Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Carte de Humanitas Fiction

Templul de aur


Yukio Mishima, traducere de Angela Hondru

28.08.2013
Editura Humanitas Fiction
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Yukio Mishima
Templul de aur
Traducere din japoneză şi note de Angela Hondru

Colecţia Raftul Denisei, editura Humanitas Fiction, 2013



*****
Intro

De trei ori nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură, prozatorul, poetul şi dramaturgul Yukio Mishima este unul dintre scriitorii japonezi emblematici ai secolului trecut. Kimitake Hiraoka, pe numele său adevărat, s-a născut în 1925 la Tokyo într-o familie de samurai şi începe să scrie încă de la vârsta de doisprezece ani. La şaisprezece debutează în prestigioasa revistă literară Bungei-Bunka. Pentru a-şi ascunde identitatea faţă de tatăl său, adept al unei educaţii stricte, în conformitate cu cerinţele tradiţiei, adoptă pseudonimul Yukio Mishima.

În 1943 se înscrie la Facultatea de Drept a Universităţii Imperiale din Tokyo. Cinci ani mai târziu îi apare primul roman, Confesiunile unei măşti (Humanitas Fiction, 2011), care îl propulsează în rândul celor mai cunoscuţi scriitori ai noii generaţii. Mishima începe astfel o carieră literară fulminantă, publicând în ritm constant romane, printre care se numără: Sete de iubire (1950), Tumultul valurilor (1954; Humanitas Fiction, 2010), Templul de aur (1956; Humanitas, 2000), După banchet (1960; Humanitas, 2004), Soare şi oţel (1970; Humanitas, 2008).

Zăpada de primăvară (1968; Humanitas Fiction, 2009), primul volum al tetralogiei Marea fertilităţii, este urmat de romanele Cai în galop (1969; Humanitas Fiction, 2010), Templul Zorilor (1970; Humanitas Fiction, 2011) şi Îngerul decăzut (1970, Humanitas Fiction, 2012). Autor prodigios, a scris numeroase povestiri şi treizeci şi trei de piese de teatru.

Întreaga viaţă a lui Mishima a fost marcată de preocuparea obsesivă pentru codul onoarei samurailor (vezi eseul său Calea samuraiului, apărut în 1967; Humanitas, 2007). Aceasta îl va împinge pe 25 noiembrie 1970, ziua în care încheie ultimul volum al tetralogiei Marea fertilităţii, la gestul sinuciderii rituale prin seppuku.

*****

De câte ori vrea să rostească primul sunet dintr-un cuvânt, Mizoguchi face eforturi disperate şi se simte ca o pasăre care se zbate să scape din laţ. Când un băiat e bâlbâit, singurătatea lui, micã la început, creşte odată cu el. Când e fiu de preot, ar putea să aibă norocul să ajungă la Templul de aur, templul visurilor sale. Şi să aibă un prieten bun, care-i transformă sentimentele întunecoase în unele luminoase. Ca tot ce apare mai întâi în gând şi-n vis, la prima întâlnire reală, Templul de aur îl dezamăgeşte. Dar apoi prinde rădăcini în sufletul său. Ca-n orice poveste de dragoste, Mizoguchi nu mai ştie dacă el stăpâneşte Templul, sau este stăpânit de acesta. Ceea ce ştie însă tânărul este că vrea să fie stăpân pe propriul destin.

Unul dintre cele mai cunoscute romane ale lui Mishima, Templul de aur a fost ecranizat de trei ori: în 1958 sub titlul Enjo / Conflagraţia, în regia lui Kon Ichikawa, în 1976, cu titlul original Kinkakuji, în regia lui Yoichi Takabayashi, şi în 1985 ca parte a filmului Mishima: A Life in Four Chapters, regizat de Paul Schrader şi produs de Francis Ford Coppola şi George Lucas.
 
În luna iulie a anului 1950, un tânăr preot budist dă foc templului Kinkakuji. În faţa instanţei, acuzatul declară că urăşte frumuseţea. Fascinat de fapta şi de justificarea nemaiauzite, Mishima încearcă să înţeleagă ce se ascunde în spatele acestui răspuns: frumuseţea imuabilă a templului vechi de secole aruncă în derizoriu fericirea efemeră şi imperfectă a muritorilor, amintindu-le că lumea trecătoare nu le poate oferi nimic pe măsura năzuinţelor lor.

"Mishima este unul dintre acele genii care se nasc o dată la trei sute de ani. În ceea ce priveşte talentul, îmi este cu mult superior." (Yasunari Kawabata)

"Cu Templul de aur, Mishima s-a afirmat drept una din cele mai importante tinere voci literare ale epocii." (The New York Times)

"Mishima recreează Kyōto, pornind de la imaginea templului, aşa cum Victor Hugo a reconstruit Parisul medieval pornind de la catedrala Notre-Dame." (The Nation)

"O mare operă literară, trasând cu minuţie harta unui suflet zbuciumat." (Chicago Tribune)

Linie

Capitolul 1

Tata îmi vorbise despre Templul de aur încă de când eram copil.
 
Locul meu natal era o insuliţă pustie ce dădea spre Marea Japoniei, la nord-est de Maizuru. Tata însă nu se născuse acolo, ci în Shiraku, un sat situat în partea de est a golfului Maizuru. Constrâns să se facă preot, luă în primire templul de pe insulă unde s-a şi căsătorit. Rodul căsătoriei sunt eu.
 
În apropierea insulei Nariu nu exista nici o şcoală elementară, aşa că ai mei s-au văzut nevoiţi să mă trimită la unchiul meu - locul de baştină al tatei, de altfel. Mergeam la şcoală pe jos.
 
Vremea era de obicei senină în satul natal al tatei, dar în fiecare an, prin noiembrie, decembrie, chiar şi-n zilele în care nici un nor nu ameninţa cerul, aveam parte de patru, cinci răpăieli. Mă întreb dacă nu cumva şi aceasta a avut influenţă asupra firii mele schimbătoare.
 
Când mă întorceam de la şcoală după-amiezele, stăteam în biroul meu de la etaj cu privirile aţintite în zare. Razele asfinţitului făceau ca frunzuliţele copacilor de pe coama dealului să pară un ecran auriu ce se înălţa exact în mijlocul câmpului. Privindu-le, îmi apărea în faţa ochilor imaginea Templului de aur.
 
Deşi-l mai vedeam din când în când prin fotografii şi manuale, imaginea care mi-a rămas întipărită în suflet a fost cea a Templului de aur zugrăvită de tatăl meu. Tata nu-mi spusese niciodată că adevăratul Templu era de un aur strălucitor sau ceva de soiul acesta, şi totuşi, cum susţinea el, nu exista pe lume nimic mai frumos. Până şi ideogramele ce-i reprezentau numele şi muzicalitatea fiecărui cuvânt confereau Templului de aur o valoare aproape ireală ce mi se întipări în minte.
 
Zărind dealurile îndepărtate ce sclipeau în razele soarelui, aveam senzaţia că ce văd nu poate fi decât umbra invizibilului Templu. Soarele răsare exact deasupra trecătorii Kichi­zaka ce desparte prefectura Fukui de Kyōto-ul meu. Şi, deşi actualul Kyōto se află în direcţie total opusă, îmi imaginam Templul de aur înălţându-se spre cerul dimineţii, în razele soarelui ce urcau printre faldurile dealurilor situate la răsărit.
 
Imaginea Templului de aur plana pretutindeni; cu toate acestea nu-l puteam vedea, aşa cum nu puteam vedea nici marea din cauza valurilor, deşi golful Maizuru se afla la mai puţin de şapte kilometri spre vest de satul Shiraku, unde locuiam. În aer plutea mireasma mării, purtată de aripile vântului. Uneori, pe vreme urâtă, stoluri întregi de pescăruşi îşi căutau refugiu pe câmpul din apropiere.
 
