Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Carte de Humanitas Fiction

Regina diavolului


Jeanne Kalogridis, traducere de Anca Dan

21.08.2013
Editura Humanitas Fiction
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Regina diavolului - Un roman despre Caterina de Medici
Jeanne Kalogridis
Traducere din engleză de Anca Dan
Colecţia Raftul Denisei, editura Humanitas Fiction, 2013




*****
Intro

Jeanne Kalogridis, pe numele ei adevărat J.M. Dillard, s-a născut în 1954 la Tampa, în Florida. Studiază limba rusă la University of South Florida, apoi obţine un masterat în lingvistică.

După absolvire, predă timp de opt ani engleza la American University, în Washington D.C., iar apoi se mută pe Coasta de Vest, în California, dedicându-se în exclusivitate scrisului. Semnează cu numele J.M. Dillard o serie de romane fantasy şi science fiction (în principal în seria de cărţi Star Trek), dar alege pseudonimul Jeanne Kalogridis pentru a-şi publica romanele istorice care îi vor aduce succesul internaţional: ciclul "The Diaries of the Family Dracul" - Covenant with the Vampire (1995), Children of the Vampire (1996), Lord of the Vampires (1997) -, The Burning Times (1997), The Borgia Bride (2005), Eu, Mona Lisa (I, Mona Lisa, 2006; Humanitas Fiction, 2012), Regina diavolului (The Devil's Queen, 2009), The Scarlet Contessa: A Novel of the Italian Renaissance (2010).
***

Nepoată a lui Lorenzo Magnificul, născută în vremuri tulburi, Caterina a rămas orfană din primul an de viaţă. Moştenitoare a unei averi imense şi a unui nume ilustru, silită să se refugieze la Roma după ce Florenţa se revoltă împotriva familiei de Medici, copila descoperă de timpuriu că va fi mereu în mijlocul intrigilor politice şi că, femeie fiind, este doar o monedă de schimb în jocul diplomatic al suveranilor Europei. Căsătorită de unchiul ei, Suveranul Pontif, cu Henric, fiul regelui Francisc I, Caterina are de îndurat neîncrederea supuşilor francezi şi infidelitatea soţului, înrobit de Diana de Poitiers. Mai mult, visele îi sunt bântuite de viziuni sumbre ale viitorului familiei regale franceze, pe care i le confirmă însuşi Nostradamus. Pentru a dejuca planurile funeste ale destinului şi a-şi pune la adăpost familia, Caterina nu se va da înapoi de la nimic.

Frescă istorică somptuoasă şi captivantă, Regina diavolului proiectează, dintr-o nouă perspectivă, un portret complex, nuanţat, în clarobscur al uneia dintre marile suverane ale Franţei.

Istoria o judecă aspru pe Caterina de Medici: o regină a Franţei adeptă a magiei negre, ale cărei mâini sunt pătate de sângele vărsat în masacrul din Noaptea Sfântului Bartolomeu. Romanul lui Jeanne Kalogridis ne arată însă o altă Caterina: o tânără inteligentă pe care rangul, numele şi averea o destinau unei "căsătorii de stat". Demnă de numele familiei sale, care a dat Europei Renaşterii conducători şi papi, Caterina refuză, pentru a-şi apăra soţul şi apoi fiii, să rămână un simplu pion în jocul politic al bărbaţilor. Va fi nevoită să preia frâiele puterii şi să le păstreze, cu orice preţ.

"Jeanne Kalogridis redă magistral atmosfera de intrigă periculoasă şi aventură galantă care domnea la curţile regale în vremea Renaşterii." (Publishers Weekly)

"Jeanne Kalogridis îi dă o faţă umană acestei femei diabolice şi adaugă datelor istorice reale şi întâmplărilor imaginate un ingredient mistic: prietenia Caterinei cu fascinantul astrolog Cosimo Ruggieri, ale cărui legături cu lumea de dincolo influenţează destinul reginei." (Booklist)

"Un roman energic, dinamic despre o femeie care a fost în acelaşi timp puternică şi lipsită de putere în viaţa ei de zi cu zi... Palpitantă şi având în spate o documentaţie impecabilă, Regina diavolului este o carte impresionantă." (Romance Reviews Today)

Linie
- Fragment -
Partea întâi
Unu

Ziua în care l-am cunoscut pe magicianul Cosimo Ruggieri - 11 mai - a fost o zi blestemată.

Am simţit asta în zori, din tropotul copitelor de cai ce răzbătea din stradă. Când am auzit zarva mă sculasem deja, mă îmbrăcasem şi tocmai voiam să cobor. M-am ridicat în vârful picioarelor şi m-am uitat pe fereastra de la dormitorul meu, care avea obloanele deschise.

Jos, în Via Larga, în faţa casei noastre, Passerini îşi strunea calul plin de spume. Era însoţit de doisprezece oameni înarmaţi. Purta roba roşie de cardinal, dar îşi uitase pălăria - sau poate că o pierduse în timpul goanei nebune - iar părul alb îi stătea ridicat în smocuri, ca o creastă de cocoş. Urla ca un nebun la grăjdar să deschidă poarta.

Am luat-o la fugă pe scări, ajungând pe palier odată cu mătuşa Clarice.

În anul acela dinaintea morţii ei timpurii, mătuşa era o femeie frumoasă, delicată ca una din Graţiile lui Botticelli. În dimineaţa aceea era îmbrăcată într-o rochie de catifea roz şi purta un văl diafan peste părul castaniu.

Dar firea mătuşii Clarice nu era deloc delicată. Vărul meu Piero spunea adesea despre mama lui că e "cel mai aspru bărbat din familie". Nu ţinea cont de părerea nimănui - în nici un caz de părerile celor patru fii sau de ale bărbatului ei, Filippo Strozzi, un bancher influent. Avea o limbă ascuţită şi nu ezita s-o folosească împotriva lor.

Iar în dimineaţa aceea era încruntată. Când mi-am dat seama că m-a văzut, mi-am tras capul între umeri şi am lăsat ochii în pământ, căci în faţa mătuşii Clarice n-aveai cum să câştigi.

Aveam opt ani şi eram un copil incomod. Mama murise la nouă zile după ce mă născuse, urmată, după alte şase zile, de tata. Din fericire, mama îmi lăsase o avere imensă, iar tata, titlul de ducesă şi dreptul de a conduce Florenţa.

Această stare de fapt o determinase pe mătuşa Clarice să mă aducă la Palatul Medici ca să-mi dea o creştere potrivită cu destinul meu, dar îmi dădea clar de înţeles că sunt o povară. Pe lângă propriii săi fii, mai era obligată să crească alţi doi Medici - pe fratele meu vitreg Alessandro şi pe vărul meu Ippolito, bastardul unchiului Giuliano de Medici.

Chiar când Clarice trecea pe lângă mine, din holul de jos, de la intrare, urcă spre noi un glas: cardinalul Passerini, regent delegat al Florenţei, vorbea cu un servitor. Nu înţelegeam ce spune, dar timbrul vocii dezvăluia clar mesajul: dezastru. Viaţa confortabilă şi lipsită de primejdii pe care o împărţeam cu verii mei în casa strămoşilor noştri era pe cale să se încheie.

În timp ce Clarice asculta, peste chip îi flutură o undă de spaimă, iute înlocuită însă de obişnuita-i asprime. Mă privi cu ochii îngustaţi, ameninţători, încercând să vadă dacă-i surprinsesem clipa de slăbiciune.
- Dă-i drumul direct la bucătărie. Nu te opreşti nicăieri, nu vorbeşti cu nimeni, îmi porunci ea.

Am ascultat-o şi am luat-o în jos pe scări, dar mi-am dat seama curând că sunt prea speriată ca să pot mânca ceva. Aşa că m-am abătut prin holul mare, unde mătuşa Clarice şi cardinalul Passerini purtau o discuţie încordată. Vocea Eminenţei Sale era înăbuşită, dar am surprins câteva vorbe pătimaşe rostite de mătuşa Clarice:
- Neghiobule. Şi idiotul de Clement la ce se aştepta?

Subiectul discuţiei era papa - născut Giulio de Medici -, a cărui influenţă ajuta familia noastră să rămână la putere. Chiar aşa copil cum eram, mă pricepeam suficient la politică încât să ştiu că ruda mea îndepărtată, papa Clement, era certat cu Sfântul Împărat Roman Carol, ale cărui trupe invadaseră Italia; iar cel mai mare pericol plana asupra Romei.

Brusc, uşa se deschise şi apăru capul lui Passerini, strigând-o pe Leda, roaba mătuşii Clarice. Cardinalul era cenuşiu la faţă, răsufla greu şi, de agitaţie, i se lăsaseră colţurile gurii în jos. Aşteptă în uşă cu un aer nerăbdător şi disperat până apăru Leda şi o trimise să-i aducă pe unchiul Filippo, pe Ippolito şi pe Alessandro.

După câteva clipe intrară Ippolito şi Sandro. Clarice venise probabil lângă uşă, căci am auzit-o destul de clar spunându-i cuiva care aştepta în hol:
- Avem nevoie de oameni, de toţi câţi sunt în stare să lupte. Până când ştim pe câţi putem conta, trebuie să fim prudenţi. Adună până la noapte cât poţi de mulţi, după care veniţi încoace. Apoi în voce i se strecură o şovăială ciudată: Şi trimite-l pe Agostino să-l aducă pe fiul astrologului - acum.

L-am auzit pe unchiul Filippo încuviinţând în şoaptă şi plecând, apoi uşa se închise din nou. Am rămas câteva minute pe loc, încercând în zadar să înţeleg sunetele care răzbăteau din încăpere; dar m-am lăsat păgubaşă şi am pornit-o spre scara care ducea la camerele copiilor.

Mezinul lui Clarice, Roberto, în vârstă de şase ani, alerga înspre mine hohotind şi frângându-şi mâinile. Ţinea ochii strâns închişi; abia am reuşit să-l prind la timp ca să nu mă izbească şi să mă dărâme.

Eram mică, dar Roberto era şi mai mic. Mirosea a sudoare acrişoară; obrajii îi erau roşii şi brăzdaţi de lacrimi şi părul lung, ca de fetiţă, îi era lipit de gâtul năduşit.

În clipa aceea, doica apăru în spatele lui. Ginevra era o femeie simplă, necioplită, îmbrăcată în nişte fuste ponosite de bumbac, peste care purta un şorţ alb, şi cu părul strâns mereu într-o broboadă. Totuşi, în dimineaţa aceea, broboada şi nervii îi erau vraişte; o buclă aurie îi cădea peste faţă.
- Dă-mi drumul! ţipă Roberto izbindu-mă cu picioarele.

Mă lovea şi cu pumnii lui mici, dar mi-am ferit faţa şi l-am ţinut strâns.
- Ce s-a întâmplat? De ce-i aşa de speriat? am întrebat-o pe Ginevra, care se apropiase.
- Vin peste noi! urlă Roberto, împroşcându-mă cu lacrimi şi salivă. Vin să ne facă rău!
- Sunt nişte oameni la poartă, răspunse Ginevra, prostită de spaimă.
- Ce fel de oameni? am întrebat.

Când am văzut că Ginevra nu-mi răspunde, am alergat sus, în încăperile cameristelor, ale căror ferestre dădeau spre grajduri şi spre poarta dinspre Via Larga. Am tras un taburet lângă geam, m-am suit pe el şi am dat obloanele de perete.

Grajdurile se aflau înspre vest; spre nord era poarta masivă de fier care îi împiedica pe străini să treacă. Era închisă şi zăvorâtă; şi chiar lângă ea stăteau trei străjeri de-ai noştri, înarmaţi.

Dincolo de drugii ghintuiţi, pe stradă era multă mişcare: o ceată de călugări dominicani care veneau pe jos din împrejurimile mănăstirii San Marco, un cardinal în caleaşca lui aurită, negustori călări. Şi oamenii lui Roberto - vreo douăzeci la ora aceea a dimineţii, înainte ca veştile aduse de Passerini să se răspândească în oraş. Unii stăteau înşiraţi pe marginile Viei Larga, alţii în faţa porţii de fier din dreptul grajdurilor. Se uitau spre casa noastră cu priviri de şoimi care aşteaptă să apară prada.

Unul dintre ei strigă înflăcărat la trecători:
- Aţi auzit? Papa a căzut! Roma se află în mâinile împăratului!

La intrarea cea mare a palatului se afla un drapel cu blazonul familiei Medici, arborat cu mândrie peste tot prin oraş: şase bile roşii, şase palle, aşezate în rânduri pe un scut aurit. Palle, palle! era strigătul nostru de luptă, vorbele de pe buzele susţinătorilor noştri atunci când ridicau săbiile în apărarea noastră.

