Fericire. 3

În viaţă avem nevoie de lucruri concrete. Da. Uite unul: ştim că ne naştem. Adică, ne concretizăm ca fiinţe. Dar oare ştim cu adevărat? Nu, asta nu se poate. Noi nu ştim nimic, ni se induce ideea că am fi fost concepuţi, că am ieşit din contopirea a două celule şi că din alea două celule s-au format mai multe. Câteva s-au prins între ele şi au început să pompeze viaţă, restul s-au prins tot aşa şi au primit viaţa pe care au divizat-o şi trimis-o mai apoi în alte celule. Şi din celulă în celulă, din viaţă în viaţă, am ajuns să fim noi. Să creştem "în burtică" şi să facem nişte oameni fericiţi. Fericiţi. Fericiţi...?

Ştim că ne dezvoltăm. Odată cu trecerea timpului, care, apropo, tot n-am aflat ce este, noi creştem. Deci este o certitudine care merge mână în mână cu o incertitudine, asta pentru că cineva a spus că cică avem nevoie de echilibru în viaţă pentru a fi fericiţi. Feri... Fericiţi.

Mai ştim că trebuie să ne facem un rost în viaţă. Asta e obligatoriu, nu e aşa? De asta mergem la şcoală. Învăţăm, cunoaştem oameni noi. Dar nu ştim niciodată dacă vom ajunge feri... cum? Fericiţi. Ştim că nu ştim.

Oamenii sunt cerţi, cel puţin pe exterior. Îi vezi, eşti conştient de existenţa lor şi de faptul că trebuie să te prinzi de ei pentru a reuşi mai apoi să îţi urmezi interesul, şi anume acela de a-ţi găsi un rost. Pentru a fi fe...

... Nu e nimeni cert pe interior, asta pot s-o spun sigur! Aşa că atunci când ajungem să cunoaştem un om, tindem să ne ţinem de el pentru a ne ajuta în găsirea certitudinii interioare. Dar mai apoi, cu cât îl descoperim mai mult şi cu cât săpăm mai adânc în sufletul lui - drept prieten, idol sau iubit - dăm peste incertitudinea lui aşa cum dă târnăcopul în conducta cu petrol. E o bogăţie care ne împroşcă în ochi. Şi e bine. Depinde de fiecare cum interpretează acţiunea. Poţi spune că ai descoperit urâtul din om, negreala şi mirosurile urâte sau poţi să spui că ai descoperit sursa lui de putere, elementul care îl pune în mişcare şi de care şi tu aveai atât de multă nevoie. Iar asta... asta cred că ne face fericiţi.

Numai că după ce reuşeşti să spargi conducta, nu mai e nimic cert. Ajungi la momentul în care îi spui omului: "Hei, nu vrei să dai şi tu cu târnăcopul în conducta mea de petrol?" Aici se pot întâmpla, la fel, două lucruri. Sau mai multe! Nu ştii niciodată... Poate spune: "Desigur!" şi apoi să plece, lăsându-te să acumulezi aşteptând şi să explodezi. Mai poate spune: "Nu." sau "Nu!" sau "Nu cred că ai fi în stare să suporţi aşa ceva.", ceea ce provoacă fisuri şi duce la scurgeri dăunătoare. Sau poate pur şi simplu să îţi întindă târnăcopul, ceea ce denotă că are încredere în tine. Iar asta... Cred că şi asta contribuie la fericire.

Mai ştim sigur că ni se face dor, chiar dacă nu ştim exact ce este acesta de fapt. Cred că e momentul în care omul îţi spune că, pentru un timp, va trebui să îşi panseze conducta şi că nu-şi mai poate împărţi petrolul cu tine. Numai că tu rămâi petrolând în gol. Oricât ar evolua tehnologia, nu poţi trimite petrol prin wi-fi. Poate doar pete sau fotografii, dar asta nu se compară cu nimic.

Începi apoi să te gândeşti, să te îngrijorezi. Te sperie faptul că altcineva ar putea rupe bandajul şi s-ar putea bucura de resursa aceea de petrol în locul tău. Dar să ştii că nimeni nu o va face mai bine şi mai... curat decât tine. Nimeni, niciodată. Uite încă o certitudine, dar asta nu ne face fericiţi, ci doar ne amână. Dorul e un fel de pansament cum sunt plasturii anti-fumat. Toată lumea îl vede, îşi dă seama cât e de evident, dar tot te întreabă dacă încerci să te laşi.

Ştim că odată cu fiecare om ne fisurăm mai mult sau mai puţin, dar nu ştim dacă se merită de fiecare dată. Oricum, nici atunci când nu se merită, parcă tot simţim nevoie de a ne fisura. Asta pentru că în noi există cu adevărat un izvor al fericirii. În speranţa de a ne găsi pe noi în propria noastră fericire ne perforăm de unii singuri. Uneori doare şi petrolăm în gol până devenim depresivi şi inconştienţi. Fericirea e atunci când vine un nebun la fel de perforat ca tine şi vrea să petrolaţi împreună.

Uite încă o certitudine: ne place să vorbim frumos, să ne spunem poveştile în metafore. Ne exagerăm poveştile pentru a-i amuza pe cei din jurul nostru. Nu am putea trăi fără umor. Ne este mult mai uşor să ne luăm de unii singuri peste picior, pentru că ştim că am consuma prea multă energie în van, luându-i pe alţii. Simţim nevoia de a ne concretiza poveştile, pentru a ne da mai apoi savanţi. În căutarea fericirii noastre, lucrăm matematic. Punem în balanţă certitudinile şi incertitudinile, le adunăm şi le scădem şi ajungem la concluzia că... pentru a fi fericiţi trebuie ca rezultatul să fie 0.

Fericirea nu e nimic altceva decât o bornă, iar viaţa noastră un şir de fericiri. Am revenit la kilometrul 0. Am reuşit. Bun venit în lumea reală!...