Eram firav, întotdeauna ceilalţi băieţi mă întreceau la fugă şi la gimnastică. În plus, eram şi puţin bâlbâit din naştere, aşa că preferam să stau mai retras. Toată lumea ştia că sunt băiat de preot şi vin de la templu. Băieţii mai prost-crescuţi îşi băteau joc de mine, imitând un popă bâlbâit ce bolboroseşte sutra. Într-una din cărţile de şcoală era o povestire unde apărea un detectiv bâlbâit, şi băieţii alegeau anume acest pasaj şi mi-l tot citeau cu voce tare.
 
Inutil să mai mărturisesc, bâlbâiala mea era de fapt un obstacol între mine şi lume. Necazuri am la primul sunet pe care vreau să-l rostesc. Dar tocmai acest prim sunet constituie cheia de la uşa ce separă lumea mea interioară de cea din afară, şi nu m-am priceput niciodată să învârt această cheie lin în broască. Majoritatea oamenilor, datorită faptului că stăpânesc cu uşurinţă cuvintele, sunt în stare să ţină această uşă de la hotarul dintre lumea interioară şi cea exterioară larg deschisă, astfel încât aerul trece liber. Mie mi-este însă cu neputinţă. A ruginit cheia probabil...
 
Când un bâlbâit face eforturi disperate să rostească primul sunet, el este ca o pasăre ce încearcă să scape din laţ. Şi, dacă reuşeşte până la urmă să se elibereze, este oricum prea târziu. Există cu siguranţă momente când rea­litatea lumii exterioare, ce pare să mă pândească, îşi încolăceşte braţele pe când eu mă zbat să mă eliberez. Nenorocirea este însă că această realitate nu-i nealterată. Când, după toate strădaniile mele, reuşesc să ajung la lumea din afară, constat că de fapt este o realitate ce şi-a schimbat pe loc înfăţişarea şi care nu mai prezintă interes - o realitate ce şi-a pierdut prospeţimea pe care o consideram demnă de mine, care emană miros de putregai.
 
Nu-i greu de imaginat că un tânăr ca mine ajunge să îmbrăţişeze două năzuinţe complet opuse. La istorie îmi plăcea prezentarea despoţilor. Mă închipuiam un tiran bâlbâit, dar taciturn; slujitorii urmăreau cu sufletul la gură orice expresie de pe chipul meu, tremurând zi şi noapte ca varga. Cred că nu-i nevoie să-mi mai justific cruzimea în cuvinte alese. Tăcerea poate fi şi ea grăitoare. Mă amuza gândul că m-aş putea răzbuna pedepsindu-mi profesorii şi colegii care m-au chinuit zi de zi. Pe de altă parte, mă închipuiam mare artist, înzestrat cu cea mai limpede dintre viziuni - un adevărat suveran al lumii interioare. Aspectul meu exterior lăsa de dorit, dar interiorul devenea mai bogat decât al oricui. Nu era normal ca un tânăr care suferea de un handicap ireparabil să ajungă să se considere o fiinţă aleasă? Simţeam că mă aşteaptă o misiune pe lumea aceasta, de care nici eu nu ştiam încă nimic.
 
Îmi stăruie în minte o întâmplare de pe vremea aceea. Şcoala din Maizuru-Est avea terenuri mari de sport înconjurate de coline şi dealuri, iar clădirea şcolii era modernă şi strălucitoare.
 
Într-o zi, un fost absolvent al şcolii, acum elev la Şcoala de Marină, veni în permisie să-şi viziteze fosta şcoală. Era frumos bronzat şi nasul puternic îi ieşea de sub chipiul pe care şi-l trăsese pe ochi: părea un adevărat erou din cap până-n picioare. Stătea şi le povestea juniorilor despre rigorile vieţii militare. Deşi vorbea despre o viaţă plină de privaţiuni, aveai impresia că povesteşte despre cel mai luxos şi mai extravagant mod de trai. Părea un îngâmfat, dar, în ciuda tinereţii lui, era perfect conştient de efectul modestiei prefăcute. Pieptul acoperit de galoane putea fi asemuit cu figura sculptată de la prova unei corăbii ce-şi croieşte drum în larg. Stătea pe treptele din piatră ce duceau la terenul de sport. În jurul lui se aflau patru-cinci elevi care-i sorbeau cuvintele. Florile de mai din straturile de pe deal îmbobociseră: lalele, sângele-voinicului, anemone, margarete. Deasupra capetelor lor atâr­nau crenguţe înflorite de magnolie.
 
Atât vorbitorul, cât şi ascultătorii încremeniseră ca nişte stane de piatră. Eu stăteam câţiva metri mai încolo. Aşa eram eu, asta era atitudinea mea faţă de florile de mai, faţă de îngâmfatul în uniformă şi faţă de hohotele de râs.
 
Pe tânărul erou începuse să-l preocupe persoana mea mai mult decât admiratorii săi. Se părea că sunt singurul care nu i se ploconeşte, şi gândul acesta îl ofensa probabil. I-a întrebat pe ceilalţi cum mă cheamă.
-Hei, Mizoguchi! strigă el.
 
Se uita la mine pentru prima dată. L-am ţintuit cu privirea fără să scot o vorbă. În zâmbetul pe care mi l-a adresat am putut distinge ceva din atitudinea unui om influent.
- De ce nu-mi răspunzi? Eşti mut?
- Sunt bâ-bâ-bâlbâit, răspunse unul din admiratorii săi în locul meu şi pufniră cu toţii în râs. Ce uluitor a fost râsul acela dispreţuitor! Pentru mine a fost strălucitor - strălucitor ca lumina reflectată pe mănunchiul de frunze - râsul acela crud al colegilor mei, atât de caracteristic pentru băieţii de vârsta lor.
- Ce? Eşti bâlbâit? De ce nu vii la Şcoala de Marină? Scot ei bâlbâiala din tine într-o singură zi!
 
Nu ştiu cum, dar am reuşit să răspund clar. Cuvintele s-au rostit lin, fără nici cel mai mic efort din partea mea.
- Nu vreau acolo. Am de gând să mă fac preot.
 
Toată lumea tăcu. Tânărul erou plecă ochii, rupse un fir de iarbă şi-l băgă în gură.
- Ei bine, spuse, poate vine într-o bună zi şi clipa înmormântării mele şi-o să-ţi dau de lucru.
 
Începuse războiul din Pacific.
 
În clipa aceea am avut o revelaţie neaşteptată: intuiţia că, într-o lume obscură, eu sunt cel ce aşteaptă cu ambele mâini întinse. Că într-o bună zi, florile de mai, uniformele, colegii mei răutăcioşi vor ajunge cu toţii pe mâinile mele... întinse. Să ajung să-mi dau seama că eu eram cel ce stăpânea lumea strivind-o până-n temelii... Dar această revelaţie era prea încărcată de semnificaţie pentru a putea deveni motiv de mândrie pentru un tânăr ca mine.
 
Mândria trebuie să fie ceva simplu, uşor de văzut, ceva strălucitor. Îmi doream ceva palpabil. Voiam ca mândria mea să fie văzută de toată lumea. De exemplu, sabia pe care el o purta la brâu era chiar aşa ceva.
 
Această sabie pe care toţi elevii o admirau era într-adevăr o podoabă minunată. Se spunea că elevii de la Şcoala de Marină obişnuiau să-şi ascută creioanele cu ea. Ce elegant, consideram eu, să foloseşti un astfel de simbol pentru o bagatelă ca asta!
 
La un moment dat, tânărul îşi scoase uniforma de marinar şi o agăţă de gardul alb. Pantalonii şi flanela albă de corp, atârnate exact lângă toate florile acelea - da, emanau un miros de sudoare de tânăr. O albină poposi din greşeală pe floarea-cămaşă albă, strălucitoare. Chipiul, împodobit cu panglică aurie, zăcea pe un ţăruş din gard; arăta de parcă se afla pe capul purtătorului, corect, tras pe ochi. Posesorul lui fusese provocat de unul dintre elevi la luptă corp la corp şi porni spre ringul din spate.
 
Privind obiectele azvârlite, încercam să-mi imaginez un mormânt pe cinste. Florile de mai îmi întăreau această senzaţie. Chipiul care reflecta negrul ca tăciunele din cozoroc, sabia şi cureaua de piele care atârnau lângă el fuseseră desprinse de trup şi emanau o frumuseţe aproape lirică. Erau perfecte ca amintirea ce mă lega de el; arătau într-adevăr ca nişte relicve lăsate de un tânăr erou plecat pe front.
 
M-am asigurat că nu mă vede nimeni. Se auzeau ţipete dinspre ring. Am scos din buzunar cuţitul ruginit pe care-l foloseam pentru ascuţirea creioanelor; m-am strecurat până la gard şi pe dosul frumoasei teci negre am făcut nişte crestături oribile...
 
Povestindu-vă astfel de lucruri, aş putea fi luat drept tânăr poet. Dar până-n clipa de faţă, departe de mine gândul de a scrie poezii; n-am făcut decât să mâzgălesc câteva notiţe. Nu simţeam nevoia vreunui gest care să-i eclipseze pe alţii, cultivându-mi un nou talent şi căutând să mă-mplinesc prin domenii în care nu mă simţeam stăpân. Cu alte cuvinte, eram prea mândru ca să fiu artist. Visul meu de a deveni despot sau mare artist n-a depăşit niciodată hotarele iluziei şi n-aveam nici cel mai mic chef să mişc vreun deget în sensul acesta.
 
Deoarece faptul că nu eram înţeles de alţii devenise adevărata mea sursă de mândrie, n-am simţit niciodată nici cea mai mică dorinţă de a spune lucrurilor pe nume sau de a-i face pe alţii să înţeleagă ceea ce numai eu ştiam. Consideram că ce poate fi văzut şi înţeles şi de alţii nu-mi era hărăzit mie. Singurătatea mea lua proporţii din ce în ce mai mari, ca un porc pus la-ngrăşat.
 
Brusc gândurile mi se-ntoarseră la un incident tragic din satul nostru. Deşi nu eram de fapt implicat, nu mă pot debarasa de sentimentul de a fi participat la el.
 
Din cauza acestui incident, m-am văzut confruntat, dintr-un foc, cu totul: cu viaţa, cu plăcerile lumeşti, cu trădarea, cu ura şi dragostea - da, cu tot ce există pe lume. Dar memoria a preferat să respingă şi să treacă cu vederea ideea de sublim ce se ascundea acolo.
 
La două case mai încolo de casa unchiului locuia o fată drăguţă. O chema Uiko. Avea ochi mari şi privirea senină. Poate pentru că se trăgea dintr-o familie de bogătaşi părea cam trufaşă. Deşi lumea o admira mult, nu-ţi puteai da seama ce gândeşte când rămâne singură. Uiko era probabil virgină, dar femeile geloase o bârfeau şi spuneau că frumuseţea prevesteşte sterilitate.
 
După ce a absolvit Şcoala de fete, Uiko s-a angajat voluntar ca infirmieră la Spitalul Naval din Maizuru. Spitalul fiind destul de aproape de casă, mergea la lucru cu bicicleta. Trebuia să fie la datorie dimineaţa foarte devreme, aşa că pleca de acasă când mijea de ziuă, cu vreo două ore înainte de plecarea mea la şcoală.
 
Într-o seară, cu gândul la Uiko, mă simţeam foarte deprimat. N-am putut închide ochii toată noaptea, aşa că la revărsatul zorilor, după ce mi-am încălţat tenişii, m-am strecurat afară. Era o noapte plăcută de vară.
 
Nu era prima oară când Uiko mă obseda. Frânturile de imagini se conturau tot mai limpede. Trupul ei, ce părea întruparea gândurilor mele, se scufundă într-o umbră mohorâtă, rămânând totuşi alb şi plin de viaţă; această umbră deveni în timp trup înmiresmat. Mă gândeam la căldura pe care ar simţi-o degetele mele la atingerea lui. Mă gândeam şi la rezistenţa pe care ar întâmpina-o degetele mele şi la mirosul asemănător polenului.
 
Am luat-o la fugă pe drum, prin beznă. Nu m-am împiedicat de pietre şi parcă întunericul îmi deschidea calea.
 
Am ajuns la o bifurcaţie ce ducea spre cătunul Yasuoka. Aici creştea copacul keyaki[1] mare, al cărui trunchi era umed de rouă. M-am ascuns după el, aşteptând să apară bicicleta lui Uiko dinspre sat.
 
N-aveam nici cea mai vagă idee de ce-am să fac după aşteptare. Am alergat cu sufletul la gură, dar acum, că poposisem la umbra copacului, nu ştiam nici eu cum să procedez. Am trăit prea rupt de realitate şi de aceea îmi imaginam că odată pătruns în lumea din afară, totul devenea uşor, totul devenea posibil.
 
M-au pişcat ţânţarii. Auzeam cocoşii cântând cucurigu ici-colo. Am scrutat drumul cu privirea. Am văzut ceva alb şi nedesluşit în zare. Aveam impresia că-i culoarea zorilor, dar era Uiko.
 
Mergea pe bicicletă. Farul era aprins. Bicicleta înainta fără zgomot. Am sărit de sub copac în faţa bicicletei. Abia a reuşit s-o oprească.
 
Am simţit că mă transform brusc în stană de piatră. Lumea exterioară pierduse contactul cu lumea interioară şi mă împresura, cerându-şi parcă drepturile trăirii adevărate. Eul care fugise din casa unchiului, care-şi încălţase tenişii albi şi care bătuse atâta drum prin întuneric până la keyaki, ei bine, acel eu îl determină pur şi simplu pe eul interior să fugă. Totul era îngrozitor de lipsit de noimă: acoperişurile caselor ale căror contururi se întrevedeau vag în întuneric, copacii negricioşi, culmile întunecate ale lui Aobayama[2], da, până şi Uiko care stătea acum în faţa mea. Parcă ceva conferise tuturor o realitate fără să mă aştepte şi pe mine să particip; şi această mare realitate, fără sens, îngrozitor de întunecată mi-a fost dată mie, mă apăsa, senzaţie pe care n-o încercasem niciodată până atunci.
 
Mi-a trecut prin minte, ca întotdeauna de altfel, că singurele lucruri care mă pot salva în astfel de situaţii sunt cuvintele. Mă caracteriza această înţelegere eronată. Când mi se cereau fapte, pe mine mă preocupau cuvintele; şi asta deoarece cuvintele îmi ieşeau cu atâta greutate din gură, încât mă concentram asupra lor şi uitam cu totul de fapte. Mi se părea că faptele, care erau uluitoare şi deosebite, trebuie însoţite neapărat de cuvinte la fel de uluitoare şi deosebite.
 
Nu priveam la ceva anume. Uiko, după cât îmi amintesc, s-a speriat la început, dar când şi-a dat seama că sunt eu, n-a făcut decât să se uite la gura mea. Bănuiesc că se uita la orificiul acela întunecat şi tâmp, acel orificiu diform şi impur ca un cuib de animal mic de câmp şi care se mişca acum fără noimă în întunecimea zorilor: privea doar  gura mea. Şi, mulţumită că nu va fi în stare să rostească nici măcar un sunet care să mă lege de lumea exterioară, răsuflă uşurată:
- Sfinte Doamne! zise ea. Ce straniu! De ce-i în stare un bâlbâit!
 
Vocea lui Uiko avea ceva din prospeţimea şi decenţa brizei dimineţii. Sună clopoţelul de la bicicletă şi-şi puse iar picioarele pe pedale. Mă ocoli, de parcă evita o piatră din drum. Deşi nu mai era ţipenie de om prin jur, Uiko sună iar şi iar clopoţelul, şi pe când pedala, îl auzeam răsunând peste câmp, în zare.
 
Uiko m-a pârât, aşa că în aceeaşi seară mama ei veni la unchiul meu. Unchiul, care de obicei era un om blând, m-a certat zdravăn. Am blestemat-o pe Uiko şi după câteva luni blestemul meu avea să se adeverească. Din clipa aceea cred cu tărie în puterea blestemelor.
 
Îi doream moartea zi şi noapte. Voiam să dispară martora ruşinii mele. Dacă nu mai erau martori, ruşinea putea fi smulsă din rădăcini. Şi alţi oameni pot fi martori. Dar dacă alţii nu există, n-are cum să se mai nască ruşinea pe lume. Ceea ce văzusem pe chipul lui Uiko, în dosul acelor ochi care sclipeau ca apa în întunericul zorilor, era exact lumea celorlalţi, adică lumea celor ce nu ne vor lăsa niciodată în pace, care sunt gata să fie parteneri şi martori la crima noastră. Ceilalţi trebuie distruşi. Ca să pot într-adevăr să înfrunt soarele, lumea însăşi trebuie distrusă...
 
La două luni după ce m-a pârât, Uiko a renunţat la slujba de la spital şi nu a mai ieşit din casă. Circulau tot soiul de zvonuri. Apoi, la sfârşitul toamnei, s-a întâmplat ce v-am spus.
 
Nici măcar n-am visat ca un dezertor din Marină să se refugieze tocmai în satul nostru. Într-o zi, pe la prânz, un poliţist de la kempei-tai[3] veni la primărie. Nu era cu totul ieşit din comun faptul că un kempei[4] vine la noi, aşa că n-am dat prea mare însemnătate vizitei.
 
Era o zi senină de sfârşit de octombrie. Fusesem la şcoală ca de obicei, îmi terminasem lecţiile şi mă pregăteam să mă culc. Tocmai când voiam să sting lumina, am aruncat o privire pe fereastră şi am auzit lumea din sat alergând; arătau ca o haită de câini care gâfâiau. Am coborât. Mătuşa şi unchiul se treziseră şi ei şi am ieşit cu toţii. La intrare, unul dintre colegi stătea pironit locului, mut de uimire.
- Kempei-i tocmai au prins-o pe Uiko, strigă el. E a­colo. Hai să vedem!
 
M-am încălţat în grabă şi am luat-o la goană. Era o noapte cu lună şi ici-colo se zărea pe câmp umbra firicelelor de orez.
 
În spatele unui pâlc de copaci se zărea un grup de siluete în mişcare. Uiko şedea pe jos, îmbrăcată într-o rochie neagră. Era foarte palidă. În jurul ei roiau câţiva kempei şi părinţii ei. Un kempei îi întinse o cutiuţă, care părea să fie cu mâncare, şi ţipă ceva. Tatăl ei îşi întorcea privirile de la un kempei la altul, ba scuzându-se, ba muştruluindu-şi fiica. Mama ei stătea ghemuită la pământ şi plângea.
 
Priveam scena din celălalt capăt al plantaţiei de orez. Numărul spectatorilor spori treptat şi umerii li se atingeau, tăcuţi, în noapte. Deasupra capetelor noastre se înălţa luna, mică, de parcă ar fi intrat la apă.
 
Colegul îmi şopti ceva la ureche. Se părea că Uiko o ştersese de acasă cu mâncare şi se îndrepta spre satul vecin când a fost prinsă de kempei-i care o pândeau de mult. Era limpede că voia să dea cutia cu mâncare dezertorului. Uiko se împrietenise cu el pe când lucra la Spitalul Marinei, rămăsese însărcinată şi fusese dată afară. Kempei-i încercau să afle acum unde se ascundea dezertorul, dar Uiko stătea nemişcată, refuzând cu încăpăţânare să vorbească.
 
Cât despre mine, eu priveam chipul lui Uiko fără să clipesc. Arăta ca o nebună prinsă. În lumina lunii, chipul ei era complet inexpresiv.
 
N-am mai văzut niciodată un chip atât de respingător. Al meu, credeam, fusese respins de lume, dar al lui Uiko respingea lumea. Lumina lunii se revărsa nemilos pe fruntea ei, pe ochi, pe conturul nasului, pe obraji; dar atâta tot: era ca o stană de piatră. Dacă şi-ar fi mişcat măcar un pic ochii sau gura, lumea pe care ea se străduia s-o respingă ar fi luat aceasta drept un semnal de asalt asupra ei.
 
O priveam şi-mi ţineam răsuflarea. Contemplam chipul a cărui istorie s-a întrerupt chiar aici, în punctul acesta, şi care nu va mai comunica în nici un fel cu viitorul sau cu trecutul. Astfel de chip mai poţi zări doar pe trunchiul unui copac proaspăt doborât. Deşi tăietura în copac pare tânără şi proaspătă, orice creştere încetează în punctul acesta; e deschisă vântului şi soarelui, către care n-ar fi trebuit să se deschidă niciodată, brusc expusă unei lumi care nu-i aparţinea la origine - şi pe această secţiune, urmărind fibra frumoasă a lemnului, distingem un chip straniu. Un chip ce continuă să existe în lumea aceasta numai pentru a o respinge...
 
Şi nu puteam să nu gândesc că n-o să mai vină niciodată clipa, nici în viaţa lui Uiko, nici în a mea, spectatorul, în care chipul ei să pară atât de frumos. Nemişcarea n-a durat cât mă aşteptam. S-a produs o transformare bruscă pe faţa ei.
 
Uiko se ridică. Cred că în clipa aceea am văzut-o râzând. Am impresia că i-am văzut dinţii albi sclipind în lumina lunii. Nu mai am nimic de adăugat în legătură cu transformarea, pentru că, după ce s-a ridicat în picioare, chipul ei nu era în bătaia razelor lunii şi curând se pierdu în umbra copacilor.
 
Ce păcat că n-am putut distinge transformarea pe chipul ei în momentul în care s-a decis să trădeze! Dacă aş fi putut face acest lucru, pătrunzând orice detaliu, poate ar fi încolţit în mine dorinţa de a ierta oamenii, de a ierta tot ce este urât pe lume.
 
Uiko arătă spre ascunzătoarea de pe colina Kahara, din satul vecin.
- Aha! Deci este la templul Kongō! strigă un kempei.
 
Mă cuprinse o voioşie copilărească. Kempei-i au hotărât să se împartă în grupuri şi să înconjoare templul Kongō din toate părţile. Au solicitat şi ajutorul sătenilor. Din duşmănie parcă, m-am alăturat şi eu câtorva băieţi din primul grup. Uiko era în fruntea noastră, servind drept ghid. Mă surprinse siguranţa ei, aşa cum mergea în faţa noastră pe aleea luminată de lună, flancată de câţiva kempei.
 
Templul Kongō era bine cunoscut. Fusese înălţat într-o ascunzătoare în munte la cincisprezece minute de satul Yasuoka şi era renumit atât pentru copacul kaya[5], plantat de prinţul Takaoka, cât şi pentru minunata pagodă cu trei nivele, construită, zice-se, de Hidari Jingoro[6]. Veneam aici deseori vara să ne scăldăm în apa cascadei de peste deal.
 
Pavilionul central se afla pe marginea râului. Firicelele de iarbă deasă străluceau în noapte. Magnolia era înflorită la poarta templului. Grupul nostru înainta tăcut de-a lungul râului.
 
Templul Kongō se afla deasupra noastră. Când traversai podul de lemn, pagoda cu cele trei nivele rămânea în dreapta; în stânga se întindea pădurea cu frunzele de toamnă, iar în inima ei se înălţau cele o sută cinci trepte de piatră acoperite cu muşchi. Pietrele erau din calcar, foarte alunecoase.
 
Înainte de a ajunge la podul de lemn, un kempei s-a întors şi ne-a făcut semn cu mâna să ne oprim. Se spune că, foarte demult, aici se afla poarta Niōmon[7], clădită de renumiţii sculptori Unkei şi Tankei. Dincolo de acest punct se aflau dealurile văii Tsuzura, considerate terenurile Templului Kongō.
 
Ne-am ţinut răsuflarea. Un kempei i-a făcut semn lui Uiko să meargă mai departe. A trecut podul de lemn singură şi după o vreme am urmat-o. Partea de jos a treptelor de piatră era învăluită în umbră, dar mai sus erau scăldate de lumina lunii. Ne-am ascuns, care cum a putut, la capătul treptelor. Frunzele începuseră să capete nuanţe ruginii, dar acum păreau negre.
 
Pavilionul central se afla sus, în capătul treptelor. De aici pornea un culoar care ducea la o sală goală ce părea destinată dansurilor sacre kagura [8] . Oricum, sala semăna cu cea a templului Kiyomizu: era suspendată deasupra dealului, sprijinită pe stâlpi şi grinzi transversale. Sala propriu-zisă, culoarul şi scheletul de lemn care o susţinea erau în bătaia vântului şi a ploii. Nuanţele de roşu ale frunzelor de toamnă se asortau de minune cu acest schelet alb care, în lumina lunii, părea misterios şi fascinant.
 
Dezertorul se ascundea probabil în sala de deasupra scenei. Kempei-i intenţionau să-l prindă folosindu-se de Uiko.
 
Noi, martorii arestului iminent, ne-am ascuns şi ne ţineam răsuflarea. Deşi mă învăluia aerul rece de sfârşit de octombrie, obrajii îmi ardeau.
 
Uiko urcă cele o sută cinci trepte de piatră cu mândria unei lunatice. Albul profilului ei frumos contrasta puternic cu negrul rochiei şi al părului.
 
Vegheat de stelele ce licăreau printre nori în noapte, înconjurat de dealurile ale căror cedri semeţi se mărgineau cu imensitatea cerului, cu luna pestriţă deasupra capului, iar în jur clădirile templului care scăpărau un alb strălucitor în întunericul ambiant - ei bine, ignorând parcă toate acestea, pe mine m-a îmbătat frumuseţea limpede a gestului de trădare al lui Uiko. Această fată care urca singură toate treptele albe, ţanţoşă. Trădarea ei se asemăna cu stelele, cu luna şi cu cedrii semeţi. Cu alte cuvinte, trăia şi ea în aceeaşi lume cu noi, martorii; şi chiar accepta natura care ne înconjura pe toţi. Urca treptele ca reprezentantă a noastră. Şi nu puteam să nu gândesc, cu sufletul la gură:
- Prin trădare ea m-a acceptat deci şi pe mine. Acum îmi aparţine!
 
La un moment dat, faptele sau evenimentele dispar din memoria noastră. Dar imaginea lui Uiko care urca cele o sută cinci trepte acoperite de muşchi îmi persistă în faţa ochilor. Mi se pare că urcă veşnic acele trepte.
 
Din clipa aceea, ea deveni o fiinţă cu totul deosebită. Poate pentru că Uiko, cea care urca treptele acelea, m-a trădat, ne-a trădat iar. Din clipa aceea, ea nu mai respingea lumea în totalitate. Dar nici n-o accepta în întregime. A capitulat pur şi simplu în faţa patimii, a coborât la rangul femeii care se dăruieşte unui singur bărbat.
 
Cred că acesta este motivul pentru care îmi amintesc ceea ce urmează de parcă ar fi fost o scenă descrisă într-o veche litografie. Uiko o luă pe culoar şi strigă în întunecimea templului. Atunci se ivi silueta unui bărbat. Uiko îi spuse ceva. Bărbatul îndreptă revolverul spre treptele de piatră şi trase. Traseră şi kempei-i dinspre un tufiş din apropiere. Omul se pregătea iar să tragă, dar Uiko o luă spre culoar şi începu să fugă. O ţinti şi Uiko căzu. Bărbatul duse ţeava revolverului la tâmplă şi trase încă o dată.
 
Mai întâi kempei-i, apoi ceilalţi dădură buzna pe trepte-n sus, spre cele două cadavre. Eu am rămas ascuns, nemişcat, la umbra frunzelor de toamnă. Scheletul de lemn al templului se înălţa deasupra capului meu. Zgomotul paşilor de pe scândurile de lemn îmi răsuna în urechi. Lumina păienjenişului de torţe trecu de balustrada culoarului şi ajunse la crengile roşietice ale copacilor.
 
Senzaţia mea era că totul se petrecea într-un trecut îndepărtat. Cei insensibili nu se indispun când văd sânge. Când se ajunge la vărsare de sânge, tragedia s-a încheiat... Am aţipit. Când m-am trezit, am constatat că toată lumea plecase. Era clar că uitaseră de mine. Văzduhul se umplea de ciripitul păsărelelor şi soarele dimineţii străbătea printre frunzele copacilor din jur. Clădirile scheletice de deasupra mea păreau să reînvie de la soarele ce le ilumina de dedesubt. Templul îşi întindea liniştit şi mândru sala goală spre valea cu frunze ruginii.
 
M-am ridicat tremurând şi m-am frecat puţin, ca să-mi pun sângele în mişcare. Nu mai rămăsese decât răceala din trup. Era singura care mai persista.
 
 
În anul următor, tata a venit la unchiul meu în vacanţa de primăvară. Îşi purta straiul de preot peste uniforma de campanie. A spus că mă duce la Kyōto pentru câteva zile. Vechea boală a tatei se agravase, am fost pur şi simplu şocat când l-am văzut atât de slăbit. Am încercat cu toţii să-l facem să renunţe la călătorie, dar nici n-a vrut să audă. Mi-am dat seama abia mai târziu că tata voia să mă prezinte stareţului de la Templul de aur.
 
Nutream de mult speranţa de a vizita Templul de aur pe care nu-l văzusem niciodată, dar nu mă-ncânta ideea să pornesc în călătorie cu tata, care, în ciuda eforturilor disperate pe care le făcea, se vedea de la o poştă cât era de bolnav. Pe măsură ce se apropia clipa în care urma să mă aflu faţă-n faţă cu Templul de aur, o anume ezitare punea stăpânire pe mine. Orice s-ar fi întâmplat... esenţialul era ca Templul să fie frumos. Nu conta atât frumuseţea în sine a Templului, cât capacitatea mea de a-mi imagina frumuseţea.
 
Ştiam destul de multe despre Templul de aur, atât cât poate şti şi pricepe un băiat de vârsta mea. Am dat peste câteva date sumare legate de istoria Templului într-un album de artă:
 
"Ashikaga Yoshimitsu (1358-1408) a confiscat vila Kitayama de la familia Saionji şi a transformat-o într-un adevărat palat. Pavilionul central este format din săli tipic budiste: Sarcofagul, Focul Sacru, Senbādā[9], nivelul Hosui-in; apoi clădirile rezidenţiale care cuprind: palatul propriu-zis, Sala Seniorilor, Sala Adunării, Turnul Tenkyo, Turnul Kyohonku, Sala Izumi şi Pavilionul Kansetsu. Sanctuarul, fiind cel mai îngrijit, a devenit mai târziu Templul de aur. Nu se ştie exact când i s-a dat acest nume, se pare că oricum după războiul Ōjin (1467-1477). În perioada Bunmei (1469-1487) se vorbea în mod curent de Templul de aur.
 
Templul de aur este o pagodă formată din trei nivele. Se află într-o imensă grădină, pe malul lacului Kyoko. A fost construit în anul al cincilea al împăratului Ōei (1398). Primele două nivele au fost construite în stil propriu shin­den-zu­kuri[10], cu obloane pliante; nivelul al treilea constă dintr-un apartament Zen tipic. Acoperişul, învelit în scoarţă de chiparos în stil hokei-zukuri[11], are în vârf o pasăre phoenix aurie-roşcată. Sala Tsuri, ieşită în afară spre lac, cu acoperişul ţuguiat, destramă monotonia arhitecturii înconjurătoare. Acoperişul Templului de aur este uşor înclinat, făcut din lemn puţin zgrunţuros. Este o construcţie atrăgătoare şi elegantă, o capodoperă a arhitecturii în care stilul imperial se îmbină armonios cu cel budist. Templul exprimă aşadar gustul lui Ashikaga Yoshimitsu, care a îmbrăţişat cultura Curţii Imperiale şi a redat integral atmosfera acelei perioade.
 
"După moartea lui Yoshimitsu, vila Kitayama s-a transformat în templu Zen, cum dorise Yoshimitsu; s-a numit Rokuon-ji[12]. Mai târziu, aceste clădiri au fost mutate în altă parte şi lăsate în paragină. Printr-o minune, Templul de aur a fost singurul care s-a salvat şi rămâne..."
 
Ca şi luna, simbol al nopţii, Templul de aur fusese înălţat ca mesager al unor vremuri întunecate. De aceea, templul visurilor mele trebuia să fie împresurat din toate părţile de beznă. În această obscuritate, Templul se sprijinea liniştit şi nemişcat pe piloni frumoşi şi zvelţi, răspândind o lumină palidă dinăuntru. Oricum i s-ar adresa lumea, Templul de aur trebuie să rămână mai departe tăcut, etalându-şi privirilor delicata siluetă şi suportând întunericul ce-l înconjoară.
 
Mă gândeam deseori la phoenixul auriu-roşcat care încununa acoperişul şi care de-atâta amar de vreme este expus vitregiilor naturii. Această misterioasă pasăre aurie nu cântă în zori şi nici nu bate din aripi - cu siguranţă c-a şi uitat că este pasăre. Totuşi, nu se poate spune că nu arată de parcă ar fi gata să zboare. Alte păsări zboară în văzduh, dar aceasta zboară etern în timp, pe aripile ei sclipitoare. Timpul îşi lasă amprenta pe aripi. Le atinge şi pluteşte înapoi. Ca să zboare, pasărea phoenix rămâne nemişcată, cu privirea încruntată, cu aripile spre înălţimi, fâlfâindu-şi penele cozii, întinzându-şi vitejeşte maiestuoasele-i picioare aurii.
 
Când gândurile mă purtau înspre Templul de aur, acesta mi se părea un minunat vapor ce străbate marea timpului. Albumul de artă vorbea despre "clădiri expuse curentului", dar şi aceste cuvinte îmi aduceau în faţa ochilor imaginea unui vapor. Lacul spre care dădea această minunată şi complexă barcă a plăcerii putea fi considerat simbolul mării. Templul de aur îşi croise drum printr-o noapte nemărginită. O traversare al cărei sfâr­şit nu se prevedea. Ziua, acest ciudat vapor îşi cobora nevinovat ancora, expunându-se privirilor mulţimii; când se înnopta însă, întunericul din jur îi dădea forţe noi şi plutea mai departe, cu acoperişul unduindu-se ca o corabie mare.
 
Nu exagerez dacă afirm că prima problemă de seamă pe care am avut-o de înfruntat în viaţa mea a fost cea a frumuseţii. Tatăl meu nu era decât un biet preot de ţară cu vocabular sărac, dar a fost cel care mi-a atras atenţia că "pe lumea aceasta nu există nimic mai frumos ca Templul de aur". La gândul că frumuseţea a pătruns în lumea aceasta, străină mie, simţeam o oarecare stânjeneală şi iritare. Şi dacă exista frumuseţe acolo, atunci existenţa mea era lipsită de frumuseţe.
 
Pentru mine, Templul de aur n-a fost niciodată o simplă idee. Munţii mă împiedicau să-l zăresc, dar dacă voiam cu adevărat să-l văd, n-aveam decât să mă duc la el, fiindcă el era mereu acolo. Frumuseţea era deci ceva palpabil, ceva ce puteai atinge cu propriile degete, ceva ce se putea reflecta în ochi. Ştiam şi aveam convingerea fermă că, printre toate lucrurile schimbătoare din lume, Templul de aur rămânea imuabil şi nevătămat.
 
Erau momente când mă gândeam la Templul de aur ca la o operă de artă mică, delicată, pe care puteam s-o ţin în mâini; alteori îl consideram o catedrală monstruoasă, care se înălţa spre nesfârşitul cerului. Tânăr fiind, nu puteam considera frumuseţea un "ceva" cumpătat. Pentru mine contau doar extremele: ori mare, ori mic. Deci când vedeam floricele de vară udate de rouă, ce păreau să răspândească o lumină vagă, ele mi se păreau la fel de frumoase ca Templul de aur. La fel îmi aminteau de Templu şi norii întunecoşi încărcaţi de fulgere ce pluteau peste dealurile cu coamă aurie. Când vedeam un chip frumos, îmi trecea prin minte comparaţia: "frumos ca Templul de aur".
 
Călătoria a fost apăsătoare. Trenurile de pe linia Maizuru plecau din Gara de Vest şi mergeau până la Kyoto via Ayabe, oprindu-se şi în gări neînsemnate, ca Makura şi Uesugi. Vagonul era murdar, iar când am ajuns în defileul Hozu şi trenul începu să intre din tunel în tunel, fumul pătrunse necruţător în compartiment făcându-l pe tata să nu se mai poată opri din tuşit.
 
Majoritatea pasagerilor aveau o oarecare legătură cu marina. Vagoanele de clasa a treia erau pline de rude care se întorceau din vizitele făcute subofiţerilor, marinarilor, soldaţilor din infanteria marină şi muncitorilor de la depozitele de muniţii din Maizuru.
 
Priveam prin fereastră cerul înnorat şi plumburiu de primăvară. Priveam veşmintele tatei, îl priveam pe tânărul ofiţer rumen în obraji, al cărui piept sălta de parcă era gata-gata să rupă şirul de nasturi aurii. Aveam senzaţia că mă aflu între cei doi. Mă voi înrola şi eu curând. Dar nu eram sigur că, dacă mă voi înrola, voi fi în stare să-mi fac datoria cu credinţă aşa cum şi-o făcea, probabil, subofiţerul din faţa mea. Oricum, în clipa de faţă mă găseam exact între două lumi. Deşi eram încă foarte tânăr şi deloc frumos, eram conştient de faptul că lumea morţii guvernată de tata şi cea a vieţii reprezentată de tânăr se uneau prin intermediul războiului. Poate şi eu deveneam un intermediar. Dacă eram ucis în război, era clar că nu mai conta câtuşi de puţin pe care dintre cele două cărări ce se deschideau acum înaintea mea o voi lua.
 
Mă îngrijora tusea tatei. Mă mai uitam şi pe fereastră la râul Hozu. Era albastru-închis, o culoare apăsătoare precum sulfatul de cupru folosit în experienţele de laborator. De fiecare dată când trenul ieşea din tunel, defileul Hozu se vedea fie departe de şine, fie extrem de aproape. Înconjurată de stânci netede, apa părea un permanent vârtej vineţiu.
 
Tata avea câteva turte albe de orez în cutiuţa cu mâncare, dar îi era ruşine să le scoată în prezenţa celor din compartiment.
- Nu sunt de la bursa neagră, spuse. Mi le-au dat din toată inima enoriaşii. Le mănânc cu plăcere şi recunoştinţă.
 
Vorbi tare, ca să-l audă toată lumea, dar când începu să mănânce, abia fu în stare să înghită una mică.
 
N-aveam impresia că acest tren negru de funingine va mai ajunge vreodată în oraş. Aveam senzaţia că este un tren cu destinaţia moarte. Din clipa în care îmi trecu aşa ceva prin minte, fumul care umplea compartimentul de fiecare dată când trecea prin tunel îmi mirosi a crematoriu.
 
Cu toate acestea, când ajunserăm în cele din urmă la Poarta Somon de la Rokuon-ji, inima începu să-mi bată puternic. Urma să văd unul din cele mai frumoase lucruri din lume.
 
Soarele începu să coboare şi dealurile erau învăluite în ceaţă. Intrau pe poartă şi alţi vizitatori odată cu mine şi cu tata. În stânga porţii era clopotniţa înconjurată de pruni înfloriţi.
 
În faţa pavilionului central creştea un stejar uriaş. Tata s-a oprit la intrare şi a cerut permisiunea să intre. Stareţul a trimis vorbă că este ocupat cu un vizitator şi ne-a întrebat dacă putem aştepta douăzeci-treizeci de minute.
- Hai să vezi şi tu Templul de aur! spuse tata.
 
Era limpede că voia să-mi arate că mai are oarecare trecere prin locul acesta şi încercă să intre fără să plătească. Dar se schimbase atât persoana care vindea bilete şi talismane, cât şi cel care controla biletele la intrare cu zece ani în urmă, când tata venea mereu la Templu.
- Presupun că data viitoare când voi veni vor fi alţii, spuse tata cu răceală.
 
Simţeam că tata nu mai credea în această "dată viitoare".
 
I-am luat-o înainte. Ţopăiam pur şi simplu, mă purtam dinadins ca un băieţaş vesel. (Numai în astfel de ocazii mai aveam şi eu ceva copilăresc în mine.) Apoi, Templul de aur la care visasem atât de mult se dezvălui dezamăgitor, în întregime, în faţa mea.
 
Stăteam pe marginea lacului Kyoko; de partea cealaltă a apei, Templul de aur îşi etala faţada în razele asfinţitului. Sosei era pe jumătate ascuns în stânga. Templul de aur arunca o umbră minunată pe suprafaţa lacului, unde pluteau lintiţe şi frunze de lotus. Umbra era mai frumoasă decât însăşi clădirea. Asfinţitul reflecta undele lacului ici-colo, pe cornişele celor trei nivele ale Templului. În comparaţie cu lumina înconjurătoare, reflectarea aceasta era prea orbitoare şi limpede; Templul de aur îmi dădea impresia că se încovoaie mândru, îndărăt.
- Ei, ce părere ai? mă întrebă tata. Frumos, nu? Nivelul întâi se numeşte Hosui-in, al doilea, Chōondō şi al treilea, Kukyōchō.
 
Tata îmi cuprinse umărul cu mâna bolnavă, vlăguită.
 
Mi-am schimbat în câteva rânduri unghiul din care priveam şi mi-am plecat capul în diverse direcţii. Dar Templul nu mi-a provocat nici o emoţie. Mi se părea mai degrabă o clădire mică, cu trei nivele, întunecată, veche. Pasărea phoenix de pe acoperiş arăta ca o cioară care tocmai se oprise să se odihnească. Şi nu numai că n-a reuşit să mă frapeze prin frumuseţe, dar am avut chiar o senzaţie de lipsă de armonie şi nelinişte. Oare frumuseţea poate fi atât de lipsită de frumuseţe?
 
Dacă aş fi fost un băiat modest şi studios, mi-aş fi regretat lipsurile privind aprecierile estetice înainte de a mă descuraja atât de repede. Dar durerea de a fi fost decepţionat de ceva de la care mă aşteptam la mai mult m-a făcut să nu mai ţin seama de nimic.
 
Îmi trecu prin minte că Templul de aur putea foarte bine să se deghizeze pentru a-şi ascunde adevărata frumuseţe. Oare nu tocmai pentru a se pune la adăpost de lume, frumuseţea aceasta îi decepţiona pe cei care o observau atent? Trebuia să mă apropii mai mult de Templu; trebuia să îndepărtez obstacolele ce păreau urâte în ochii mei; trebuia să-l examinez în întregime, în cele mai mici detalii şi să pătrund esenţa frumuseţii cu propriii ochi. În măsura în care credeam numai în frumuseţea ce putea fi văzută cu ochiul liber, reacţia mea de atunci era foarte firească.
 
Pătruns de respect, tata mă conduse până la veranda primului nivel, Hosui-in. Am privit întâi macheta Templului de aur, executată cu foarte multă migală. Se afla într-o cutie de sticlă şi era foarte apropiată de templul visurilor mele. Urmărind cu privirea această minusculă şi perfectă imagine a Templului de aur în cadrul templului propriu-zis, mi-au trecut prin minte nenumărate analogii între un univers mic plasat într-unul mare sau între unul şi mai mic şi unul mic. Era prima oară când puteam visa. Visam la micuţul, dar perfectul Templu de aur, care era mai mic decât macheta, şi la Templul de aur, care era infinit mai mare decât cel real - atât de mare, încât învăluia aproape întregul univers.
 
N-am rămas prea mult în faţa machetei. Tata m-a dus la statuia din lemn a lui Yoshimitsu, considerată patrimoniu naţional. Statuia era cunoscută sub numele de Rokuoninden-Michiyoshi, pseudonimul lui Yoshimitsu după tonsură.
 
Nu mi s-a părut decât o statuie ciudată, negricioasă şi n-am văzut nimic frumos în ea. Apoi am intrat în Chōondō, al doilea nivel, şi am privit picturile de pe tavan atribuite lui Kanō Masanobu: erau îngeri care cântau. La nivelul al treilea, Kukyōchō, am văzut jalnicele rămăşiţe ale foliilor de aur care înveliseră iniţial interiorul. Nu desluşeam nici urmă de frumuseţe în toate acestea.
 
M-am rezemat de balustrada şubredă şi am privit, dus pe gânduri, lacul în care se reflectau razele soarelui. Suprafaţa apei arăta ca o veche oglindă de bronz ruginită de vreme; umbra Templului de aur cădea exact pe suprafaţa ei. Cerul înserării se reflecta şi el în apă, dincolo de plante şi lintiţe. Era cu totul altfel decât cerul de deasupra capetelor noastre. Era limpede şi senin; de acolo de dedesubt şi dinăuntru părea să înghită această lume a noastră, iar Templul de aur se adâncea în el ca o ancoră mare de aur complet înnegrită de rugină.
 
Stareţul templului, Tayama Dōsen, fusese prieten cu tata în vremea studenţiei. Îşi petrecuseră vreo trei ani împreună. Cei doi tineri urmaseră un seminar special la templul Shōkoku (construit în timpul şogunului[13] Yoshimitsu) şi, după ce trecuseră probele impuse de secta Zen, au intrat în rândurile preoţimii. Fără nici o legătură cu aceasta, am aflat mult mai târziu de la părintele Dōsen, într-o zi când era bine dispus, că el şi tata n-au împărtăşit numai rigorile educaţiei religioase, ci uneori, serile, după ce se retrăgea toată lumea, săreau zidul templului şi porneau în căutare de distracţii.
 
După ce am vizitat Templul, tata şi cu mine ne-am întors la pavilionul central. Am fost introduşi într-o sală lungă şi spaţioasă, după care am intrat în biroul stareţului din Marea Bibliotecă ce dădea spre grădina cu renu­mitul pin.
 
Eu stăteam drept şi ţeapăn, în uniformă, dar tata se simţi imediat în largul său. Deşi tata şi stareţul învăţaseră la aceeaşi şcoală, nu semănau la înfăţişare. Tata, măcinat de boală, arăta jalnic: pielea părea uscată şi prăfoasă. Părintele Dōsen însă arăta foarte bine. Pe biroul lui zăceau maldăre de pacheţele nedesfăcute, reviste, cărţi şi scrisori trimise din diverse colţuri ale ţării; toate acestea păreau o dovadă a bunăstării Templului. Apucă foarfecele cu degetele lui pufoase şi desfăcu îndemânatic unul din pachete.
-E un pacheţel cu prăjituri trimis din Tōkyō, explică el. Nu prea se mai găseşte aşa ceva în zilele noastre. Mi s-a spus că nu le mai dau la magazin, ci le trimit direct armatei şi celor din guvern.
 
Am băut un ceai japonez delicios şi am mâncat prăjituri europene din care nu mai mâncasem. Cu cât eram mai încordat, cu atât împrăştiam mai multe firimituri pe pantalonii negri, strălucitori.
 
Tata şi stareţul îşi exprimau nemulţumirea la adresa celor din armată şi a funcţionarilor care acordau toată atenţia templelor şintoiste fără să ia în seamă pe cele budiste. Şi nu numai că le desconsiderau, dar le şi condamnau; au pus apoi problema administrării templelor în viitor.
 
Stareţul era un bărbat durduliu. Era el ridat, dar ridurile păreau îngrijite. Avea faţa rotundă, iar nasul mare lăsa impresia unei răşini care s-a solidificat. Deşi părea un om vesel, avea un aer sobru. Aveai senzaţia că toată energia se concentrase în capul acela ras, care aducea cu cel al unui animal.
 
Cei doi vorbeau acum despre zilele petrecute împreună la seminar. Eu priveam pinul-barcă din grădină. I se dăduse o formă de barcă prin coborârea şi încolăcirea ramurilor, ramurile de la proră fiind dirijate în sus. Se auzeau vocile vizitatorilor întârziaţi dinspre Templul de aur, de cealaltă parte a zidului. Paşii şi vocile păreau contopite cu aerul serii de primăvară; nimic nu suna strident, ci dimpotrivă, gingaş şi plăcut. Pe măsură ce se retrăgeau precum refluxul, mi se părea că aud cu adevărat paşi de om călcând pământul. Am privit în sus la pasărea phoenix din vârful Templului; ea absorbea ce mai rămânea din lumina înserării.
- Copilul acesta...
 
Auzind vocea tatei, m-am întors spre el. În încăperea învăluită în întuneric, tata îmi încredinţa viitorul părintelui Dōsen.
- Nu cred c-am să mai trăiesc mult. Te rog să ai grijă de copil.
 
Cât era el de preot şi de obişnuit să consoleze lumea în astfel de ocazii, părintele Dōsen nu a căutat de data aceasta cuvinte mângâietoare, ci a răspuns simplu:
- Bine, o să am grijă.
 
Mă uimi însă faptul că se apucară, voioşi, să povestească întâmplări legate de moartea unor bine cunoscuţi preoţi. Unul dintre ei murise spunând: "Vai, nu vreau să mor!" Altul sfârşise rostind cuvintele lui Goethe: "Mai multă lumină!" Alt preot şi-a dat obştescul sfârşit numărând banii Templului.
 
Ni s-a oferit o cină cunoscută nouă, credincioşilor budişti, sub numele de "doctorie" şi se aranjase să rămânem la Templu peste noapte. După cină l-am convins pe tata să mergem să mai vedem o dată Templul de aur, pentru că răsărise luna.
 
Tata era prea emoţionat din cauza întâlnirii cu stareţul după atâţia ani şi se simţea epuizat; dar când mă auzi vorbind de Templul de aur, veni cu mine. Respira cu greutate şi se rezema de umărul meu.
 
Luna răsări de după vârful Fudō, luminând spatele Templului. Umbra ce-l înlănţuia părea să-l înghită încet-încet. Doar ferestrele Katō din Kukyōchō mai permiteau razelor palide ale lunii să pătrundă în Templu.
 
Dinspre insula Ashiwara se auzeau ţipetele păsărilor de noapte ce-şi luau zborul în zare. Simţeam greutatea mâinilor ofilite ale tatei pe umărul meu. Aruncând o privire înspre umăr, i-am zărit în lumina lunii mâna, care arăta ca cea a unui schelet.
 
După ce m-am întors la Yasuoka, Templul de aur, care mă dezamăgise atât de mult la prima vedere, începu să-şi sporească frumuseţea pe zi ce trece, până când, în cele din urmă, deveni mai frumos decât fusese înainte de a-l vedea. N-aş fi fost în stare să spun în ce consta frumuseţea. Se părea că speranţele pe care le nutrisem în frumoasele mele visuri se adeveriseră, iar acum, la rândul lor, puteau servi drept impuls pentru noi himere.
 
Nu mai eram în căutarea unui Templu de aur iluzoriu în natură şi în obiectele din jur. Templul de aur prinsese rădăcini puternice în mine. Toţi pilonii, ferestrele Katō, acoperişul, pasărea phoenix din vârf - toate pluteau distinct în faţa ochilor, de parcă le atingeam cu propriile mâini. Cea mai mică parte a Templului era în acord perfect cu complexitatea construcţiei. Aveai senzaţia că auzi note muzicale disparate, pentru ca apoi întreaga compoziţie să-ţi inunde mintea: orice parte a Templului de aur alegeam, întreaga clădire reverbera ca un ecou.
 
"Era adevărat când îmi spuneai că Templul de aur este cel mai frumos lucru din lume", i-am scris tatei în prima scrisoare.
 
După ce m-a dus înapoi la unchi, tata s-a întors la templul din golfuleţul îndepărtat. Ca răspuns la scrisoare, am primit o telegramă de la mama în care mă înştiinţa că tata avusese o hemoragie puternică şi murise.


[1] Zelkova serrata, arbore originar din Japonia.
[2] Yama = munte
[3] Jandarmerie
[4] Jandarm
[5] Torreya nucifera.
[6] Sculptor renumit (1594-1634) care a lucrat la Edo/ Tokyo.
[7] Poartă păzită de fioroşii regi Deva.
[8] Dans şintoist.
[9] Strană la creştini.
[10] Shinden = palat; tsukuri = alcătuire.
[11] Ho = comoară;  kei  = formă
[12] Ji = templu.
[13] Titlu purtat de cunducătorii Japoniei feudale (1192-1867), perioadă în care împăratul era suveran nominal.
 
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer