Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Carte de Humanitas Fiction

Puşca de vânătoare


Yasushi Inoue, traducere de Angela Hondru

07.08.2013
Editura Humanitas Fiction
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Puşca de vânătoare (nuvelă)
Yasushi Inoue
Traducere din japoneză şi note de Angela Hondru
Colecţia Raftul Denisei, editura Humanitas Fiction, 2013




*****
Intro

Unul dintre cei mai importanţi scriitori moderni japonezi, Yasushi Inoue (1907-1991) s-a născut la Asahikawa, în insula Hokkaido. A absolvit în 1936 Universitatea Imperială din Kyōto (estetică şi filozofie), cu o teză despre Paul Valéry. Deşi scria şi poezie, şi proză scurtă încă dinainte de a intra la facultate, până la sfârşitul războiului a publicat mai mult poeme în reviste literare.

A lucrat, mai întâi ca reporter, apoi ca jurnalist, la secţia culturală a ziarului Mainichi Shimbun din Osaka până în 1951. S-a impus ca prozator abia la vârsta de patruzeci şi doi de ani, cu nuvelele Puşca de vânătoare (Ryōjū) şi Lupta de tauri (Tōgyū), pentru aceasta din urmă primind, în anul 1949, Premiul Akutagawa.

Vasta sa operă cuprinde peste patruzeci de romane, peste optzeci de nuvele, un mare număr de proze scurte, mai multe volume de poezii, zece volume de eseuri şi însemnări, jurnale de călătorie, volume de estetică şi critică literară, scrieri diverse. Douăzeci şi opt dintre prozele sale au fost ecranizate (printre regizori: Hiromichi Horikawa, Kei Kumai şi Hiroshi Inagaki), iar cinci au stat la baza unor seriale de televiziune.

În 1964 a fost ales membru al Nihon Geijutsuin (Academia Japoneză de Arte), iar în 1976 a primit Bunka kunshō (Ordinul Meritul Cultural), cea mai înaltă distincţie culturală japoneză. A mai primit Marele Premiu pentru Literatură al Japoniei în 1982 şi Premiul Asahi pentru întreaga activitate literară în 1985.

Din opera sa au fost traduse şi publicate până acum în limba română nuvelele Puşca de vânătoare (Humanitas, 2000) şi Dragostea, şi moartea, şi valurile (Shi to koi to nami to, 1951; Humanitas, 2008), romanele Lupul albastru (Aoki ookami, 1960; Humanitas, 1999) şi Maestrul de ceai (Honkakubo ibun, 1991; Humanitas, 2007) precum şi volumul selectiv de nuvele şi povestiri Cupa de cleştar (Humanitas Fiction, 2010, în care este inclusă Lupta de tauri).
***
 
Recunoscându-se în personajul unui poem, solitarul Josuke vrea să-şi explice autorului motivele însingurării sale. Nu are nevoie să spună nimic. Trei scrisori îi vor recompune destinul în ochii celorlalţi, aşa cum i l-au rescris atunci când le-a citit şi el. Sunt scrisorile a trei femei - Midori (soţia lui Josuke), Saiko (amanta lui, care s-a sinucis) şi Shōko (fiica acesteia din urmă). Trei voci care vorbesc despre aceleaşi întâmplări, însă fiecare altfel, iar în aceste derapaje se întrevăd adevărul unei vieţi, povestea unei iubiri, raţiunea unei infidelităţi, răzbunarea unui orgoliu rănit. O revelaţie amară pentru bărbatul care credea că-şi stăpâneşte şi înţelege destinul, scrisorile în care femeile din viaţa lui îşi dau jos măştile sunt mărturia misterului indescifrabil al fiecărui suflet.

Este oare cu putinţă ca o puşcă de vânătoare dintr-un poem apărut într-o revistă cinegetică să lege patru destine? Poate să ucidă o puşcă pe trăgaciul căreia nu apasă nimeni? De ce moare altcineva decât femeia luată în cătarea puştii? Cine e vânatul şi cine vânătorul? Cum poate fi apărată cu puşca o amintire? Ce se întâmplă când un jurnal nu este aruncat în foc? Ce se întâmplă când scrisorile rănesc mai tare decât gloanţele? Cititorul nu trebuie să se îmbrace în chimono ca să poată răspunde la toate aceste întrebări. E suficient să-şi lase deoparte ochelarii de european şi să pătrundă liniştit în această nespus de frumoasă lume a sugestiilor.

Tradusă pentru prima dată din japoneză, o proză poetică devenită clasică, de o intensitate emoţională extremă, în care însingurarea orientală nu poate fi atinsă nici de iubire şi nici de moarte.

"O proză delicată ca o petală de cireş, o operă fantomatică ce alunecă deasupra aparenţelor lucrurilor pentru a le pătrunde mai bine misterul: Yasushi Inoue este scriitorul cel mai limpede şi enigmatic al literaturii secolului XX." (Lire)

"Inoue este un maestru al conciziei." (Der Spiegel)

"În întreaga sa operă şi cu precădere în Puşca de vânătoare, tema singurătăţii şi a izolării conduce la fuziunea dintre naraţiune şi poem, tehnică prin care Inoue şi-a asigurat un loc proeminent printre scriitorii japonezi de după cel de-al Doilea Război Mondial." (Sanford Goldstein)

Linie
- Fragment -

În ultimul număr din buletinul Prietenul vânătorului, editat de Clubul Vânătorilor din Japonia, mi-a apărut un scurt poem în proză, intitulat Puşca de vânătoare.
 
S-ar crede că mă preocupă într-o oarecare măsură vânătoarea, însă fiind crescut de mama, care nu suporta gândul uciderii vreunei vietăţi, n-am pus mâna în viaţa mea nici măcar pe o armă cu aer comprimat. S-a întâmplat ca editorul publicaţiei să fie un vechi prieten din anii de liceu, care ştie că scriu poezii pentru diverse reviste şi că până acum n-am refuzat nici o ofertă de colaborare. M-a rugat frumos să-i trimit şi lui un text, în stilul meu. Poate aşa-i venise lui, ori s-o fi simţit obligat, pentru că nu mai dăduse nici un semn de viaţă de multă vreme. Nu ştiu. Oricum, revista lui este o publicaţie de specialitate, fără legătură cu preocupările mele. Întrucât mi-a cerut să scriu ceva despre vânătoare, la început am fost tentat să-l refuz, numai că m-a prins exact în momentele în care mă preocupa, cu totul întâmplător, relaţia dintre vânătoare şi însingurare şi cochetam cu ideea să public o poezie pe această temă. Aşadar, socotind totuşi propunerea bine-venită, m-am aşezat la birou într-o seară de sfârşit de noiembrie, când simţi frigul învăluindu-te din toate părţile, şi până după miezul nopţii am terminat de scris, în stilul meu, un scurt poem în proză, pe care l-am expediat chiar a doua zi la redacţia publicaţiei Prietenul vânătorului. Întrucât are legătură cu ceea ce intenţionez să relatez mai departe, am să reproduc mai întâi poemul Puşca de vânătoare:
Molfăind pipa mare de marinar, cu setterii alergând înainte-i, bărbatul îşi croia încet drum prin desişurile Muntelui Amagi, la început de iarnă, strivind ţurţurii sub talpa cizmelor. Avea în bandulieră douăzeci şi cinci de gloanţe, purta o haină de piele cafenie, iar pe umăr, o puşcă Churchill cu două ţevi. De ce s-o fi înarmat, neprietenos, cu ţeava sclipitoare de-oţel ce curmă vieţi? De ce m-a tulburat oare silueta înaltă a vânătorului zărit întâmplător?
Din ziua aceea, în gările marilor oraşe şi-n localuri, noaptea târziu, îmi vine, de multe ori, ah!, să mă strecor asemeni vânătorului, încet, nepăsător şi rece. Atunci, în faţa ochilor îmi stăruie fundalul pe care se proiectase spatele lui - nu peisajul rece al Muntelui Amagi la început de iarnă, ci o albie pustie, albă-albă. Puşca lustruită pecetluise trupul şi spiritul bărbatului între două vârste, apăsându-i greu cugetul şi radiind o frumuseţe stranie, însângerată. Vietatea ţintită dusă era pe vecie.
 
Prietenul mi-a trimis revista cu poemul şi, răsfoind-o, am constatat uluit că rândurile mele, în ciuda titlului bine ales - Puşca de vânătoare -, nu se potriveau câtuşi de puţin cu restul conţinutului. Cuvintele cele mai prezente - "arta vânătorii", "spirit sportiv", "patimă sănătoasă" - le făceau să sune ca nuca-n perete. Pagina unde fusese inserat poemul făcea notă aparte, ca o aşezare izolată, ieşită din comun. Eu dorisem să surprind propria-mi percepţie poetică asupra puştii de vânătoare, să-i dezvălui adevărata esenţă. Cel puţin aşa avusesem de gând. Prin urmare, nu mă simt câtuşi de puţin jenat; ba dimpotrivă, încerc un oarecare sentiment de mândrie. Dacă poemul meu ar fi apărut în altă publicaţie, sigur n-ar fi deranjat pe nimeni, dar s-a întâmplat să-l publice Clubul Vânătorilor, în obligaţiile căruia intra promovarea vânătorii ca sport sănătos şi bărbătesc. Aici, părerea mea despre puşca de vânătoare semăna cu o oaie rătăcită, şi poate ar fi trebuit respinsă. Când mi-am dat seama de asta şi de stânjeneala prietenului care a îndrăznit să-mi publice poemul, deşi poate după lungi ezitări, mi s-a făcut inima cât un purice şi n‑am putut să nu mă simt recunoscător pentru gestul plin de gingăşie. Mă tot aşteptam la proteste din partea membrilor Clubului, dar temerile mele s-au dovedit neîntemeiate - n-a sosit nici măcar o carte poştală cu acuze. Din fericire sau nu, vânătorii din toată ţara or fi tratat poemul cu dispreţ sau, mai bine zis, mi-au ignorat cu desăvârşire opera. Încet-încet, s-a aşternut uitarea peste toate frământările mele. Două luni mai târziu, am primit un plic de la un oarecare Jōsuke Misugi, pe care nu l-am cunoscut în viaţa mea.
 
Am citit undeva despre un istoric modern care susţinea că inscripţia gravată în piatra de pe Muntele Tai[1] arătase ca o rază sclipitoare de soare peste suflarea îngheţată a iernii. Poate exagerez un pic, dar asemuiam ideogramele "Jōsuke Misugi" de pe plicul mare, alb, din hârtie washi[2], pe care-l ţineam în mână, cu descrierea de mai sus. Greu de spus cum arătaseră cele gravate în piatră, pentru că s-au pierdut cu totul până şi exemplarele copiate cu grafit pe hârtie. Privind însă scrisul lui Jōsuke Misugi, socoteam că şi acelea trebuie să fi fost de o eleganţă desăvârşită, având un stil aparte. Caracterele cursive mari, aşternute cu măiestrie, păreau să copleşească plicul, dezvăluind un temperament maiestuos. Cu toate astea, privind mai atent, am simţit izvorând din fiecare ideogramă în parte un fel de pustietate sufletească îngheţată. Asta m-a trimis cu gândul la aprecierile istoricului cu privire la cuvintele gravate în piatra de pe Muntele Tai. Aveam impresia că Misugi înmuiase bine pensula în tuş şi, ţinând plicul în mâna stângă, trasase ideogramele dintr-un singur condei, numai că în felul în care o făcuse n-am întrezărit o aşa-zisă maturitate, ci mai degrabă o răceală stranie şi o apatie greu de definit. Cu alte cuvinte, mi-era limpede că autorul scrisorii nu urmărise să-şi etaleze caligrafia iscusită, ci scrisul său năvalnic exprima un stil simplu, lipsit de afectarea atât de caracteristică infatuaţilor din vremurile noastre.
 
În orice caz, scrisul desăvârşit nu se potrivea câtuşi de puţin cutiei mele poştale de lemn grosolan. Deschizând plicul, am văzut că fiecare rând de pe hârtia pentru caligrafie conţinea numai cinci sau şase ideograme uriaşe, aidoma celor de pe plic:
"Mă interesează întru câtva vânătoarea şi de curând am dat întâmplător peste poemul dumneavoastră Puşca de vânătoare din publicaţia Prietenul vânătorului. Eu nu sunt o persoană prea instruită şi rafinamentul poeziei dumneavoastră mă depăşeşte puţin. Însă mărturisesc cinstit că e prima oară când m-a impresionat atât de profund un poem şi-mi cer scuze că n-am auzit de numele dumneavoastră până acum".
 
Cam aşa suna începutul scrisorii. Când am deschis plicul, am crezut că în sfârşit a sosit protestul stârnit de Puşca de vânătoare, de care aproape că uitasem de tot. S-o fi găsit vreun vânător care să aducă obiecţiile aşteptate şi binemeritate. Mi s-a făcut iar inima cât un purice, dar, pe măsură ce citeam, mi-am dat seama că nici nu visasem la elogiul de care aveam parte. Jōsuke Misugi se exprima cu o politeţe impecabilă, iar rândurile sale emanau, ca şi scrisul, încredere în sine şi o desăvârşită linişte lăuntrică:
"Ce-aţi zice dacă v-aş destăinui că personajul poemului dumneavoastră, Puşca de vânătoare, sunt chiar eu - bărbatul înalt şi slab pe care l-aţi zărit întâmplător, din spate, în satul de la poalele Muntelui Amagi, plecat la vânătoare la începutul lunii noiembrie? Mă simt deosebit de onorat că perechea de setteri - alb şi negru - dresaţi special pentru vânătoarea de fazani, puşca Churchill dăruită de profesorul meu din vremea studiilor la Londra şi pipa mea iubită v-au reţinut atenţia. Deşi puţin cam descumpănit, aş dori să-mi exprim profunda recunoştinţă pentru că aţi intuit perfect starea de spirit ciudată a unui bărbat chinuit de remuşcări. Este prima oară în viaţa mea când admir din suflet sensibilitatea unui poet".
 
Citind, încercam să reconstitui în minte imaginea vânătorului întâlnit întâmplător cu vreo cinci luni în urmă, când am ieşit într-o dimineaţă să mă plimb pe o potecă îngustă în pădurea de cedri de la poalele Muntelui Amagi, situată, după cum scrie şi el, în apropierea unei mici staţiuni balneare din Peninsula Izu. Însă îmi aminteam doar vag impresia pe care mi-o lăsase însingurarea stranie sugerată de spinarea vânătorului. În rest, în afară de faptul că era înalt şi între două vârste, nu reuşeam să recompun vreo imagine - nici chipul, nici amănunte legate de înfăţişare.
 
La vremea aceea nu i-am acordat prea multă atenţie. Aşa cum venea cu puşca pe umăr, molfăind muştiucul pipei, arăta altfel decât un vânător obişnuit. Părea cufundat în gânduri ce se-nvăluiau în juru-i, dând aerului rece al dimineţii de început de iarnă o prospeţime aparte, ceea ce m-a făcut să mă întorc şi să mă uit după el. A părăsit cărarea şi a început să urce domol panta foarte abruptă, croindu-şi drum prin desiş, pas cu pas, temându-se parcă să nu alunece. Urmărindu-l o vreme cu privirea, mi s-a părut, aşa cum am scris şi în poemul Puşca de vânătoare, năpădit de însingurare. Mi-am dat seama îndată că setterii ce-l însoţeau erau câini de rasă, dar, neavând de-a face cu vânătoarea, n-am fost în stare să recunosc ce fel de puşcă purta pe umăr. Chiar când mă pregăteam să scriu poemul Puşca de vânătoare, am aflat că armele cele mai bune sunt mărcile Richard şi Churchill şi de aceea mi-am înzestrat personajul cu o puşcă englezească de calitate. Nimerisem cu totul întâmplător. Chiar dacă personajul poemului părea desprins din realitate, fiind totodată miezul ideii mele, Jōsuke Misugi îmi rămânea mai străin ca oricând.
 
Scrisoarea continua astfel:
"S-ar putea să vă îndoiţi de veridicitatea celor afirmate de mine, dat fiind că v-am luat pe nepregătite şi am făcut afirmaţii atât de stranii. Sunt în posesia a trei scrisori sosite pe adresa mea. Intenţionam să le ard, însă după ce-am citit minunatul dumneavoastră poem, socotind că vă cunosc un pic, mi-a venit ideea să vi le arăt. Chiar dacă regret că vă tulbur liniştea sufletească, îmi iau libertatea să vi le trimit într-un plic separat, cu rugămintea să le acordaţi puţin răgaz când vă va permite timpul. Nu-mi doresc decât să le citiţi ca să vedeţi cum arată aşa-zisa «albie pustie, albă-albă» în care a privit cândva un bărbat ca mine. Mi se pare absurd să-ţi doreşti să te înţeleagă alţii. Până acum n-am trăit un sentiment asemănător, dar, aflând că v-a preocupat în mod deosebit persoana mea, m-am hotărât imediat să vă ofer prilejul să mă cunoaşteţi. Nu mă deranjează câtuşi de puţin dacă rupeţi cele trei scrisori după ce le citiţi. Cred că m-aţi văzut la Izu la scurt timp după ce le-am primit. Vânătoarea a început să mă intereseze abia cu câţiva ani în urmă. Pe vremuri, am dus o viaţă publică şi privată fără cusur, însă, rămânând singur pe lume, nu m-am mai simţit la fel. Existenţa îmi devenise de neconceput fără puşca pe umăr. Vă rog să mă iertaţi că vă reţin atenţia cu problemele mele".
 
După două zile au sosit şi scrisorile. Pe plic scria, la fel ca şi pe anteriorul, "Jōsuke Misugi, Hotel Izu". Îi fuseseră trimise de trei femei. Le-am citit, dar n-am să vă împărtăşesc ce-am simţit. Le redau mai jos exact cum au fost scrise, cu precizarea că, deşi bărbatul Misugi pare să fi ocupat o poziţie înaltă în societate, nu i-am găsit numele nici în almanahul celebrităţilor, nici în cartea de telefon. Ţin să precizez că intuiesc alegerea unui pseudonim anume pentru mine. La transcrierea scrisorilor, am completat spaţiile libere lăsate de ştersături cu numele lui întreg - Jōsuke Misugi -, iar pentru celelalte persoane menţionate în scrisori mi-am permis să folosesc alte nume.
 
Scrisoarea lui Shōko

Dragă unchiule Jōsuke,
 
Au trecut deja trei săptămâni de la moartea mamei. Timpul zboară repede. De ieri au încetat vizitele de condoleanţe şi brusc s-a aşternut liniştea. De când a dispărut mama, casa mi se pare cumplit de pustie şi simt singurătatea până-n adâncul inimii. Presupun că eşti peste măsură de obosit. Te-ai ocupat tu însuţi de funeralii, de înştiinţarea rudelor, de masa pentru priveghi, de absolut tot. Moartea mamei petrecându-se în împrejurări ieşite din comun, te-ai dus în locul meu la poliţie, de nenumărate ori. Nici nu ştiu cum să-ţi mulţumesc pentru eforturile dumitale deosebite. Sper din suflet că oboseala nu-şi arată colţii în timpul deplasării pe care o ai de făcut în interes de serviciu.
 
De fapt, dacă toate au decurs conform planului, ai terminat cu treburile în Tōkyō şi-mi închipui că te afli deja în sânul minunatului peisaj împădurit din Izu, atât de drag şi mereu râvnit. După câte ştiu, regiunea e în cea mai mare parte a timpului însorită, deşi mie mi se pare ca o pictură pe porţelan, rece şi mohorâtă. Am pus mâna pe toc în speranţa că-ţi voi trimite scrisoarea la timp şi că vei apuca s-o citeşti cât timp te mai afli în Izu.
 
Te şi vedeam cu ochii minţii, la finalul lecturii, molfăind pipa şi lăsându-te în bătaia vântului. Şi totuşi, nu mi-am transpus intenţia în realitate. Nu mă simt în stare să scriu, deşi am rupt până acum o sumedenie de foi din cele mai alese. Nu aşa mi-am închipuit c-o să se întâmple. Am vrut să-ţi mărturisesc deschis ideile şi intenţiile mele şi să te rog să mi‑o îngădui. M-am pregătit temeinic pentru scrisoare, mi-am ticluit-o în gând, însă, punând mâna pe toc, mi s-au învălmăşit toate în minte. N-a mers şi pace. Gânduri şi imagini pline de tristeţe s-au năpustit din toate părţile, izbindu-mă asemeni talazurilor ce se sparg de ţărmul din Ashiya în zilele vântoase. Sunt descumpănită, dar vreau totuşi să-ţi scriu scrisoarea.
 
Unchiule dragă, nu ştiu dacă să-ţi spun... despre dumneata şi mama. Am aflat cu o zi înainte de moartea ei, pentru că i-am citit pe furiş jurnalul.
 
Cât de greu mi-ar fi fost dacă ar fi trebuit să-ţi mărturisesc toate astea prin viu grai! Oricât m-aş fi străduit, nu cred c-aş fi reuşit să-mi dezvălui frământările cât de cât coerent. În scris e cu totul altceva. Nu mă sperie nimic. Sunt doar foarte tristă. Mută de mâhnire. Nu numai din pricina dumitale, sau a mamei, sau a mea. Nu. De fapt, mă dor toate: cerul albastru, razele soarelui de octombrie, scoarţa liliacului indian, frunzuliţele bambusului în bătaia vântului, până şi apa, pietrele şi pământul. Întreaga fire a prins într-o clipită culoarea mâhnirii. Din ziua în care am citit jurnalul mamei, mi-am dat seama că natura înconjurătoare îşi îmbracă nuanţele tristeţii de două-trei ori pe zi, uneori chiar de cinci-şase, la fel de neaşteptat ca norii ce învăluie soarele. De îndată ce mă gândesc la dumneata şi la mama, lumea din jur devine cu totul altfel. Ştiai că în afară de cele peste treizeci de culori - cum ar fi roşu şi albastru - dintr-o cutie cu vopsele, mai există una - culoarea mâhnirii, pe care ochiul omenesc o poate percepe?
 
Din ceea ce s-a întâmplat între dumneata şi mama am învăţat că există şi dragoste ce nu aduce nimănui fericire şi nici nu e binecuvântată. Doar dumneata şi mama, numai voi doi aţi ştiut de iubirea voastră, tăinuind-o cu sfinţenie. Mătuşa Midori n-a aflat nimic. Nici eu, şi nici vreuna din rude. Nici vecinii de alături, nici cei de vizavi, nici măcar cei mai apropiaţi prieteni. Pentru că nu trebuia să ştie nimeni. Acum, că mama nu mai e, ştii doar dumneata, unchiule. Şi, după ce n-o să mai fii nici dumneata printre noi, nimeni nu-şi va putea măcar închipui că a existat vreodată o asemenea dragoste pe pământ. Până acum eu am crezut că iubirea e luminoasă şi strălucitoare ca soarele, că este binecuvântată pe vecie de zei şi de oameni deopotrivă. Am fost convinsă că e curată ca apa unui râu fermecător ce sclipeşte în bătaia soarelui, trimiţându-şi puzderia de unduiri line, purtate de vânt, spre malurile tivite cu iarbă, copaci şi flori şi înălţând totodată în eter o neîntreruptă melodie serafică. Aşa o vedeam eu crescând. Aşa mi s-a părut mie c-ar arăta iubirea. Cum aş fi putut eu plăsmui în mintea mea necoaptă o dragoste fără de soare, o iubire târându-se pe furiş cine ştie de unde şi ajungând poate până în măruntaiele pământului, asemeni canalelor subterane?
 
Mama m-a înşelat timp de treisprezece ani. S-a stins până la urmă fără să-mi dezvăluie nimic. Nici prin cap nu-mi trecuse vreodată că ar putea exista o taină între mine şi ea. Mi-a spus mereu că suntem părăsite şi singure pe lume. Numai că a tot ocolit subiectul despărţirii de tata, susţinând că voi înţelege situaţia după ce mă voi mărita. Îmi amintesc cât de mult tânjeam după clipa aceea. Nu pentru că voiam cu tot dinadinsul să aflu ce se întâmplase între ei, ci pentru că-mi dădeam seama cât îi era de greu să ducă singură povara propriei taine. Adevărul e că nu i-a fost deloc uşor. Cum de-o fi reuşit?
 
Când eram mică, mama îmi tot spunea povestea iepuraşului păcălit de lupul cel rău posedat de-un demon. Pentru fapta lui mârşavă, el a fost transformat în stană de piatră. Mama m-a înşelat pe mine, a înşelat-o pe mătuşa Midori, a înşelat o lume întreagă! înspăimântător! Ce demon o fi pus stăpânire pe ea? Chiar aşa. Mama însăşi a folosit în jurnal cuvântul "răufăcător". "Eu şi Misugi suntem nişte răufăcători, dar, dacă tot vom fi socotiţi astfel, măcar să fim nişte răufăcători neîntrecuţi." De ce n-o fi menţionat că a fost posedată de demon? Biata mama! Era mai vrednică de milă decât lupul ce păcălise iepuraşul. Blânda şi buna mea mamă şi dragul meu unchi, cum de v-aţi hotărât să deveniţi nişte răufăcători, şi încă unii neîntrecuţi? Ce păcat că dragostea nu poate fi cruţată de o asemenea nenorocire! Când eram copil, cineva mi-a cumpărat de la o tarabă din faţa templului Ninomiya, cu prilejul sărbătorii închinate lui Shōten-san[3], un prespapier sub forma unui glob de sticlă ce-nchidea în el petale roşii artificiale. Am luat globul în mână, am făcut câţiva paşi şi am izbucnit în plâns. Cred că nimeni nu m-a înţeles. Semănam cu petalele nemişcate, îngheţate în sticla rece indiferent de anotimp, condamnate la moarte. Gândindu-mă cum se simţeau ele acolo, m-a cuprins brusc o tristeţe fără margini, ce-mi tot revenea în amintire. Ah! Iubirea dintre dumneata şi mama aduce cu petalele acelea.
 
 
Dragă unchiule Jōsuke,
 
Presupun că eşti supărat pe mine că am citit pe ascuns jurnalul mamei. Presimţisem că se va prăpădi. Cu o zi înainte de a se stinge mi-am dat brusc seama că nu se mai putea face nimic. Ceva din înfăţişarea ei îmi stârnise acea senzaţie stranie. Curând îi suna ceasul. După cum ştii, în ultimele şase luni a chinuit-o o febră uşoară, dar nu i-a pierit pofta de mâncare, prinsese culoare-n obraji şi a mai luat un pic în greutate. Şi totuşi... nu ştiu de ce, dar spatele ei, îndeosebi de la umeri spre braţe, mi s-a părut atunci gârbovit de tristeţe. Cu o zi înainte să moară a venit mătuşa Midori să întrebe cum se mai simte. M-am îndreptat spre camera mamei ca s-o anunţ. Trăgând uşa glisantă, am înţepenit de uimire. Mama şedea cu spatele la mine, îmbrăcată într-un superb haori[4] din mătase de Yūki, gri-albăstrui, cu flori mari de ciulini. Socotind că e prea strident pentru ea, îl ţinea în dulap, împachetat în hârtie fină, şi îl scotea doar arareori. De fapt, mi-l promisese mie. M-am arătat teribil de surprinsă, fără să vreau.
- Ce s-a întâmplat? m-a întrebat, întorcând capul.
 
O nedumerise tulburarea mea.
- Păi... am îngăimat derutată, fără să mai scot o vorbă.
 
Nici eu nu mai ştiam ce mă şocase. Mi se părea că-s tare caraghioasă. Mamei i-au plăcut întotdeauna chimonourile excentrice, aşa că nu mi s-a părut ciudat că îmbrăcase un haori vesel. Mai ales de când se îmbolnăvise, scotea aproape zilnic din dulap lucruri nepurtate de ani de zile şi le îmbrăca, poate pentru a-şi birui mâhnirea. Şi totuşi, m-a surprins teribil s-o văd în acel haori din mătase de Yūki. Nu exagerez deloc afirmând că era nespus de frumoasă, deşi mi s-a părut mai tristă ca oricând. Strecurându-se în cameră, mătuşa Midori a exclamat şi ea:
- Ce minunat e!
 
S-a aşezat fără altă vorbă, fascinată de frumuseţea mamei.
 
Toată ziua m-a urmărit imaginea spatelui înveşmântat în mătase de Yūki - splendid, însă degajând o tristeţe cumplit de apăsătoare. Parcă cineva îmi înfipsese în inimă un ghimpe rece din plumb de care nu mai puteam scăpa.
 
Vântul a bătut de dimineaţă, dar s-a mai domolit spre seară, aşa că am început împreună cu Sadayo - slujnica noastră - să măturăm frunzele din grădină şi să le dăm foc. Cu o zi în urmă cumpărasem, la un preţ exorbitant, câteva legături de paie de orez anume pentru cenuşă şi voiam să le folosesc în hibachi [5]  din camera mamei. Ea şedea în sufragerie şi, văzându-ne prin glasvand, a ieşit în verandă ţinând în mână un pacheţel învelit în hârtie de ambalaj.
- Arde şi pachetul ăsta, m-a rugat ea.
 
Întrebând-o despre ce e vorba, mi-a răspuns cu o severitate neobişnuită că n-are nici o însemnătate. După o clipă s-a răzgândit şi mi-a spus, calm:
- E un jurnal. Jurnalul meu. Apoi, pe un ton apăsat: Dă-i foc aşa cum e.
 
Mi-a întors spatele şi a pornit spre coridor cu paşi nesiguri, clătinându-se ca în bătaia vântului.
 
Paiele au izbucnit în vâlvătăi. Când flăcările au mistuit şi ultimele fire, degajând un fum vioriu, luasem deja hotărârea. M-am furişat spre camera mea de la etaj cu jurnalul mamei în mână şi l-am dosit într-un colţ al raftului cu cărţi. Seara s-a stârnit iarăşi vântul. Privind pe fereastră, m-a înfricoşat grădina luminată de luna înfiorător de albă. Mă trimitea cu gândul la plajele stâncoase şi pustii din nordul îndepărtat, iar vântul se auzea asemeni talazurilor spărgându-se de ţărm. Mama şi Sadayo adormiseră de mult; doar eu mai rămăsesem trează. Ca să nu se deschidă cu uşurinţă, am proptit în uşă vreo cinci-şase volume groase dintr-o enciclopedie, am tras bine perdeaua (mă înspăimânta lumina lunii strecurându-se nepoftită în încăpere), am potrivit abajurul lămpii şi am scos pacheţelul din hârtia de ambalaj. În faţa ochilor mi-a apărut jurnalul mamei.


Dragă unchiule Jōsuke,
 
Am socotit că nu voi afla în veci ce s-a întâmplat între tata şi mama dacă pierdeam prilejul acesta. Până în acea clipă aşteptasem cuminte măritişul, ca mama să-mi povestească despre tata. Într-un colţişor al sufletului meu îi păstram cu sfinţenie doar numele: Kadota Reiichirō. Văzând însă spatele mamei învăluit în mătase de Yūki, ziua-n amiaza mare, în inima mea s-a înstăpânit dureroasa certitudine că nu se mai însănătoşeşte.
 
Aflasem de la bunica şi de la nişte rude din Akashi câte ceva despre motivul despărţirii părinţilor mei. Când aveam cinci ani, locuiam cu mama, cu bunicii şi slujnicele în casa din Akashi. Tata se specializa atunci în pediatrie la Universitatea Kyōto. Într-o zi vântoasă de aprilie, şi-a făcut apariţia o tânără cu un bebeluş în braţe şi a cerut să-i vorbească mamei. De cum a intrat în camera de zi, a pus copilaşul în tokonoma[6], şi-a desfăcut obi-ul[7] şi a scos din coşul de călătorie un chimono lung de casă. A început să se schimbe. Văzând-o, mama a încremenit cu tava de ceai în mână. Femeia lăsa impresia că e nebună. Micuţul, ce nu părea să fi evoluat normal după naştere, a dormit o vreme liniştit sub fructele roşii de nante[8] din tokonoma. Mai târziu s-a aflat că e copilul tatălui meu şi al femeii.
 
Copilaşul a murit la scurt timp după aceea, iar femeia, a cărei boală psihică fusese trecătoare, şi-a revenit complet. Am auzit că s-a măritat cu un negustor din Okayama şi că este foarte fericită acum. Puţin după cele întâmplate, mama a părăsit în grabă Akashi, luându-mă cu ea. Tata a plecat şi el pentru că, fiind adoptat de familia mamei, nu mai avea ce căuta acolo. Bunica mi-a spus într-o bună zi, după ce intrasem la colegiul de fete: "Saiko a ţinut morţiş să se despartă, nu se mai putea face nimic".
 
Mama era prea scrupuloasă din fire şi pesemne că n-a fost în stare să-i ierte tatei infidelitatea. Cam atât ştiam eu despre relaţia dintre părinţii mei. Până pe la şapte-opt ani am crezut că tata plecase dintre vii. Am crescut având convingerea că se stinsese. În inima mea, el e mort şi-acum. Nu-mi vine să cred că trăieşte la distanţă de nici o oră de mine, în prefectura Hyōgo, fiind directorul unui mare spital. Nu s-a recăsătorit, aşa că e singur. Şi totuşi, nu mi-l pot închipui astfel. Chiar dacă este viu, pentru mine a murit de mult.
 
 
Am deschis jurnalul mamei. Privirile mi s-au pironit pe primul cuvânt: "nelegiuire". Numai la aşa ceva nu mă aşteptasem. Nelegiuire, nelegiuire, nelegiuire... Ideograma repetată fusese trasată cu atâta asprime, încât nu-mi venea să cred că e scrisul mamei. Cuvântul părea să fi acumulat în el toată povara semnificaţiei, apăsându-i cugetul, iar sub el: "Zeilor, iertaţi-mă! Midori-san[9], iartă-mă!" Atât mai vedeam în faţa ochilor. Celelalte ideograme păreau să se fi şters cu totul. Doar rândul acela îmi stăruia înaintea ochilor, viu ca un demon cu chip înspăimântător, care mă spiona, gata să se năpustească asupră-mi.
 
Am închis imediat jurnalul, cu zgomot. Treceam prin momente înfricoşătoare. De jur împrejur, linişte mormântală. Îmi auzeam doar bătăile puternice ale inimii. M-am ridicat de pe scaun ca să mă asigur că uşa şi fereastra sunt zăvorâte bine. M-am întors la masă şi am redeschis, hotărâtă, jurnalul mamei. L-am parcurs de la cap la coadă pe nerăsuflate, fără să-mi scape un singur cuvinţel, trăind senzaţia că eu însămi mă preschimbasem într-un demon îngrozitor. Însă n-am găsit nici măcar un rând despre tatăl meu, nimic din ceea ce-mi dorisem atât de mult să aflu - motivul pentru care se despărţiseră părinţii mei. Am descoperit în schimb relaţia dintre dumneata şi mama. Nici măcar nu visasem vreodată că ar fi putut exista aşa ceva. Mama şi-a aşternut pe hârtie, năvalnic, toate trăirile. Uneori a suferit, alteori s-a simţit fericită, sau se ruga, ori devenea abătută, gândindu-se la moarte. Da, de tare multe ori a fost cât pe-aci să-şi curme viaţa. Era hotărâtă să moară în caz că mătuşa Midori afla întâmplător de relaţia cu dumneata, unchiule. Nu-mi vine să cred că mama, care stătea de vorbă cu mătuşa Midori senină şi bucuroasă, se temea de ea atât de tare!
 
Terminând de citit jurnalul, mi-a fost limpede că în ultimii treisprezece ani a purtat în spate povara morţii. Chiar dacă uneori nu-şi nota nimic în jurnal câte patru-cinci zile la rând sau chiar câte două-trei luni, din fiecare pagină scrisă se desluşea spectrul morţii: "Ce bine-ar fi să mor! S-ar rezolva totul de la sine!" Cum de-a ajuns mama să aştearnă pe hârtie asemenea vorbe nesăbuite? "Ce l-ar mai putea înspăimânta pe cel pregătit de moarte? Saiko, hai, curaj!" Ce-o fi împins-o pe blânda mea mamă la un asemenea îndemn nechibzuit? Iubirea să fi fost de vină? Acel sentiment frumos şi strălucitor care se cheamă dragoste? Unchiule, cândva mi-ai dăruit de ziua mea o carte cu imaginea unei femei goale, frumoase, stând semeaţă în preajma unui izvor splendid. Cosiţele lungi îi acopereau bustul, iar mâinile-i cuprindeau sânii, apăsând sfârcurile ca nişte boboci de floare. În carte se spunea că aşa arată iubirea. Numai că iubirea dintre dumneata şi mama a fost cu totul altfel.
 
De când am citit jurnalul mamei, mă tem de mătuşa Midori mai mult decât de oricine altcineva pe lumea asta. Suferinţa tăinuită a mamei a devenit şi suferinţa mea. Ah, tocmai mătuşa Midori, care m-a sărutat cândva pe obraji cu vârful buzelor! Mătuşa Midori, pe care am iubit-o atât de mult, încât nici nu mai ştiam dacă mi-e mai dragă sau nu decât mama! Când am intrat în clasa întâi la şcoala din Ashiya, tot ea mi-a dăruit un ghiozdan dintr-un material imprimat cu trandafiri roz, în cinstea evenimentului. Când am plecat cu şcoala în excursie la plaja din Yura, în regiunea Tango1, am primit de la ea o vestă mare de salvare sub forma unui pescăruş. La serbarea din clasa a doua am spus pe de rost basmul Degeţel de Grimm şi m-a lăudat toată lumea, dar, ca să ajung la performanţa aceea, am repetat în fiecare seară cu mătuşa Midori şi ea mă răsplătea când totul mergea strună. Apoi... apoi... o regăsesc pe mătuşa Midori în multe asemenea exemple, încă de mic copil. Mătuşa Midori - verişoara mamei şi prietena ei cea mai apropiată. Era tare pricepută la mahjong şi golf, înota şi schia minunat şi încă mai dansează fermecător. Mi-a copt de multe ori plăcinte mai mari decât obrazul meu. Odată ne-a făcut, mie şi mamei, o surpriză, ducându-ne la un varieteu al trupei Takarazuka. Ah, cum de reuşea să se strecoare mereu, senină şi bucuroasă, în viaţa mea şi a mamei, asemeni unui trandafir încântător?
 
O singură dată mi s-a strecurat în suflet o stranie bănuială în ceea ce vă priveşte pe dumneata şi pe mama. S-a întâmplat cu vreun an în urmă. Am plecat cu o prietenă spre şcoală, dar aproape de gara Shukugawa de pe linia Hankyū mi-am dat seama că-mi uitasem acasă cartea de engleză cu lecturi suplimentare. Am rugat-o pe prietena mea să mă aştepte la gară şi am luat-o în fugă spre casă. Ajunsă în faţa porţii, am încremenit locului şi nu m-am simţit în stare să intru. N-am înţeles nici eu ce se întâmpla cu mine. În dimineaţa aceea slujnica plecase cu un comision şi doar mama putea fi acasă. Cu toate astea, nu ştiu ce mă neliniştea. Ba chiar mi-a fost teamă. M-am codit mult dacă să intru sau nu, stând cu privirile aţintite la tufişurile de azalee. Până la urmă, am renunţat la cartea de engleză şi m-am întors la gara Shukugawa, unde mă aştepta prietena mea. Nu mi-am putut explica nicicum sentimentul straniu ce pusese stăpânire pe mine. Pentru că plecasem deja la şcoală, socoteam că mama avea dreptul la intimitate. Or, dacă aş fi intrat, poate aş fi stingherit-o şi s-ar fi întristat. Mă copleşise mâhnirea. Am ajuns la gară lovind cu piciorul pietrele de pe drum de-a lungul râului Ashiya, m-am rezemat de-o bancă de lemn din sala de aşteptare şi am rămas aşa, nemişcată şi absentă la ce-mi spunea prietena mea.
 
O asemenea presimţire am avut o singură dată. Atunci. Şi-acum mă înfioară gândul. Ah, ce lucruri teribile se petrec în viaţă! Oare n-o fi încercat şi mătuşa Midori aceeaşi bănuială, pentru mine neîntemeiată la vremea aceea? Mătuşa Midori, care nu-şi mai încăpea în piele de bucurie când ghicea intenţiile partenerilor la jocul de cărţi, cu o agerime ce-o întrecea şi pe cea de prepelicar. Numai când mă gândesc, mă cuprind fiorii. O fi fost doar o presupunere de-a mea, caraghioasă şi neîntemeiată? Dar acum totul a trecut. Mama şi-a păstrat taina. Ba nu, ea a murit tocmai pentru ca să şi-o păstreze. Sunt convinsă de asta.
 
În ziua aceea nenorocită, exact înainte să înceapă agonia, care a durat puţin, dar a fost cumplită, mama m-a chemat şi mi-a spus pe un ton blând, cu o faţă senină ca de păpuşă dintr-o piesă Bunraku[10]:
- Am luat otravă. M-am săturat de viaţă, nu mai am chef să trăiesc.


[1] Tai-shan, munte din China considerat sacru, unde se practică ritualuri religioase cu o istorie de peste 3000 de ani
[2] Hârtie tradiţională din lemn de dud, confecţionată manual.
[3] Zeitate aducătoare de pace şi fericire.
[4] Chimono scurt, purtat la ocazii speciale.
[5] Vas pentru jăratic.
[6] Firidă ridicată faţă de nivelul duşumelei, în care se pun obiecte de decor.
[7] Brâul cu care se strânge chimonoul.
[8] Bambus pitic peren, originar din China, care rodeşte începând cu sfârşitul toamnei fructe roşii sferice. Este considerat arbore sacru.
[9] Sufix ce însoţeşte numele, echivalent pentru domn/doamnă/domnişoară.
[10] Teatru de marionete, avându-şi originea în anumite practici religioase, cristalizat definitiv în secolul al XVIII-lea.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • Frumos
    Rozana Mihalache, 07.08.2013, 16:05

    Ce ma bucur ca o pot avea. Am citit-o de imprumut.

Spacer Spacer