Bărbatul de la gară

Una dintre cele mai importante voci ale literaturii irlandeze actuale, Jennifer Johnston s-a născut în 1930 în Dublin, ca fiică a dramaturgului Denis Johnston şi a actriţei Shelagh Richards. A studiat la Trinity College din Dublin.

În anii '70 s-a stabilit lângă Derry, şi tot atunci a debutat ca scriitoare. Primul ei roman publicat a fost The Captains and the Kings (1972), deşi The Gates (1973) fusese scris înaintea acestuia. Le urmează How Many Miles to Babylon? (1974), Shadows on Our Skin (1977), acesta din urmă finalist la Booker Prize, The Old Jest, distins cu Whitbread Award for Fiction în 1979, şi Christmas Tree (1981).

Bărbatul de la gară (The Railway Station Man, 1984) şi Fool's Sanctuary (1987), ca majoritatea cărţilor lui Jennifer Johnston, reflectă preocuparea constantă a autoarei pentru felul în care familiile, echilibrul interior şi relaţiile afective ale acestora sunt afectate de tragediile istoriei. În 1991, vede lumina tiparului romanul The Invisible Worm, finalist pe lista Sunday Express Book of the Year. Îi urmează The Illusionist (1995), This Is Not a Novel (2002), Grace and Truth (2005), Foolish Mortals (2007).


Într-o Irlandă a contrastelor, bucolică şi violentă în acelaşi timp, Roger, erou de război ale cărui cicatrici nu sunt toate vizibile, şi Helen, pictoriţă a cărei viaţă părea să se fi oprit în loc, descoperă iubirea, speranţa şi a doua şansă la fericire.

Cei doi aleg să se mute în Knappogue, pe coasta de nord a Irlandei, Helen pentru că vrea să picteze, iar Roger pentru că are o pasiune: să renoveze halte dezafectate. Iar micuţa gară a satului pare făcută anume pentru el. Helen e singură după ce unul din numeroasele atentate ce însângerează Irlanda îi răpeşte soţul, care nu a înţeles-o şi nu a ştiut să-i câştige inima. Viaţa ei monotonă e întreruptă din când în când de scurtele apariţii neliniştitoare ale fiului ei Jack, student la Trinity College. Roger este singur şi mutilat după ce a luptat în cel mai crud război al secolului XX. Amândoi vor să fugă de o viaţă şi o lume cărora nu le mai văd rostul. Întâlnirea lor va fi începutul unui lung şi uneori dureros proces de reacomodare cu normalitatea - atât de bizară pentru ei - a unei relaţii pline de dragoste şi înţelegere. Însă cei care renunţă la armura indiferenţei devin vulnerabili, iar Helen va afla ce înseamnă adevărata singurătate.


Romanul Bărbatul de la gară a fost ecranizat în 1992 de Michael Whyte, avându-i ca protagonişti pe Julie Christie şi Donald Sutherland.

"O scriitură elegantă şi personaje portretizate subtil, schiţate pe hârtie de o mână sigură." (The Times)

"Jennifer Johnston reuşeşte să creeze, prin tuşe discrete, o atmosferă plină de tensiune emoţională." (Le Monde)

"Jennifer Johnston este una dintre cele mai impresionante voci literare de astăzi." (Sunday Express)

"Bărbatul de la gară este un roman magistral." (Anthony Burgess)


Până la gară erau două mile de drum povârnit. Drumul era cam prost. Trecuseră ani buni de când consiliul comunal trimisese acolo maşini cu pietre şi gudron. Cum era prea puţin folosit, se gândiseră că nu-i nevoie să-l repare. Nu trecea pe acolo decât întâmplător câte un ţăran care-şi ducea oile să pască pe munte, sau altul care cobora la târg. Uneori pe coama dealului se opreau grupuri de turişti ca să privească în jos, la oceanul cu şiragurile lui de insuliţe. Dar nimeni, nici ţăranii, nici turiştii, nu arunca vreo privire la clădirea gării; aşa se întâmplase în trecut. Acum însă, gara făcea parte din folclorul local.

