufundată în mizeria de după Primul Război Mondial. În O mie nouă sute Treizeci şi unu nu apucasem să văd caricaturile acelea. Nu apucasem să văd nimic.

Ţin minte că era acolo o bătrână buhăită la faţă, care mânca de una singură şi avea un colier de diamante. Ţinea în poală un pechinez. Câinele avea şi el un colier de diamante.

Îl mai ţin minte pe un bătrân ofilit, care stătea cocârjat deasupra mâncării din farfurie, pe care o ţinea acoperită cu braţele, să nu i-o vadă nimeni. Sarah îmi şopti că respectivul parcă ar avea de mâncare o chintă royală. Aveam să aflăm că, de fapt, era caviar.
- Pesemne că-i un local foarte scump, zise Sarah.
- Nu-ţi face griji, am liniştit-o eu.
- Banii sunt o chestie aşa de ciudată, spuse ea. Pentru tine au vreun sens?
- Nu, am răspuns.
- Oamenii care au bani şi oamenii care n-au, reflectă ea. Cred că nimeni nu înţelege ce se-ntâmplă cu adevărat.
- Trebuie să fie unii care să înţeleagă, am zis.

Astăzi nu mai cred nici eu asta.

Ba am să adaug, în calitatea mea de angajat de vază al unui enorm conglomerat internaţional, că nimeni din cei care o duc bine în această economie nici măcar nu-şi pune întrebarea ce se-ntâmplă cu adevărat.

Suntem cimpanzei. Suntem urangutani.
- Domnul McCone are idee cât o să mai ţină Criza Economică? mă întrebă Sarah.
- Nu se pricepe deloc la afaceri, fu răspunsul meu.
- Şi totuşi, cum poate fi aşa bogat dacă nu se pricepe deloc la afaceri? mă întrebă ea.
- Fratele lui e cel care se ocupă de toate, am zis.
- Ce n-aş da să aibă şi tata pe cineva care să se ocupe de toate treburile lui, spuse ea.

Ştiam că afacerile lui taică-său mergeau atât de prost, încât fratele ei, colegul meu de cameră, se hotărâse să se retragă de la facultate la sfârşitul semestrului. Nici nu avea să se mai întoarcă vreodată. Avea să se angajeze ca simplu infirmier într-un sanatoriu de tuberculoşi şi să sfârşească el însuşi bolnav de tuberculoză. Din cauza bolii avea să fie scutit de armată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În schimb, va lucra ca sudor pe un şantier naval din Boston. Voi pierde legătura cu el. Sarah, cu care mă văd din nou regulat, mi-a spus că a murit după un atac de cord suferit în O mie nouă sute Şaizeci şi cinci - într-un mic atelier de sudură înghesuit, în care lucra de unul singur în satul Sandwich, de la Cape Cod.

Îl chema Radford Alden Wyatt. N-a fost însurat niciodată. Din câte mi-a spus Sarah, nu mai făcuse o baie de ani de zile. "Au trăit în puf vreme de trei generaţii", vorba aia. În cazul familiei Wyatt, s-ar fi zis că mai degrabă de zece generaţii. Fuseseră mai bogaţi decât majoritatea vecinilor lor cel puţin timp de zece generaţii. Tatăl lui Sarah vindea acum la preţuri de nimic toate comorile pe care le adunaseră străbunii lui - trofee englezeşti, argintărie confecţionată de Paul Revere, tablouri ce-i înfăţişau pe bărbaţii familiei Wyatt în ipostaza de căpitani de vas, negustori, predicatori şi avocaţi, tot felul de comori importate din China.
- E cumplit să-l văd pe tata tot timpul deprimat, îmi spuse Sarah. Tatăl tău e la fel de deprimat?

Se referea la tatăl meu imaginar, custodele colecţiei de artă a domnului McCone. Pe-atunci îl vedeam clar de tot cu ochii minţii. Acum nu mai reuşesc să-l văd deloc.
- Nu, am răspuns.
- Ce noroc pe tine, zise ea.
- Cred că-s norocos, am recunoscut.

De fapt, tatălui meu îi mergea cât se poate de bine. Mama şi cu el reuşiseră să depună la bancă aproape toţi banii câştigaţi, iar banca la care îşi băgaseră banii nu dăduse faliment.
- Ce bine ar fi dacă oamenilor nu le-ar mai păsa atâta de bani, zise ea. Îi spun întruna lui tata că mie nu-mi pasă de bani. Nu-mi pasă dacă n-o să mai merg niciodată în Europa. Detest şcoala. Nu vreau să mai merg la şcoală. Nu învăţ nimic. Mă bucur că ne-am vândut bărcile. Oricum, mă plictisisem de ele. N-am nevoie de îmbrăcăminte nouă. Am destulă, cât să-mi ajungă pe-o sută de ani. Dar el nu vrea să mă creadă. Îmi tot zice: "Te-am dezamăgit. Am dezamăgit pe toată lumea".

Întâmplător, tatăl ei era un partener neimplicat direct în afacerile firmei, dar asta nu-l făcea mai puţin vinovat în scandalul iradierii cu radiu; în zilele lui de glorie fusese cel mai mare vânzător de iahturi din Massachusetts. Afacerea îi dăduse faliment, desigur, în O mie nouă sute Treizeci şi unu. Iar în urma colapsului îl lăsase cu ceea ce, după cum mi-a povestit el într-un rând, era "...un morman de debite înalt cât Mount Washington şi cu un morman de facturi înalt cât Pike's Peak".

Era tot absolvent de Harvard - căpitanul invincibilei echipe de înot din anul O mie nouă sute Unsprezece. După ce a pier-dut totul, n-a mai vrut să muncească. L-a întreţinut soţia lui, care a înfiinţat o firmă de aprovizionare cu alimente şi băuturi ce funcţiona chiar la ei acasă. Aveau să moară săraci lipiţi pământului.

Aşa că nu sunt primul absolvent de Harvard pe care a trebuit să-l întreţină soţia lui.

Scurt pe doi.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer