Fetiţele. Rude sărmane

Ludmila Uliţkaia s-a născut într-un sat din Urali în 1943. După ce îşi ia masteratul în biologie la Universitatea din Moscova, lucrează în cadrul Institutului de Genetică din capitala Rusiei. La sfârşitul anilor '70 se angajează consilier la Teatrul Evreiesc din Moscova şi scrie scenarii de film.

Primul său roman, Soniecika (1995; Humanitas, 2004), i-a adus instantaneu notorietatea, fiind nominalizat pe lista scurtă la Premiul Booker pentru Literatura Rusă şi încununat cu premiile Médicis Étranger (1996) şi Giuseppe Acerbi (1998). Următorul roman, Medeea şi copiii ei (1996), îi aduce o nouă nominalizare la Premiul Booker, pe care şi-l adjudecă în 2002 pentru romanul Cazul Kukoţki (2001). Înmormântare veselă (1997; Humanitas, 2005), unul dintre cele mai apreciate romane ale autoarei, este tradus în douăzeci şi cinci de ţări şi urmează a fi ecranizat.

De acelaşi succes se bucură şi volumele de povestiri Fetiţele şi Rude sărmane (2002), precum şi romanele Minciunile femeilor (2003; Humanitas, 2005) şi Al dumneavoastră sincer, Şurik (2003; Humanitas Fiction, 2008). Acesta din urmă a fost tradus în peste douăzeci de limbi, fiind desemnat "Romanul anului" în Rusia (2004) şi primind numeroase premii, dintre care menţionăm Premiul Naţional pentru Literatură în China (2005) şi Grinzane Cavour în Italia (2008).

Daniel Stein, traducător (2006; Humanitas Fiction, 2011) a fost distins cu Premiul Naţional pentru Literatură BIG BOOK (Rusia), clasându-se al doilea în topul celor mai vândute cărţi în Rusia (devansat fiind doar de romanele popularului Boris Akunin), precum şi Premiul Părintele Alexander Men (Germania - Rusia, 2008), Premiul Bauer-Ca' Foscari (Italia, 2010) şi Premiul Simone de Beauvoir (Franţa, 2011). Cel mai recent roman al Ludmilei Uliţkaia, Imago, a apărut în 2010.

"Fetiţele e o încercare de a arunca o privire în lumea misterioasă a copilăriei, care se închide cu zgomot în urma noastră odată cu maturitatea", spune Ludmila Uliţkaia despre volumul său. La fel ca oamenii de la începuturile umanităţii, copiii sunt cruzi şi inocenţi deopotrivă. O arată cu prisosinţă în aceste povestiri rivalitatea dintre două surori gemene, care se încheie tragic; competiţia dintre eleve pentru ocuparea poziţiilor fruntaşe, al cărei derizoriu li se dezvăluie abia când întâlnesc adevărata suferinţă; sau explorarea cu accente comice a erotismului, în varianta sa infantilă, plină de întrebări fără răspuns şi de "certitudini" fără drept de apel.
 
"În Rusia, femeile sunt socotite partea cea mai bună, mai nobilă a societăţii, şi asta am încercat să arăt în cărţile mele", spune Ludmila Uliţkaia într-un interviu. Într-adevăr, aproape toate eroinele sale sunt femei, surprinse în cele mai diferite momente ale existenţei. În Rude sãrmane însă, poate mai mult ca în alte volume, femeile îşi trăiesc viaţa intens şi parcă desprinse de tot ce se petrece în jurul lor. Dar, chiar dacă întâmplările mărunte le absorb întreaga fiinţă, ele sunt în stare să iubească în chip sublim, dar şi ridicol, să creadă în ceea ce e mai înalt, dar şi în ceea ce se dovedeşte derizoriu, să-şi suporte cu stoicism, dar şi cu umor sărăcia şi bolile.

Cărţile Ludmilei Uliţkaia s-au tradus până în prezent în peste treizeci şi cinci de ţări şi i-au adus un număr impresionant de premii şi distincţii literare.
 
În aceste povestiri excepţionale, Ludmila Uliţkaia oferă un tablou al vieţii ca atare, cu luminile şi umbrele ei, cu micile şi marile ei comedii şi drame cotidiene. Dar destinele neînsemnate, vieţile mărunte ale eroinelor scriitoarei ruse dezvăluie întotdeauna adevăruri adânci ale existenţei. Între acestea, faptul că în dragoste, în credinţă, ba chiar şi în preajma morţii, oamenii îşi păstrează întotdeauna acea undă de seninătate şi acea ironie care constituie omenescul însuşi.
 
"Fac parte dintre scriitorii care pornesc de la viaţă. Nu construiesc, nu fac scheme pe care apoi să le pun în pagină, ci locuiesc în scrierile mele." (Ludmila Uliţkaia)
 
"Ludmila Uliţkaia spune că practică în romanele şi povestirile sale o «antropologie aplicată», aflată mereu «la limita dintre Eros şi Thanatos». Într-adevăr, eroinele ei sunt îndrăgostite şi se află adesea deopotrivă în preajma morţii, dar sunt întotdeauna înzestrate cu o imperceptibilă ironie datorită căreia stau neîncetat de veghe în inima incurabilului." (Julia Kristeva)
 
"Ludmila Uliţkaia este o prozatoare de primă mărime în peisajul literar al Rusiei contemporane, precum şi o înfocată susţinătoare a libertăţii de exprimare." (The Observer)
 
În fiecare duminică, Berta şi Matias se duceau la fiul lor. Berta pregătea sendvişurile, turna ceaiul în termos şi lega cu grijă mătura cu o sfoară din bumbac. Lua un borcan, pentru orice eventualitate, şi le punea pe toate în sacoşa cârpită de Matias. El îi ţinea paltonul, sau mantaua de ploaie, sau jacheta şi se duceau la piaţă să cumpere flori. Apoi aşteptau vreme îndelungată tramvaiul, care venea rar.
 
Cu anii, Matias se făcuse tot mai mic şi semăna din ce în ce mai mult cu un dulap din lemn de acaju; i se ghicea culoarea roşcată după tenul trandafiriu întunecat şi după pistruii apăruţi în număr mare pe mâini. După cât se pare, Berta avusese cândva aceeaşi statură cu a lui, acum însă îl întrecea cu o jumătate de cap. Spre deosebire de bărbatul ei, devenise cumva mai puţin urâtă pe măsură ce trecuseră anii. Mustăţile mari şi moi, care o urâţiseră în tinereţe, se îndesiseră serios, dar erau mai puţin vizibile pe chipul ei de om bătrân.
 
Tramvaiul îi zdruncina mult timp, în el era cald sau frig în funcţie de anotimp, dar mereu înăbuşitor. Şedeau încremeniţi - întotdeauna li se cedau locurile. De fapt, li se cedau locurile şi când erau proaspăt căsătoriţi.
 
Drumul era acelaşi, nu le rezerva nici o surpriză, îi ducea la locul îngrădit cu zid de cărămidă şi-i trecea pe sub arcadă, lăsându-i pe aleea îngrijită şi tristă, iar pe ambele părţi ale acesteia, printre firele de iarbă, prin zăpadă sau prin ceaţa umedă şi subţire, îi întâmpinau vechile cunoştinţe: Isaac Benţionovici Galperin, cu ochişorii lui de un albastru intens, cu obrajii având o tentă zmeurie-întunecată şi chelia vânătă; nevasta lui, Faina Lvovna, femeie calculată, cu gura strânsă pungă şi mâinile tremurânde; colonelul din trupele de geniu, Ivan Mitrofanovici Semerko, lat în spate ca Ilia Muromeţ, cânta minunat la chitară şi din gură şi era atât de tânăr, bietul de el; pe urmă inscripţiile şterse ale bunicii, bunicului şi micuţului Borenka Mednikov, doi ani şi două luni; antipatica familie Kraft, nişte oameni solizi şi greoi, albi la piele, anunţându-şi pompos prezenţa cu litere gotice bine ordonate; Rabinovicii, bătrâni neobişnuit de amabili, ale căror nume rimau - Haia Rafailovna şi Haim Gabriilovici, întotdeauna îmbrăţişaţi, cu părul cenuşiu-deschis, împuţinaţi la trup în acelaşi fel, uscaţi, uşori ca fulgul, având aproape un aer sărbătoresc, şi-au luat zborul în aceeaşi zi, lăsându-i descumpăniţi pe toţi martorii acestui fapt uimitor...
 
După ce făcea un cot, poteca se îngusta şi-i ducea direct la fiul lor. Vovocika Levi, şapte ani şi patru luni, îi întâmpina de mulţi ani cu zâmbetul ales special pentru ocazia asta, zâmbet care-i împingea buza în sus şi-i dezvelea dunga dinţilor pătraţi, încă necrescuţi de tot ca la oamenii mari, iar printre dinţi se zărea locul întunecat de unde abia îi căzuse unul.
 
Toate celelalte expresii ale chipului simpatic, lătăreţ, răzbunându-se că nu fuseseră alese pentru reprezentare, dispăruseră fără urmă, lăsând loc zâmbetului ăstuia rămas singur o dată pentru totdeauna, singurul dintre alte multe şi nenumărate mişcări ale feţei.
 
Berta scotea mătura legată cu sfoară, îi desfăcea noduleţul, împăturea ziarul în care era înfăşurată, iar Matias mătura zăpada sau praful de pe băncuţa de un verde nepretenţios. Berta aşternea ziarul împăturit şi se aşeza. Se odihneau puţin, apoi făceau curăţenie prin casă - cu îndemânare, temeinic, dar iute ca nişte buni gospodari. Berta întindea şervetul de bumbac pe măsuţa dreptunghiulară, turna ceaiul în capacele de plastic alunecoase, aşeza teancul de sendvişuri proaspăt făcute, aranjate felie peste felie. Era masa lor săptămânală, luată în familie, care s-a transformat în decursul anilor în punctul central al ritualului ce începea cu agitarea măturii şi se termina cu înşurubarea capacului de la termosul gol.
 
Tăcerea adâncă, încărcată până la refuz cu amintiri, nu era tulburată de vreo vorbă spusă la întâmplare; vorbelor le erau destinate alte ore, alţi ani. Odată slujba terminată, plecau lăsând în urma lor miros de podele proaspăt spălate şi odăi aerisite.
 
Acasă, în timpul mesei, Matias bea vodca de duminică, o jumătate de sticlă.
 
De trei ori îşi turna el în paharul uriaş, de argint, cu încrustaţii grosolane, pahar folosit la Paşte de tatăl Bertei. De trei ori ofta Berta, scoţând nişte sunete prelungi, neştiind să-i răspundă altfel. Pe urmă ducea vasele la bucătărie, avea o metodă specială de-a le spăla, cu săpun şi amoniac, le ştergea cu un şervet vechi, curat, şi se culcau în patul conjugal înalt.
- Ah, bătrâne, spunea în şoaptă Berta, închizând ochii mici cu pleoape mari.
- Nu-i nimic, nu-i nimic, mormăia Matias, întorcând-o cu greu spre el cu o mişcare puternică a mâinii stângi.
 
Aveau visele obişnuite de duminică, după masa de prânz, visau cei mai fericiţi opt ani, când erau toţi trei împreună, începând cu ziua care le schimbase viaţa, ziua de neuitat când Berta, chinuită de gânduri urâte, se dusese la oncolog cu sânii umflaţi peste măsură şi cu tot felul de alte beteşuguri neplăcute; plecase fără să-i spună lui Matias. Doctoriţa bătrână, sora prietenei ei, o pipăise peste tot, îi apăsase sfârcurile, îi pusese câteva întrebări medicale fără perdea şi-i zisese:
- Eşti însărcinată, Berta, termenul e aproape.
 
Berta se aşezase pe scaun şi, fără să-şi pună sutienul, izbucnise în plâns, încreţindu-şi faţa îmbătrânită. Lacrimi mari îi curseseră năvalnic pe zbârcituri, de-a lungul obrajilor, zăbovind puţin în mustăţi şi ajungând reci pe sânii albi, umflaţi, cu sfârcurile negre, îndreptate-n sus.
 
Matias făcuse ochii mari de uimire când îi spusese despre ce e vorba - ştia el bine ce ştia, demult de tot prima lui soţie îi născuse fete de patru ori, dar fumul de la trupurile lor arse se împrăştiase deasupra câmpurilor veştede ale Poloniei. Înţelesese tăcerea Bertei în felul său şi nu-i trecuse prin cap că ea chiar nu ştie lucrul ăsta.
- Am patruzeci de ani, iar tu o să împlineşti în curând şaizeci.
 
El ridicase din umeri şi o alinase cu vorba bună:
- Aşa vasăzică, suntem nişte bătrâni caraghioşi, o să fim părinţi la bătrâneţe.
 
Multă vreme nu fuseseră în stare să-i aleagă fiului lor un nume şi-i spuseseră până la două luni inghele, care înseamnă "băiat" în limba evreilor.
- Ar fi bine să-i spunem Isaac, fusese de părere Matias.
- Nu, în ziua de azi nu se mai pune copiilor numele ăsta. Mai bine Iakov, în amintirea tatălui meu.
- Putem să-i spunem Iehuda, e roşcovan.
- Spui prostii. Copilul e într-adevăr frumos, dar n-o să‑i spui acum Solomon.
 
Îi puseseră numele Vladimir, adică Vovocika - tăcut ca Matias şi blând ca Berta.
 
Când a împlinit cinci ani, tatăl lui a început să-l înveţe ce‑l învăţaseră şi pe el la vârsta asta. Băiatul a învăţat în trei zile literele, arătau ca furnicile, erau strâmbe, semănau între ele, iar când s-a împlinit săptămâna, a început să citească din cartea pe care de-o viaţă o citea de la dreapta la stânga şi tatăl lui. După o lună, băiatul citea cu uşurinţă şi cărţi ruseşti. Berta se ducea la bucătărie şi spăla vasele cu inima îndurerată.
- Ah, ce băiat! Ce băiat!
 
Era încântată de el, dar din când în când simţea un fior rece, ca atunci când firicelul de apă scurs iarna de pe rama geamului îţi atinge mâna caldă.
 
Spăla vasele, bătea frişca, aşa frişcă bine bătută nu le reuşea niciodată vecinelor ei, cocea plăcinte şi făcea pateu de ficat. Era preocupată niţel cam mult de reţetele culinare şi uita de sărmana mămăligă înotând lăbărţată pe fundul castroanelor de aluminiu, de borşul verzui, subţire ca apa, fiert de ea din urzici micuţe şi tinere, rupte din spatele casei cu un etaj, gata să se prăbuşească, în care locuiseră la început patruzeci şi opt de copii, apoi, la sfârşitului războiului, optzeci, veşnic flămânzi, bolnavi şi murdari. Uita de capetele cu pielea vineţie, cu perii puţin tari şi ţepoşi la pipăit ale băieţilor, de bietele lor urechi clăpăuge, de claviculele subţiri şi venele albăstrui de la gâtul fetiţelor. Dragostea aprinsă pentru ei se îndrepta acum, ca raza fierbinte, asupra lui Vova.
 
În fiecare zi Berta gusta din plin bucuria că e atât de aproape de băieţelul durduliu şi roşcovan, îl atingea mereu cu mâna ca să se convingă că e acolo, că e al ei. Îi făcea baie, el ţipa, ea se uita încântată la tălpile disproporţionat de mari şi la coconul mititel, stând în ascunzătoarea lui.
 
Când băieţelul a mai crescut, ea îi urmărea cu aceeaşi încântare jocurile de copil care semănau bine cu munca plictisitoare a unui adult - ore întregi ţesea carpete din fâşii multicolore, împletindu-le cu dibăcie. Matias, croitor din Varşovia, cu meseria învăţată la Paris, lucra într-un atelier clandestin şi-i aducea băiatului tot felul de cârpe şi petice. Îl ajuta chiar el să le taie în fâşii...
 
În adâncul sufletului ei, Berta se ruşina pentru dragostea nemăsurată pe care i-o purta copilului, socotea chiar că-l iubeşte cu păcat. Nu prea era înclinată să-şi analizeze sentimentele, nu ajungea până acolo încât să le dea glas, trăia evitând să le numească.
 
Matias venea de la muncă, mânca şi se aşeza pe divan. Vova îşi făcea loc lângă el, ca o plăcinţică proaspăt coaptă din resturi de aluat stând lângă o uriaşă plăcintă rumenă. Citeau, stăteau de vorbă, iar Berta, fire superstiţioasă, pleca să spele vesela, s‑o facă şi mai strălucitoare...
 
Când visa, ea intra cu uşurinţă în trecut, aşa cum treci în camera de alături, se mişca sprintenă şi fericită, într-o suflare cu fiul ei. Bărbatul ei, Matias, cu mustăţile asemenea mustăţilor lui Stalin, era o prezenţă tăcută, un important detaliu decorativ. Visele semănau cu un spectacol văzut de nenumărate ori, un spectacol fascinant, trăit într-o stare de transă, care dura mult, dar se termina cu un sfert de oră înainte ca Berta să se vadă aducându-şi băiatul de afară, purtându-l pe braţe - palid, cu o zgârietură proaspătă pe obraz, urmare a lucrului trudnic de dimineaţă la macheta avionului, care înlocuise munca la carpetele ingenios împletite. Gulerul cămăşii în dungi îi era desfăcut pe gâtul gol, mai lung ca niciodată din cauza capului dat pe spate, nu i se zbătea nici o vinişoară.
 
Totul se întâmplase într-o clipă şi semăna cu un afiş urât - mingea mare, colorată-n roşu şi albastru, se rostogolise brusc spre mijlocul drumului, băiatul fugise glonţ după ea, se auzise scrâşnetul de frână al singurei maşini care trecuse pe acolo în dimineaţa aceea de duminică. Mingea îşi continuase rostogolirea leneşă, reuşind să treacă drumul, oprindu-se apoi, fără chef să se mai mişte; iar băiatul rămăsese întins pe spate, cu mâinile desfăcute-n lături; stătea nemişcat, arăta încă sănătos, sângele tânăr, din care nu cursese nici o picătură şi care încă nu-şi încetinise curgerea, ajungea până-n vârful degetelor, dar murea acolo, fără să mai poată face cale întoarsă.
 
Matias stătea-n picioare în faţa micii oglinzi din perete, cu obrajii săpuniţi şi bărbia zgâriată şi, schimbând direcţia mâinii în care ţinea lama groasă, încerca să nimerească locul dificil de pe gât.
 
... La ora şapte bătrânii se treziră. Berta îşi vârî picioarele uscate, de culoarea cenuşii, în papucii îmblăniţi şi plecă să pună de ceai. Masa rotundă era acoperită cu o faţă de masă rigidă ca o bucată de placaj. În mijloc trona bolul cu turtă dulce scos din bufet. În spatele lui Matias, într-un colţ, se afla un scaun de copil pe care atârna de cincisprezece ani hăinuţa maronie, cusută chiar de el dintr-un sacou de-al lui. Umărul stâng, cel dinspre fereastră, se decolorase de tot, dar lumina era aprinsă şi nu se observa.
- Hai, fă cărţile, spuse Berta şi întinse mâna după ochelari.
 
Matias începu să amestece cărţile.
   
Dacă ziua de douăzeci şi unu nu cădea duminica, în timpul mort dintre prânz şi ceaiul de seară, la Ana Markovna venea verişoara ei de-a doua, Asia Şafran. Dacă data de douăzeci şi unu pica duminica, când se aduna toată familia-n păr, Asia venea luni, pe douăzeci şi două, fiindu-i ruşine că e săracă şi slabă de minte.
 
La ora patru suna la uşă, după o vreme auzea zgomotul paşilor grei venit din fundul apartamentului şi întrebarea prostească "Cine-i acolo?", fiindcă, după chicotitul ei neghiob, ba chiar şi după data din calendar, Ana Markovna trebuia să ştie că era Asia.
 
"Am venit şi eu, Anecika, am trecut prin dreptul casei, am zis să văd dacă eşti acasă..." spunea Asia, sărutându-i Anei obrazul umflat, şi continua să chicotească întrecând orice limită, unde mai pui că era inutil şi suna fals... se vedea cât de colo că a venit ea, ruda săracă a Anei, după ajutorul primit lună de lună.
 
Cândva, demult, învăţaseră în aceeaşi clasă la liceu, merseseră în aceleaşi uniforme gri-albastre, cusute de croitorul cel mai bun din Kaluga, purtaseră pe pieptul generos aceleaşi însemne LFSK, anticipând cu mult vremea când vor fi toţi atinşi de boala abrevierilor. Totuşi literele SK, cusute cu migală, nu însemnau nicidecum Sovietul din Kaluga, iar L şi F nu abreviau cuvinte ca Liniile Ferate, după moda anilor ce urmau să vină, ci erau iniţialele Liceului de Fete Sadovaia din Kaluga. Fiind o instituţie privată, liceul îşi permitea să instruiască fetele evreilor bogaţi, provenind dintr-o populaţie evreiască puţin numeroasă în oraşul Kaluga, aşezare preponderent rusească, pe jumătate rurală, în care caprele rătăceau pe uliţele viitoarei capitale a cosmonauticii.
 
Ana era premiantă, purta o coadă groasă, ţinută pe umăr; ultima pagină din caietele ei nu arăta altfel decât prima, care era deosebit de frumoasă şi îngrijită. Asia nu era la fel de sârguincioasă ca Ana: verbele franţuzeşti, şirurile interminabile de date şi fleacurile de teoreme, bune la nimic, intrau val-vârtej în urechea acoperită pe jumătate cu cârlionţii bălai, mişcându‑se în dezordine, şi, cât timp desena cu creionul bine ascuţit caricatura lui Semion Afanasievici, profesorul de istorie, un ticălos, acestea îi ieşeau pe urechea cealaltă. Asia clocotea de viaţă, era o domnişoară veselă şi simpatică, dar nimeni în afară de Ana Markovna nu şi-o amintea aşa...
 
Fardată ca dracu\', cu un tremur imperceptibil al capului, Asia îşi scoase paltonul de culoarea caisei, cusut pe deasupra cu fâşii de mătase neagră. Era paltonul Anei Markovna, îi dădea de-o viaţă Asiei lucrurile sale vechi, împăcându-se cu obiceiul acesteia de a-i transforma cu îndemânare, uneori dintr-o singură mişcare a mâinilor dibace, hainele onorabile în zdrenţele unui nebun. Fâşiile negre cusute de Asia se descususeră pe alocuri, se încurcaseră între ele formând noduri şi funduliţe, şi toate la un loc semănau cu costumul ingenios, de bal mascat, desenat într-un caiet de notiţe.
 
De sub bereta verde îi atârnau pe frunte franjuri negre, un hibrid între voal şi breton, iar pe buze avea un zâmbet forţat, gata oricând să dispară sau să se risipească într-un chicotit linguşitor.
- Intră, Asia, o întâmpină Ana Markovna cu un aer amabil şi maiestuos şi o lăsă să treacă în sufragerie.
 
Pe canapeaua acoperită cu un covor stătea lungit Grigori Veniaminovici, soţul Anei. Nu se simţea prea bine, plecase mai devreme de la universitate, lăsând cele două ore din cursul lui strălucit de histologie în seama unui asistent foarte inteligent, dar cam neglijent.
 
Văzând-o pe Asia, el pufni acru, o întrebă ce face şi, fără să aştepte răspunsul, plecă alături, în dormitorul vecin cu sufrageria, închizând după el uşa dublă de sticlă.
- Grişa nu se simte bine, explică Ana Markovna prezenţa lui acasă la orele amiezii şi dispariţia lui.
- Am trecut pentru o clipă, Anecika. În pasajul Petrovski sunt termosuri chinezeşti. Am cumpărat câteva, minţi ea. Sunt foarte frumoase. Cu păsărele. Să-ţi cumpăr şi ţie?
- Nu, mulţumesc. Am unul, nu mi-e de trebuinţă, slavă Domnului.
 
În mintea ei, termosul era bun pentru vizitele la spital, şi nu pentru excursiile în afara oraşului.
- Ce face Irocika? întrebă Asia despre nepoata ei.
 
Nu trebuia să inventeze întrebările de fiecare dată, întreba luând la rând toţi membrii familiei, şi de obicei Ana Markovna răspundea scurt, dar uneori punea patimă în răspunsuri şi plasa amănunte destinate unor interlocutori mult mai importanţi. De data asta prima întrebare pică la ţanc, fiindcă Irocika îi anunţase ieri că se mărită, şi toată familia, complet nepregătită, era agitată şi supărată într-o oarecare măsură. Aşa că Ana Markovna se apucă să povestească pe larg ce se întâmplase, cu gândul să pună pe două coloane plusurile şi minusurile.
- Băiatul e bun, s-au împrietenit la şcoală, e tot în anul doi, la aviaţie, învaţă bine, la prima vedere merge, dar e lung cât o prăjină, slab, e îndrăgostit lulea de Irka, sună în fiecare zi de câte cinci ori, e muzical - n-a învăţat muzică niciodată, vine, se aşază la pian şi cântă după ureche, prinde din zbor orice melodie. Familia lui e o familie de oameni foarte simpli, pricepi cum vine treaba...
 
Asia dădu din cap în semn că-nţelege.
 
Ana Markovna continuă:
- Tatăl e administrator la bloc, e invalid. Vorbeşte lumea că le cam trage la măsea.
 
La auzul unor asemenea cuvinte, Asia chicoti cu măsură.
 
Ana Markovna continuă:
- Mama însă e o femeie foarte cumsecade. Demnă de tot respectul. Au patru copii, doi băieţi mai mari la institut, cei doi mici sunt gemeni, un băieţel şi o fetiţă, adorabili...
 
(Pentru Ana Markovna toţi copiii, fără excepţie, erau adorabili.)
- I-am văzut: curăţei, îngrijiţi, educaţi. Pe mama lui Serioja o ştiu de mult, a fost secretară la şcoala lui Irocika. În orice caz, nu pot să spun nimic rău despre ea. Bineînţeles că băiatul e foarte tânăr, sărac lipit pământului, nici tu casă, nici tu masă, trebuie să-i ţinem încă mult timp pe amândoi, dar nu aici e buba. Grişa socoteşte că ei trebuie să locuiască separat. Să stea cu chirie! Îţi închipui una ca asta? Irka trebuie să înveţe, şi, când colo, o să alerge la cumpărături, o să gătească, o să spele, culmea ar fi să mai şi nască... o să se lase de institut! Asta n-am s-o iert!
 
Ana Markovna îşi dădu seama, în sfârşit, că Asia nu trebuie să afle toate amănuntele. Aceasta însă o asculta cu plăcere stând pe scaunul negru, din lemn de stejar, cu obrazul pomădat, sprijinit în mână, zâmbea fericită, pleoapele i se mişcau iute, era nerăbdătoare să prindă o pauză în vorbăria Anei Markovna ca să-i spună:
- Lasă-i să stea la mine, Anecika!
- Ce-ţi veni, Asia?! o luă în serios Ana Markovna.
 
Şi-i apăru în faţa ochilor camera lungă a Asiei de pe Piatniţkaia, la capătul coridorului, chiar la cotul lui, lângă bucătărie. Dugheană de telal, nu casă de om. Pe toţi pereţii sunt cuie mari şi mici, bătute alandala, într-unul atârnă un palton bărbătesc, într-altul o bluză, în al treilea o ilustrată sau un mănunchi de iarbă. Miroase oribil, locuinţă de nebun, nu-ncape îndoială; dai peste teancuri de ziare împrăştiate peste tot, pentru care Asia are o adevărată slăbiciune...
 
Ana Markovna începu să râdă - cum de-i veni s-o ia în serios?
 
La râsul Anei, Asia răspunse cu un râs umil, apoi întrebă:
- De ce nu? Am şi paravan. Le-aş pregăti mâncarea de dimineaţă. Lasă-i să stea la mine!
 
Ana Markovna dădu din mână în semn că n-are de gând să ţină seama de propunere.
- Bun, s-or descurca singuri. La urma urmelor, Irocika are părinţi. Şi-or bate şi ei capul măcar o dată-n viaţă, cât despre el, el e obişnuit - părinţii s-au descotorosit, nu se ştie cum, de un cumnat de-al lor pe care familia nu-l prea iubea - aşa că Serioja e pregătit, se aşteaptă la orice... Hai să bem ceaiul, Asia, propuse Ana Markovna şi strigă prin uşa deschisă:
- Pune de ceai, te rog, Nina!
 
Pe Asia o întrebă cu un aer amabil, fără mare interes:
- Tu ce noutăţi ai, Asia?
- Am fost ieri la Berta. Vrea să-i cumpere un palton nou lui Matias, iar el nu se lasă atras în cursă. Raia din Leningrad e-n vizită la ei. Ne-a arătat fotografiile nepoţilor.
- Câţi ani au? începu să fie interesată Ana Markovna.
- Fata e mare de tot, bună de măritat, celălalt are doisprezece ani.
- Ce spui?! Când au crescut aşa mari?
 
Înşirau vrute şi nevrute despre nimicurile vieţii, Ana Markovna o făcea cu îngăduinţă, cu sentimentul că-şi face datoria de rudă, Asia o făcea cu inima deschisă, dându-şi toată osteneala.
 
Nina, fata-n casă, intră cu ceainicul şi-l puse pe măsuţa rezemată de perete. O frumuseţe de femeie; părul ondulat permanent, arătând ca o mătură, îi atârna pe umeri, prins cu două spelci la tâmple.
 
Conversaţia continuă în franceză, fapt care o făcu pe Nina să se-nfurie pe tăcute. Era convinsă că stăpâna o suduie în evreieşte.
- E noua noastră slujnică. Fată de toată isprava. E nepoata lui Dusia, din satul ei. Ne-a făcut-o cadou după ce s-a măritat, începu să râdă Ana Markovna.
- Foarte frumoasă fată, zise Asia neputându-şi lua ochii de la Nina.
- Da, zise cu mândrie Ana Markovna, frumuseţe rusească autentică.
 
Ana Markovna avea mână bună - le găsea un rost slujnicelor ei, fete de la ţară. Le aranja să înveţe la şcoala serală, era o condiţie obligatorie, urmau ceva cursuri, pe urmă se măritau şi veneau în vizită de sărbători cu copiii şi soţii lor.
 
Băură ceaiul din ceşti albastre, scumpe. În farfurioarele rotunde, roz, făcute dintr-o sticlă într-atât de ciudată că păreau sparte, Ana Markovna puse dulceaţă verde de agrişe, preparată după o reţetă unicat, spunea că e meritul ei în totalitate.
- Ce grozav arată dulceaţa ta! zise Asia entuziasmată.
- Îţi aminteşti lecţiile de menaj?
- Sigur că da, le ţinea chiar Lidia Grigorievna Salova. Toate îmi ieşeau mai rău decât celorlalţi, zise Asia cu o ciudată mândrie.
- Îţi aminteşti, Asia, de tortul pe care i-l făceam de ziua numelui?... Da, da..., zise Ana Markovna dându-şi brusc seama că a pierdut atâta timp degeaba, am pregătit câte ceva pentru tine. Uite o cămaşă de noapte, o cârpeşti puţin, e rezistentă, mănuşile din piele de cămilă ale lui Grişa, uite şi nişte mărunţişuri.
 
De data asta, Ana Markovna nu-şi mai îngădui să intre în amănunte umilitoare, întrucât pe scaun aşteptau, aranjate în ordine, teancurile de rufe peticite...
 
Geanta din vremuri preistorice cu o încuietoare mare, de baga, le înghiţi repede pe toate, laolaltă cu patru bucăţi de plăcintă şi o conservă de peşte. Întrevederea de o oră se apropia de punctul culminant şi de deznodământ. Ana Markovna se ridică, se duse în dormitor, cheile zăngăniră în uşa dulapului, ea ieşi de acolo după un minut, aducând plicul cenuşiu, pregătit din vreme cu bancnota cea mare, multicoloră, de o sută de ruble, ruble vechi, se-nţelege de la sine.
- Asta-i pentru tine, Asenka, zise Ana Markovna dându‑i plicul cu un aer solemn.
 
Asia, care era puţin mai înaltă decât Ana Markovna, se înroşi ca un copil şi îşi încovoie puţin spatele ca raportul de forţe să fie corect: ea, micuţa Asenka, primeşte un cadou de la verişoara ei mai în vârstă şi mai înaltă. Luă plicul cu amândouă mâinile, geanta burduşită bine îi atârna la încheietura mâinii, se căzni s-o scoată, s-o deschidă şi să vâre în ea plicul mare.
 
Întâlnirea luă sfârşit. Ana Markovna îşi conduse musafira în antreu, o sărută cu o căldură îndoielnică pe obrazul pomădat, iar Asia răsuflă uşurată, fapt care îi ştirbi într-o oarecare măsură iubirea sinceră şi respectul nemăsurat pentru verişoara de-a doua. Coborî de la primul etaj aproape sărind pe scări, străbătu cu picioarele subţiri, uşoară ca fulgul, ditamai distanţa dintre strada Dolgoruki şi Sadovoie kolţo şi, exact după patruzeci de minute, ajunse la intrarea Kostianski, la prietena ei Marusia Fomiciova.
 
Descărcă darurile preţioase pe masa şubredă, sprijinită de peretele jilav. Rămase o clipă-n cumpănă uitându-se la mănuşile din piele de cămilă, le scoase şi pe ele, iar sub maldărul de rufe cârpite vârî plicul cenuşiu.
- Ia te uită, ia te uită! Mă răsfeţi, Asia Sam... o... lna, bălmăji bătrâna sfrijită, pe jumătate paralizată.
 
Asia Samoilovna Şafran, ruda noastră smintită, radia de bucurie.