În timp ce mă uitam pe geam, un vopsitor de lână, plin de pete de un albastru închis pe mâini şi pe tunica zdrenţăroasă, se cocoţă pe umerii tovarăşului său şi trase jos flamura, în strigătele aprobatoare ale celorlalţi. Un al treilea bărbat apropie o torţă de stindard şi-i dădu foc. Trecătorii îşi încetineau paşii şi căscau gura.
- Abbasso le palle! strigă vopsitorul, iar cei din jurul lui reluară lozinca:
- Jos bilele! Moarte familiei Medici!

În toiul acestui tumult, porţile de fier se întredeschiseră, iar Agostino - curierul mătuşii Clarice - se strecură afară neobservat. Dar când poarta se închise zăngănind în urma lui, vreo câţiva oameni aruncară cu pietre în el. Băiatul îşi feri capul cu mâinile şi o luă la fugă, pierzându-se în mulţime.

M-am aplecat cât am putut de mult peste pervaz. În spatele şuviţelor de fum care se ridicau din flamura arzândă, vopsitorul mă pândea; faţa îi era aprinsă de ură. Dacă ar fi putut să ajungă până la fereastră, m-ar fi înşfăcat - pe mine, o fetiţă nevinovată de opt ani - şi mi-ar fi împrăştiat creierii pe caldarâm.
- Abbasso le palle! urlă el către mine.

M-am tras îndărăt. Nu puteam alerga la Clarice să mă liniştească - n-ar fi făcut-o nici dacă ar fi avut vreme. Voiam să-l văd pe vărul meu Piero; pe el nu-l speria nimic, nici măcar crunta lui mamă... Şi era singurul om în care aveam încredere. Nu l-am găsit la lecţii, în sala de studiu a băieţilor, drept care am fugit spre bibliotecă.

Aşa cum bănuisem, Piero se afla acolo. Ca şi mine, era extrem de studios, cerându-le de multe ori profesorilor mai mult decât ştiau ei şi în consecinţă ne găseam adesea înghesuiţi unul într-altul în spatele aceleiaşi cărţi. Avea încă, la cei şaisprezece ani ai lui, nişte obraji delicaţi de copil, încadraţi de bucle, şi, spre deosebire de mine, o fire blândă şi ingenuă. Aveam încredere în el ca în nimeni altcineva şi-l adoram cu o dragoste de soră.

Piero şedea pe podea cu picioarele încrucişate şi se uita cu ochii mijiţi în tomul gros pe care-l ţinea în poală. Era cu totul absorbit de lectură şi cât se poate de liniştit. Îmi aruncă o privire scurtă şi imediat se întoarse la carte.
- Ţi-am spus că a venit Passerini de dimineaţă, am zis eu. Sunt veşti foarte rele. Papa Clement a căzut.

Piero oftă liniştit şi-mi povesti despre impasul în care se afla papa; aflase şi el de la bucătăreasă. La Roma este un pasaj secret care duce din Vatican la fortăreaţa cunoscută drept castelul Sant'Angelo. Soldaţii răzvrătiţi ai împăratului se uniseră cu opozanţii familiei Medici şi atacaseră palatul papal. Prins pe nepregătite, papa Clement scăpase cu fuga - cu roba fluturându-i ca aripile unei porumbiţe speriate - prin pasaj, în fortăreaţă. Acolo se afla acum, ţinut prizonier în adăpostu-i fortificat de soldaţii batjocoritori.

Piero nu era deloc tulburat de toate acestea.
- Întotdeauna am avut duşmani, spuse el. Vor să-şi impună propria conducere. Papa a ştiut în permanenţă, dar mama spune că a fost neglijent şi că n-a observat semnele clare de furtună. Ea l-a avertizat, dar n-a vrut s-o asculte.
- Dar cu noi ce-ose-ntâmple? am întrebat eu, enervată de faptul că-mi tremura vocea. Piero, sunt nişte oameni afară care ne ard flamura! Strigă că ne vor trimite la moarte!

Mă luă de mână. L-am lăsat să mă tragă în jos, ca să mă aşez lângă el pe marmura rece.
- Cat, îmi spuse el blând şi mângâietor. Întotdeauna am ştiut că rebelii vor vrea să profite de o asemenea situaţie, dar nu sunt organizaţi. O să treacă nişte zile până o să reacţioneze. Până atunci, o să fim plecaţi la una din vilele noastre de la ţară, iar mama şi cu Passerini vor fi hotărât ce e de făcut.
- Dar cum o să ajungem la ţară? am spus eu trăgându-mă de lângă el. Mulţimea n-o să ne lase nici să ieşim din casă!
- Cat, mă dojeni el cu blândeţe. Ăştia-s numai nişte zurbagii. Până se lasă noaptea o să se plictisească şi-o să plece.