Clădirea din cărămidă roşie fusese construită în 1903, solidă, funcţională, potrivită pentru reţeaua de linii ferate care urcau pe clina dealului sau coborau pe malul apei, oferindu-le localnicilor pentru prima oară acces la cărările şerpuite, pustii de pe coastă.

Clădirea se înalţă şi acum, semeaţă, cu faţa spre marea îndepărtată. În spate, cele două peroane şi spaţiile dintre fostele şine, năpădite de bălării, şi în fundal, dealul, golaş, posomorât. Cabina de semnalizare se zărea în dreapta primului peron, la vreo cincizeci de metri de clădirea gării. Două sau trei trepte ale scării de lemn putreziseră şi câteva geamuri fuseseră sparte, dar cabina în sine părea să fie în formă bună. Literele pictate în alb, KNAPPOGUE ROAD, erau încă vag lizibile sub fereastră. Vechea magazie se găsea la capătul cel mai îndepărtat al celui de-al doilea peron, lângă trecerea la nivel, nefolosit.

Ploaia se prefăcuse într-o burniţă pâcloasă, dar, din când când, răbufnea câte o pală de vânt care ar fi putut să împrăştie norii. Gardurile vii erau încărcate de boabe de mure ude, strălucitoare, şi Helen şi-a propus în gând să vină cu două coşuri într-una din zilele uscate. Murele culese pe ploaie n-au gust, dulceaţa e diluată de umezeală. Ar putea veni cu Jack cu două coşuri, să culeagă mure. Gândul acesta a făcut-o să râdă. Nici într-o mie de ani n-ar accepta Jack să vină. Niciodată, nici în copilărie, nu dăduse dovadă de asemenea înclinaţie. "Nu poate exista între noi o astfel de intimitate, şi-a spus Helen. Bănuiesc că între părinţi şi copii trebuie să existe măcar această legătură domestică, dacă nu mai mult. Dar se pare că e greu de dobândit." S-a întrebat de ce o fi venit Jack s-o viziteze.

Un porumbar marca sfârşitul gardului de verdeaţă. Dincolo de gard drumul se lărgea şi apărea clădirea gării. Canatul din dreapta al uşii verzi era deschis, şi Helen a traversat drumul, a urcat o treaptă şi a intrat în holul şubrezit. Aerul era îmbâcsit şi jilav: peste douăzeci de ani de păianjeni şi şobolani morţi. Deşi se făcuse curăţenie şi holul fusese frecat, răzuit, şi pereţii văruiţi, duhoarea persista. Uşa dinspre peron era deschisă, şi un curent răcoros mătura holul. Helen a înaintat şi s-a uitat pe fereastra ghişeului de bilete. Un foc vesel ardea în soba micuţă.

O masă cu tăblie demontabilă şi vreo două scaune încărcate cu cărţi. O haină de molton atârna pe uşa care ducea la peron. Se auzeau zgomotele unui fierăstrău care tăia lemne.
- Da?

Vocea a răsunat în spatele ei. Helen a tresărit.
- Cu ce vă pot fi de folos?
- Nu v-am auzit venind.

Un bărbat înalt, cu un petic negru pe ochiul stâng, stătea în mijlocul holului. Mâneca stângă, goală, era vârâtă în buzunarul hainei de tweed. Avea o înfăţişare foarte îngrijită, însă purta în picioare nişte tenişi jerpeliţi, zdrenţuiţi şi găuriţi în dreptul degetelor mari. Poate că roşi de şoareci, şi-a spus Helen. Ba nu! Nu părea omul care să lase şoarecii să-i roadă pantofii.

Vocea îi suna clar când a adăugat:
- Dacă doriţi informaţii legate de trenuri...

Helen a izbucnit în râs.
- Mai durează până când o să-şi reia mersul.

Helen s-a oprit din râs.
- Mai sunt multe de făcut până când gara o să ajungă operaţională.
- Eu...
- După cum puteţi vedea singură.

Glasul îi devenise aspru, neprietenos.
- Unde doriţi să plecaţi?

Helen nu ştia ce să răspundă.
- Cred că există o reţea bine organizată de autobuze. Puteţi ajunge uşor la Letterkeny şi la Donegal. După care... A ridicat din umeri: Există felurite legături.

Helen a râs din nou, pentru că nu ştia ce altceva să facă. Un râs nervos.
- Nu. Nu-i vorba de aşa ceva. Locuiesc aici. Am venit să văd doar... să... Cineva mi-a spus că vă numiţi Haythorne. M-am întrebat... am cunoscut pe vremuri la Dublin o familie Haythorne. Cu multă vreme în urmă. M-am gândit că poate...
- Hawthorne mă cheamă, a răspuns el, punând punct conversaţiei.
- A!

O clipă mai târziu Helen i-a întins mâna.
- Domnule Hawthorne, eu sunt Helen Cuffe.

Bărbatul nu s-a clintit.
- Locuiesc în casa de la capătul drumului. Chiar înainte de intrarea în sat.

A urmat o tăcere ştirbită doar de zgomotul fierăstrăului, venit de undeva din capătul peronului.
- M-am gândit să vin să văd dacă aveţi nevoie... Probabil că vă descurcaţi greu aici... Dacă doriţi ceva de mâncare, sau ştiu eu...

A simţit sângele năvălindu-i în obraji.
- Mă descurc foarte bine, mulţumesc.

Două cicatrici pungite coborau de sub peticul de pe ochi până la bărbie, trăgându-i uşor colţul gurii într-o parte.
- Eu ies foarte rar în societate.

"Îl bag în mă-sa de grobian, şi-a spus Helen. S-a răsucit pe călcâie şi a dat să traverseze holul, spre uşă. Şi eu ies rar în societate. Îl bag în mă-sa."
- Doamnă Cuffe, a strigat după ea.

Helen s-a oprit, dar nu s-a întors spre el.
- Sunteţi muiată de ploaie.

Ea a dat din cap.
- Sau domnişoară Cuffe?
- Doamnă.
- Aţi făcut pe jos tot drumul până aici?
- Da. Din motive de sănătate. Vreau să trăiesc mult, o viaţă lungă. La revedere, domnule Hawthorne.
- La revedere, doamnă Cuffe.

Când a ieşit din nou în ploaie, Helen a murmurat:
- Îl bag în mă-sa!

Spre seară ploaia s-a oprit, aşa cum se întâmpla mereu pe coasta de vest. Norii s-au risipit şi cerul s-a colorat într-un albastru diafan, proaspăt spălat. Marea, în depărtare, de un albastru mai întunecat, părea tulburată. Valuri tivite cu spumă se rostogoleau şi se ondulau la marginile insulelor. Soarele vătuit de aburi de ceaţă aluneca în jos spre muchia orizontului.

Helen şedea pe treapta din faţa verandei şi urmărea schimbarea coloritului. Umbrele copacilor şi ale gardurilor de verdeaţă se alungiseră şi se întunecaseră. Era unul dintre momentele care întotdeauna îi dădeau fiori de emoţie. În general, schimbările în natură sunt imperceptibile, dar această pieire a soarelui dincolo de marginea lumii o emoţiona de fiecare dată prin viteza ei vertiginoasă şi prin înfricoşătoarea simplitate cu care se petrecea.

Jack s-a materializat, venind de nicăieri, şi a rămas tăcut în picioare lângă ea.
- La ce oră mâncăm? a întrebat-o în cele din urmă.
- La orice oră doreşti tu. Încă nu m-am gândit.
- Aş vrea să mă duc în sat, să beau ceva.
- Poţi să bei aici şi să scuteşti drumul.
- Simt nevoia de puţină mişcare.

Helen i-a răspuns râzând:
- În Knappogue n-a mai fost vreo mişcare de la revolta din 1798. Mă îndoiesc că şi atunci a fost.
- Ai ceva împotrivă să mă duc în sat?
- Nu. Du-te. O să luăm masa pe la nouă şi jumătate. Doar dacă mişcarea n-o să fie prea captivantă. În cazul ăsta, trimite-mi un mesaj printr-un porumbel călător.
- În ordine. Pe curând.

În chip surprinzător, Jack s-a aplecat şi a sărutat-o pe creştet.