Biblioteca morţilor

Doctorul Glenn Cooper a studiat arheologia la Harvard şi medicina la Tufts University. În tinereţe a participat la numeroase săpături arheologice, mai ales în Anglia, dar în cele din urmă a ales o carieră în medicină. După ce a lucrat în două mari spitale americane, şi-a deschis propriul cabinet medical, apoi a fost directorul unei importante companii din domeniul biotehnologiei.

În această perioadă a început să scrie scenarii şi a reuşit să vândă câteva la Hollywood, ceea ce l-a încurajat să producă un film de lung metraj, Long Distance (2005), distribuit în peste treizeci de ţări. Biblioteca morţilor (Library of the Dead, 2009), primul său roman, a fost deja vândut în douăzeci şi cinci de ţări, iar următorul - Book of Souls - va fi publicat în 2010.


Acest roman începe în mai 2009, la New York, când bancherul David Swisher primeşte o carte poştală pe care figurează doar un sicriu şi o dată. Data morţii sale. Acest roman începe în februarie 1947, la Londra, unde Winston Churchill ia o hotărâre care îi va împovăra conştiinţa până la sfârşitul zilelor sale. O hotărâre cumplită, dar necesară. Acest roman începe în iulie 1947, la Washington, când Harry Truman, preşedintele care a ordonat folosirea bombei atomice, află un secret care ar putea arunca lumea în haos. Un secret străvechi, însă foarte actual. Acest roman începe în decembrie 782, pe insula Vectis, când un copil analfabet scrie pe zăpadă nume şi numere. Har divin sau blestem? Acest roman, dacă este un roman, a început şi nu s-a sfârşit. S-ar putea ca noi toţi să fim în el, fără să ştim. Pentru că nimic nu este întâmplător. Pentru că destinul fiecărui om este deja scris.

"O abordare uimitoare a străvechii înfruntări dintre liber-arbitru şi predestinare." (Katherine Neville)

"Un pont: va fi marele debut al anului." (Bookseller Magazine)

"O poveste incandescentă şi explozivă... împletire ingenioasă de thriller modern cu mystery istoric. Un roman pe care nu trebuie să-l rataţi." (James Rollins)


12 februarie 1947
Londra

Ernest Bevin era veriga de legătură, curierul, singurul membru al Cabinetului care servise sub ambele guverne. Pentru Clement Atlee, prim-ministrul laburist, el era alegerea logică.
- Da, Ernest, îi spusese Atlee secretarului de externe în timp ce şedeau în Downing Street 10, în faţa unui şemineu. Stai de vorbă cu Winston. Cere-i ajutorul în numele guvernului.

Pe capul chel al lui Atlee apăruseră mărgele de sudoare şi Bevin urmărea stânjenit un pârâiaş care se scurgea de pe fruntea lată, pe nasul acvilin al prim-ministrului.

Misiune acceptată. Fără întrebări, fără rezerve. Bevin era soldat, descendent al unui lung şir de lideri laburişti şi unul dintre fondatorii celui mai mare sindicat britanic, TGWU. Totdeauna pragmatic, înainte de război fusese unul dintre puţinii politicieni laburişti care cooperaseră cu guvernul conservator, luptând cot la cot cu acesta împotriva aripii pacifiste din propriul partid. În 1940, Churchill îşi pregătea ţara de război şi formase un guvern de largă coaliţie. Bevin era un om pe care Churchill îl putea folosi în continuare, aşa că ajunsese ministru al Muncii şi Serviciilor Publice şi primise numeroase responsabilităţi, inclusiv în industria militară. Reuşise cu mare abilitate să stabilească un echilibru între necesităţile armatei şi cele ale civililor, ba chiar îşi înfiinţase propria armată de 50 000 de oameni, smulşi din rândul trupelor pentru a lucra în minele de cărbune. "Băieţii lui Bevin". Churchill îl ridica în slăvi.

Apoi venise şocul. La doar câteva săptămâni după încheierea războiului, încă bucurându-se de victorie, cel pe care ruşii îl numeau "buldogul britanic" pierduse alegerile generale din 1945, măturat de avalanşa stârnită de Partidul Laburist al lui Clement Atlee. Churchill, omul care se bucurase de cea mai mare încredere din partea compatrioţilor săi în timpul războiului, fusese dat la o parte de un electorat care nu mai credea că el ar fi în stare să reconstruiască ţara. Bărbatul care spusese: "Ne vom apăra insula cu orice preţ, vom lupta pe plaje, vom lupta pe pistele de aterizare, vom lupta pe ogoare şi pe străzi, nu ne vom preda niciodată", s-a retras de pe marea scenă şchiopătând, trist şi demoralizat. Acum, la un an şi jumătate de la înfrângere, conducea capricios opoziţia şi-şi petrecea cele mai plăcute clipe în mult elogiata Chartwell House, unde scria poeme, picta acuarele şi hrănea cu firimituri de pâine lebedele negre.

Şi tot acum, după un an şi jumătate, Bevin, secretarul de externe al prim-ministrului Atlee, se afla într-un buncăr şi-l aştepta pe fostul lui şef. Era frig şi Bevin avea pardesiul încheiat până sus, iar dedesubt purta un costum cu vestă, din stofă groasă, de iarnă. Era un bărbat solid, cu păr cenuşiu care începea să se rărească, pieptănat pe spate şi uns cu briantină, cu o faţă cărnoasă, cu fălcile cam lăsate. Alesese în mod special acest loc de întâlnire clandestin, pentru a transmite un mesaj psihologic. Subiectul de discuţie e foarte important. Secret. Vino repede, nu întârzia.

Mesajul fusese limpede pentru Churchill, care intră greoi, se uită calm în jur şi întrebă:
- De ce mi-ai cerut să vin iar în locul ăsta blestemat?

Bevin se ridică şi, cu un gest scurt, îl trimise la plimbare pe ofiţerul superior care îl însoţea pe Churchill.
- Erai în Kent?
- Da, eram în Kent! Churchill tăcu o clipă. N-am crezut c-o să mai calc vreodată pe-aici.
- Nu-ţi scoate haina. E foarte frig.
- Aşa e mereu aici, răspunse Churchill.

Cei doi îşi strânseră mâinile cu răceală, apoi se aşezară, după ce Bevin îl conduse pe Churchill la o masă pe care se afla un dosar roşu cu sigiliul prim-ministrului.

Se aflau în buncărul de pe George Street, în care Churchill şi cabinetul său petrecuseră o bună parte din război. Camerele fuseseră construite în subsolul clădirii Oficiului Muncii, exact între Parlament şi Downing Street. Cu plafoane din beton armat, apărat de saci cu nisip şi săpat la o adâncime respectabilă, buncărul ar fi supravieţuit probabil unui atac direct, dar acesta nu se materializase niciodată.

Stăteau faţă-n faţă la uriaşa masă pătrată din Camera Cabinetului, unde, indiferent dacă era zi sau noapte, Churchill îşi chema cei mai apropiaţi consilieri. Era o încăpere anostă, mohorâtă, cu aer închis. Alături se afla Camera Hărţilor, încă tapetată cu schiţele teatrelor de operaţiuni, şi dormitorul lui Churchill, care încă mai duhnea a trabuc, la atâta vreme după ce ultimul fusese stins între pereţii lui. Mai departe, pe coridor, într-o mică magazie transformată, se afla Camera Telefonului Transatlantic, unde un criptolog cu nume de cod Sigsaly cifra discuţiile dintre Churchill şi Roosevelt. Din câte ştia Bevin, linia încă funcţiona. Nimic nu se schimbase din ziua când aceste încăperi fuseseră discret închise. Ziua Victoriei.
- Vrei s-arunci o privire? întrebă Bevin. Cred că generalul Stuart are cheile.
- Nu. Churchill îşi pierduse răbdarea şi nu se simţea deloc bine în buncăr. O spuse de-a dreptul: Ascultă, de ce nu treci la subiect? Ce vrei, de fapt?

Bevin recită introducerea pe care o repetase ca pe un rol:
- S-a ivit o problemă, una complet neaşteptată, remarcabilă şi de o natură foarte delicată. Guvernul trebuie s-o abordeze cu prudenţă şi cu mare grijă. Pentru că sunt implicaţi şi americanii, prim-ministrul s-a întrebat dacă nu cumva dumneata ai fi cel mai potrivit să-l ajuţi personal în această privinţă.
- Sunt în opoziţie, remarcă Churchill pe un ton rece. Ce motiv aş avea să-l ajut în orice privinţă, cu excepţia plecării lui din Downing Street, ca să mă întorc eu acolo?
- Faptul că eşti cel mai mare patriot pe care naţiunea asta l-a avut vreodată. Şi faptul că omul care stă acum în faţa mea pune mai mare preţ pe bunăstarea poporului britanic decât pe jocurile politice. Iată de ce cred că vei fi de acord să ajuţi guvernul.

Churchill părea uimit, deşi ştia bine că era jucat pe degete.
- În ce naiba te-ai băgat? Faci apel la vâna mea patriotică? Las-o baltă, mai bine spune-mi care-i încurcătura în care-aţi intrat.
- Vei găsi acolo un rezumat al situaţiei, zise Bevin, făcând semn cu bărbia către dosarul în coperte din piele roşie. Ar fi bine să-l citeşti. Ai ochelarii?

Churchill scotoci în buzunarul de la piept.
- Îi am. Îşi potrivi braţele de sârmă pe tâmplele capului uriaş. Iar dumneata ai de gând să stai aici şi să te uiţi pe pereţi?

Bevin dădu din cap şi se rezemă de spătarul scaunului simplu, din lemn. Churchill fornăi dispreţuitor şi deschise dosarul. Bevin îl urmări în timp ce citea primul paragraf, apoi îl văzu scoţându-şi ochelarii.
- Ce-i asta, o glumă? întrebă Churchill. Chiar crezi c-o să înghit povestea asta?
- Nu-i deloc o glumă. Incredibil, da. Fantastic, nu. Dacă citeşti mai departe, o să afli ce-a făcut până acum Serviciul de Informaţii al Armatei pentru a autentifica descoperirea.
- Nu m-aşteptam la aşa ceva.

Bevin dădu din cap.

Înainte de a-şi continua lectura, Churchill îşi aprinse un trabuc. Vechea lui scrumieră se afla pe masă. Din timp în timp, murmura printre dinţi ceva neinteligibil. O dată, chiar exclamă:
- Dintre toate locurile de pe lumea asta, tocmai Insula Wight!

La un moment dat, se ridică şi-şi dezmorţi picioarele, apoi îşi aprinse din nou trabucul. Se încrunta adesea şi, după zece minute, când terminase lectura dosarului, îi aruncă lui Bevin o privire întrebătoare. Îşi scoase ochelarii, îi puse în buzunar, apoi trase cu sete din trabuc.
- Sunt şi eu acolo?
- Da, fără îndoială, dar nu cunosc detaliile, spuse

Bevin pe un ton solemn.
- Şi dumneata?
- N-am întrebat.