Până să mai apuce să-mi spună şi altceva, l-am întrebat:
- Cine-i fiul astrologului? Mama ta l-a trimis pe Agostino să-l aducă încoace.

Ascultă aceste vorbe cu o umbră de mirare.
- Păi, ar fi băiatul cel mare al lui Ser Benozzo, Cosimo.

Am clătinat din cap, mărturisindu-mi neştiinţa.
- Cei din familia Ruggieri au fost întotdeauna astrologii noştri, îmi explică Piero. Ser Benozzo îl sfătuia pe Lorenzo il Magnifico. Unii spun că fiul lui, Cosimo, e un fel de copil-minune şi un vrăjitor foarte puternic. Alţii spun că, de fapt, astea sunt zvonuri lansate de Ser Benozzo însuşi, ca să sprijine afacerile familiei.
- Dar mătuşa Clarice nu prea crede în asemenea lucruri, l-am întrerupt.
- Nu, încuviinţă el gânditor. Cosimo i-a scris mamei o scrisoare cu ceva mai bine de o săptămână în urmă. Îşi oferea serviciile; spunea că o să vină mari nenorociri şi că ea o să aibă nevoie de ajutorul lui.
- Şi ea ce-a făcut? am întrebat eu intrigată.
- O ştii pe mama. A refuzat să-i răspundă, pentru că s-a simţit insultată că o persoană aşa de tânără - un băieţandru, cum îi zicea ea - poate să îndrăznească să creadă că ea are nevoie de ajutorul unuia ca el.
- Părintele Domenico spune că asta-i lucrarea diavolului.

Piero plescăi dispreţuitor din limbă:
- Magia nu are nimic păcătos în ea - decât dac-o foloseşti ca să faci rău cuiva - şi nu e o superstiţie, e o ştiinţă. Poate fi folosită ca să faci leacuri, nu otrăvuri. Uite, îmi arătă el cu mândrie coperta tomului pe care îl ţinea în braţe, în aşa fel încât să-i pot vedea titlul. Îl citesc pe Ficino.
- Pe cine?
- Marsilio Ficino. A fost preceptorul lui Lorenzo il Magnifico. Bătrânul Cosimo l-a angajat ca să traducă Corpus Hermeticum, un vechi tratat de magie. Ficino era genial şi asta-i una dintre cele mai bune lucrări ale lui. De vita coelitus comparanda, sublinie el titlul. Dobândirea vieţii din ceruri. Ficino a fost un astrolog excelent şi a înţeles faptul că magia e o putere naturală.

Începu să traducă, şovăitor, din latină:
- Folosind puterea astrelor, magii au fost primii care s-au închinat pruncului Isus. Atunci, de ce să ne temem de numele de mag, un nume pe care îl pomeneşte Evanghelia?
- Deci fiul astrologului vine să ne aducă ajutor, am pus eu. Ajutor de la astrele Domnului.
- Da, încuviinţă Piero liniştitor. Dar şi dacă n-ar veni el, tot n-am avea necazuri. Chiar dacă mama se plânge, tot o să mergem la ţară până o să fie totul bine din nou.

M-am lăsat convinsă - pentru moment. M-am cuibărit pe podea, lipită de verişorul meu, şi l-am ascultat citind latineşte. Am stat aşa până când roaba mătuşii Clarice, Leda - palidă, încruntată şi însărcinată aproape de soroc - se arătă în uşă.
- Aici erai, îmi făcu ea semn nerăbdătoare. Vino imediat, Caterina. Madonna Clarice te aşteaptă.

Astrologul era un tânăr înalt şi slab, de vreo optsprezece ani cel mult, dar avea tunica cenuşie şi atitudinea sumbră a unui membru al Sfatului Bătrânilor. Obrajii bolnăvicios de albi îi erau ciupiţi de vărsat, iar părul îi era atât de negru, încât bătea în albastru; îl purta drept şi pieptănat pe spate, dezvelindu-i rădăcinile care formau un unghi ascuţit pe mijlocul frunţii. Ochii erau şi mai negri şi avea o privire matură şi pătrunzătoare care mă fascina şi mă înspăimânta. Era urât: nas coroiat, buze strâmbe, urechi prea mari. Şi totuşi nu voiam să-mi iau ochii de la el. Stăteam şi căscam gura ca un copil prost şi necioplit.
- Stai acolo, Caterina, în lumină, îmi spuse mătuşa Clarice. Nu, lasă reverenţa şi stai nemişcată. Leda, închide uşa după tine şi aşteaptă pe hol până te chem. Să nu fiu întreruptă.

Vorbea pe un ton distrat şi ciudat de blând. După ce-i aruncă stăpânei sale o privire îngrijorată, Leda se furişă afară şi închise încetişor uşa.

Am păşit în pata de soare pe care o lăsa fereastra pe podea şi am rămas cuminte acolo, la câţiva paşi de Clarice, care şedea lângă căminul fără foc. Mătuşa era probabil cea mai influentă femeie din Italia şi suficient de în vârstă ca să fie mama acestui tânăr, dar prezenţa lui - calmă şi concentrată, ca a unei vipere înainte de atac - era mai puternică; până şi Clarice, deprinsă de multă vreme cu prezenţa regilor şi pontifilor, se temea de el.
- Ea e fata, spuse ea. E un copil obişnuit, dar în general e ascultătoare.
- Donna Caterina, este o onoare pentru mine să vă cunosc, spuse oaspetele. Sunt Cosimo Ruggieri, fiul lui Ser Benazzo, astrologul.

Înfăţişarea îi era respingătoare, dar glasul îi era frumos şi profund. Îmi venea să închid ochii şi să-l ascult ca pe o muzică.
- Consideraţi că sunt medic, spuse Ser Cosimo. Aş vrea să fac un scurt examen al persoanei dumneavoastră.
- O să mă doară? l-am întrebat.

Ser Cosimo îşi lărgi un pic zâmbetul, dezvelind nişte dinţi strâmbi.
- Câtuşi de puţin. Deja o parte e rezolvată; văd că sunteţi destul de scundă pentru vârsta dumneavoastră, iar mătuşa dumneavoastră îmi spunea că aţi fost rareori bolnavă. Este adevărat?
- Da, am răspuns eu.
- Aleargă mereu prin grădină, interveni Clarice cu voce stinsă. Călăreşte la fel de bine ca băieţii. Încă de când avea vreo patru ani nu puteam s-o dezlipim de lângă cai.
- Îmi permiteţi...? ceru delicat voie Ser Cosimo. Aţi putea să vă ridicaţi puţin fustele ca să vă pot examina picioarele, Caterina?

Am lăsat ochii în jos, uluită şi ruşinată, dar mi-am ridicat tivul rochiei întâi deasupra gleznelor, şi apoi - la îndemnul lui blând - până la genunchi.

Ser Cosimo dădu din cap aprobator:
- Picioare foarte puternice, aşa cum şi era de aşteptat.
- Şi coapsele sunt la fel, am adăugat eu lăsându-mi rochia în jos. Influenţa lui Jupiter.

Păru intrigat şi îşi apropie faţa de mine, cu un uşor zâmbet:
- Aţi studiat asemenea lucruri?
- Puţin de tot, i-am răspuns.

Nu i-am spus că tocmai îl ascultasem pe Piero citindu-mi atributele lui Jupiter, conform lui Ficino.

Mătuşa Clarice ne întrerupse pe un ton detaşat:
- Dar la ea Jupiter este retrograd.

Ser Cosimo rămase cu privirea-i pătrunzătoare aţintită asupra mea:
- În Balanţă, în Casa a treia. Dar există căi să-i întărim influenţa.
- Îmi cunoaşteţi horoscopul natal, Ser Cosimo? am îndrăznit să-l întreb.
- M-am ocupat o bucată de vreme de el, răspunse el. Prezintă o mulţime de provocări şi o mulţime de oportunităţi. Pot să vă întreb ce aluniţe aveţi?
- Am două pe faţă.

Ser Cosimo se lăsă pe vine, ceea ce îi aduse ochii la nivelul ochilor mei:
- Arătaţi-mi-le.

Mi-am dat deoparte de pe obrazul drept părul castaniu spălăcit.
- Aici şi aici, am arătat eu la tâmplă, la rădăcina părului, şi undeva între maxilar şi ureche.

Ser Cosimo trase adânc aer în piept şi se întoarse spre mătuşa Clarice cu o expresie gravă pe chip.
- E rău? întrebă ea.
- Nu într-atât de rău încât să nu putem corecta, răspunse el. O să mă întorc mâine la aceeaşi oră, cu nişte talismane şi ierburi pentru protecţia ei. Trebuie să le folosiţi după indicaţiile mele precise.
- Pentru mine şi fiii mei, nu numai pentru ea, adăugă Clarice grăbită.

Fiul astrologului îi aruncă o privire pătrunzătoare:
- Bineînţeles. Pentru toţi cei care au nevoie. Dar, adăugă el cu o undă de ameninţare în ton, asemenea lucruri nu au nici un efect decât dacă sunt folosite exact cum e prevăzut... şi exact pentru cine sunt create.
- Desigur, Ser Cosimo, consimţi Clarice lăsând privirea în jos intimidată - şi furioasă pe sine însăşi că se simţea intimidată.
- Bine, spuse el şi făcu o plecăciune de bun rămas. Dumnezeu să vă aibă în pază, Donna Clarice, adăugă el respectuos. Şi pe dumneavoastră, Donna Caterina.

În timp ce ieşea pe uşă, am murmurat un salut de despărţire. Era ciudat să vezi un tinerel mişcându-se ca un om în vârstă. Mulţi ani mai târziu afirma că la vremea aceea avea cincisprezece ani. Recursese la o vrajă, pretindea el, ca să pară mai bătrân, pentru că ştia că altfel Clarice nu l-ar fi luat în seamă.

De îndată ce astrologul nu mai putu să ne audă, mătuşa Clarice spuse:
- Am auzit multe zvonuri despre băiatul ăsta al lui Benazzo. Priceput, nimic de zis... Priceput la invocat demoni şi la fabricat otrăvuri. Am auzit că tatăl lui e disperat.
- Nu-i un om bun? am întrebat eu timid.
- E un om foarte rău. Dar acum avem nevoie de el.

Îşi îngropă faţa în mâini şi începu să-şi frece tâmplele.
- Se duce totul de râpă. Roma, papa, Florenţa. Nu-i decât o chestiune de timp până se răspândesc veştile în tot oraşul. Şi atunci... Iadul o să înghită tot. Trebuie să-mi dau seama ce-i de făcut până atunci...

Mi s-a părut că o aud plângând, dar îşi veni repede în fire şi deschise ochii.
- Du-te în camera ta şi studiază. Astăzi nu ai lecţii, dar ai face bine să stai liniştită. N-am de gând să rabd vânzoleală azi.

Am ieşit din sala cea mare. Dar în loc să o ascult pe mătuşa şi să urc în camera mea, am zbughit-o în curte. Acolo l-am găsit pe fiul astrologului, care se îndrepta sprinten spre grădină.
- Ser Cosimo! Aşteptaţi! l-am strigat eu.

Se opri şi se întoarse spre mine. Avea o expresie amuzată şi deloc surprinsă, ca şi cum s-ar fi aşteptat să vadă o fetiţă de opt ani cum aleargă cu răsuflarea tăiată după el.
- Caterina, mi se adresă el cu o familiaritate ciudată.
- Nu puteţi pleca, i-am spus. Afară sunt nişte oameni care vor să ne omoare. Chiar dacă acuma scăpaţi cu bine de aici, n-o să vă mai puteţi întoarce.

Se aplecă spre mine până când ajunse cu faţa în dreptul feţei mele:
- Dar o să scap cu bine de aici, mă asigură el. Şi o să mă întorc mâine. Trebuie să mă aştepţi singură în curte sau în grădină. Avem de discutat nişte lucruri, nişte secrete neplăcute. Dar nu astăzi. Nu e ora propice.

În timp ce vorbea, privirea i se înăspri, de parcă ar fi văzut apropiindu-se un mare pericol. Se îndreptă de şale şi spuse:
- Dar n-o să se întâmple nimic rău. O să am eu grijă. O să vorbim mâine. Dumnezeu să te aibă în pază, Caterina.

Se întoarse şi se îndepărtă cu paşi mari.

M-am luat după el, dar mergea mai repede decât puteam eu să alerg. În câteva secunde ajunse la intrarea grajdurilor, în dreptul porţii celei mari care se deschidea în Via Larga. M-am tras înapoi speriată.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer