Tumultul valurilor

De trei ori nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură, prozatorul, poetul şi dramaturgul Yukio Mishima este unul dintre scriitorii japonezi emblematici ai secolului XX.

Kimitake Hiraoka, pe numele său adevărat, s-a născut în 1925 la Tokyo într-o familie de samurai şi începe să scrie încă de la vârsta de doisprezece ani. La şaisprezece debutează în prestigioasa revistă literară Bungei-Bunka. Pentru a-şi ascunde identitatea faţă de tatăl său, adept al unei educaţii stricte, în conformitate cu cerinţele tradiţiei, adoptă pseudonimul Yukio Mishima. În 1943 se înscrie la Facultatea de Drept a Universităţii Imperiale din Tokyo.

Cinci ani mai târziu îi apare primul roman, Confesiunile unei măşti (Humanitas, 2003), care îl propulsează în rândul celor mai cunoscuţi scriitori ai noii generaţii. Mishima începe astfel o carieră literară fulminantă, publicând în ritm constant romane, printre care se numără: Tumultul valurilor (1954), Templul de aur (1956; Humanitas, 2000), După banchet (1960; Humanitas, 2004), Soare şi oţel (1970; Humanitas, 2008).

Zăpada de primăvară (1968; Humanitas Fiction, 2009), primul volum al tetralogiei Marea fertilităţii, este urmat de romanele Cai în galop (1969), Templul zorilor (1970) şi Îngerul decăzut (1970).

Autor prodigios, a scris numeroase po-vestiri şi treizeci şi trei de piese de teatru. Întreaga viaţă a lui Mishima a fost marcată de preocuparea obsesivă pentru codul onoarei samurailor (vezi eseul său Calea samuraiului, apărut în 1967; Humanitas, 2007). Aceasta îl va împinge în 25 noiembrie 1970, ziua în care încheie ultimul volum al tetralogiei Marea fertilităţii, la gestul sinuciderii rituale prin seppuku.


Marea ce scaldă plajele insulei Utajima nu este un duşman, ci doar o forţă în faţa căreia oamenii trebuie să ştie când să-şi plece fruntea şi când să se răzvrătească. Tot marea le asigură însă supravieţuirea locuitorilor insulei. Din adâncurile ei se ridică plasele pline cu peşte, în adâncurile ei plonjează căutătoarele de perle, aducând la lumina zilei comori delicate. Shinji este un tânăr pescar care-şi întreţine mama şi fratele după ce tatăl le-a fost răpit de valurile nemiloase pentru că echipajul bărcii sale a nesocotit legile nescrise ale navigaţiei. Tânăra Hatsue, fiica lui Terukichi Miyata, cel mai înstărit om din Utajima, se întoarce pe insulă pentru a deveni căutătoare de perle, iar marea îi aduce astfel împreună pe cei doi. Însă tatăl lui Hatsue are planuri mari pentru fata lui, iar iubirea tinerilor pare condamnată. Vor reuşi cei doi să înfrunte interdicţiile şi prejudecăţile unei lumi tradiţionale? Sau tocmai ataşamentul faţă de valorile străvechi şi înfruntarea lui Shinji cu marea îl vor face pe Miyata să cedeze?

Totul pare să le stea împotrivă lui Shinji şi Hatsue. Orgoliul părinţilor, pretendenţii la mâna fetei, clevetitorii. Însă dragostea lor se va dovedi la fel de puternică precum marea care le hotărăşte destinul.

Poveste de dragoste arhetipală ce surprinde în acelaşi timp esenţa sufletului nipon, romanul Tumultul valurilor (Shiosai) a fost ecranizat în Japonia de cinci ori.

"Mishima este unul dintre acele genii care se nasc o dată la trei sute de ani. În ceea ce priveşte talentul, îmi este cu mult superior." (Yasunari Kawabata)

"Asemenea pescuitorilor de perle, cititorii vor descoperi în acest roman, dincolo de exotismul Orientului, farmecul suav şi atemporal al primei iubiri." (Kirkus Reviews)

"O poveste de dragoste atât de universală, încât s-ar putea petrece oricând şi oriunde." (San Francisco Chronicle)


Utajima avea apă puţină. Perioada cea mai secetoasă era în jurul Anului Nou, după calendarul vechi, şi atunci între oameni se iscau întotdeauna certuri legate de apă. Pe lângă uliţa pietruită din mijlocul satului curgea un râuleţ îngust, formând mici cascade după cum cobora terenul în trepte. Era singura sursă de apă a satului. În sezonul ploios sau după vreo ploaie puternică, râuleţul se transforma într-un torent noroios. Femeile se strângeau pe mal şi spălau rufe în timp ce sporovăiau gălăgios, iar copiii lansau pe apă corăbii de război din lemn, meşterite chiar de ei. În sezonul secetos, râuleţul devenea doar o dâră de mocirlă, ce nu avea nici măcar puterea să care un gunoi cât de mărunt. Pârâul izvora din susul muntelui. Pentru că toată apa de ploaie dinspre vârf se aduna numai acolo - sau cine ştie din ce alt motiv - pe insulă nu mai exista alt izvor.

Din cauza asta, primăria satului hotărâse de multă vreme ca oamenii să ia apă cu rândul şi stabilea ordinea în fiecare săptămână. Căratul apei era treaba femeilor. Numai la far apa de ploaie era filtrată şi colectată într-un rezervor, însă restul sătenilor, care se bizuiau numai pe izvor, se vedeau nevoiţi să ia apă când le venea rândul, uneori în miez de noapte. Totuşi, datorită rotaţiei, după câteva săptămâni chiar şi cei care se nimeriseră noaptea ajungeau să poată lua apă la ore mai convenabile din cursul dimineţii.

Yasuo citea anunţul cu noua ordine la apă, afişat în locul cel mai circulat din sat. În dreptul orei două dimineaţa apărea trecut numele "Miyata". Asta însemna Hatsue. Tânărul a plescăit din limbă. Era bine să fi fost încă sezonul de pescuit caracatiţe, când vasele plecau în larg ceva mai târziu. Acum, în sezonul sepiilor, trebuiau să ajungă în canalul Irako înainte de mijitul zorilor. Toate familiile din sat se trezeau încă de la ora trei şi începeau pregătirile pentru masa de dimineaţă. În casele mai zorite, coşurile bucătăriilor începeau să scoată fum pe la trei şi jumătate. Rândul lui Hatsue picase totuşi la o oră mai potrivită decât în următoarea rotaţie, când avea să fie de la trei. Yasuo şi-a jurat că fata va fi a lui până la plecarea în larg, a doua zi dimineaţa.

Tocmai citise anunţul şi luase hotărârea, când l-a văzut pe Shinji în faţa băii pentru bărbaţi. Cuprins de ură, a uitat pe loc de aerul demn pe care-l afişa întotdeauna şi a plecat grăbit spre casă. Trecând prin dreptul camerei de zi, i-a zărit cu coada ochiului pe tatăl şi pe fratele mai mare stând la un pahar după masa de seară în timp ce ascultau la radio balade tradiţionale, atât de tare, încât răsuna casa. Yasuo a urcat în camera lui de la etaj şi s-a apucat să pufăie nervos dintr-o ţigară. După judecata lui, lucrurile stăteau aşa: de vreme ce Shinji o ademenise pe Hatsue, cu siguranţă că nu era un novice. La adunările tinerilor, şedea el cuviincios şi asculta părerile altora, cu zâmbetul pe buze şi cu faţa lui copilăroasă, dar în realitate femeile nu-i erau necunoscute. Vulpoiul naibii! Totuşi, lui Yasuo îi era greu să creadă că Shinji, cu faţa lui de om cinstit, putea fi capabil de înşelăciune. Şi atunci - oricât de mult ura gândul - singura explicaţie era că Shinji o cucerise pe Hatsue prin purtarea lui cumsecade şi fără ocolişuri.

Ca să nu-l fure somnul, Yasuo stătea în aşternut şi se ciupea de şolduri. De fapt nici n-avea nevoie, pentru că ura şi gelozia faţă de Shinji, care i-o luase înainte, îl ţineau treaz. Yasuo avea un ceas cu cadran fosforescent, cu care se fălea foarte tare. În seara aceea nu şi-l scosese de la mână şi se băgase în aşternut îmbrăcat, cu pantaloni şi jachetă. Din când în când, îşi punea ceasul la ureche şi se uita la cadranul luminos. În mintea lui, simplul fapt de a avea un asemenea ceas era suficient ca să-i aducă femeile la picioare.

La ora unu şi douăzeci s-a strecurat afară din casă. În puterea nopţii, zgomotul valurilor răzbătea clar până la el şi luna strălucea puternic. Satul era cufundat în tăcere. Nu se vedeau decât patru lumini: una la debarcader, două pe drumul în pantă din mijlocul satului şi una la izvorul din munte. În afară de feribot, în port nu erau ancorate decât vase pescăreşti şi nu se vedea nici un felinar de catarg. Casele erau şi ele învăluite în întuneric. Dac-ar fi fost la ţară, rândurile de acoperişuri din paie, sumbre şi greoaie, ar fi făcut noaptea şi mai apăsătoare, însă aici, în satul de pescari, casele erau acoperite cu ţiglă sau tablă şi nu păreau la fel de ameninţătoare.

Încălţat cu tenişi, Yasuo urca sprinten şi fără zgomot pe drumul pietruit. A trecut de curtea şcolii primare, străjuită de cireşi pe jumătate în floare. Copacii fuseseră aduşi de pe munte nu demult, când se construise terenul de joacă al şcolii. Furtuna doborâse la pământ un cireş tânăr, iar trunchiul căzut lângă groapa cu nisip se profila întunecat, în bătaia lunii.

Yasuo a urcat treptele din piatră, în lungul pârâului, şi a ajuns într-un loc de unde se auzea susurul izvorului. Lumina slabă a felinarului de pe drum îi schiţa uşor conturul. Apa limpede ţâşnea dintr-o crăpătură a stâncii acoperite de vegetaţie şi se aduna într-un bazin de piatră, apoi se prelingea mai departe peste buza bazinului, pe care crescuse muşchi, făcându-l să strălucească de parcă fusese lăcuit.

În pădurea deasă din dosul izvorului s-a auzit o bufniţă. Yasuo s-a ascuns îndărătul felinarului. O pasăre şi-a luat zborul, bătând mărunt din aripi. Tânărul s-a sprijinit de trunchiul gros al unui ulm şi a aşteptat, neslăbind din ochi ceasul fosforescent de la mână.

Puţin după ora două, în curtea şcolii a apărut silueta lui Hatsue, cărând pe umeri o cobiliţă cu două găleţi atârnate la capete. Umbra i se vedea clar în lumina lunii. Munca în miez de noapte îşi cere birul de la trupul unei femei, însă pe insula Utajima toţi oamenii, bărbaţi şi femei, săraci sau bogaţi, îşi duceau la capăt îndatoririle. Hatsue, obişnuită cu munca de scufundătoare, urca treptele de piatră legănându-şi cobiliţa cu găleţile goale încoace şi-ncolo, fără să dea vreun semn de oboseală. Ba dimpotrivă, părea că mai degrabă se bucură, ca un copil, de misiunea la o oră atât de neobişnuită. A ajuns în cele din urmă lângă izvor şi a pus găleţile jos.

Era momentul în care Yasuo plănuise să se năpustească asupra ei, dar a ezitat şi a hotărât să mai rabde până când fata avea să termine de umplut găleţile. Gata să ţâşnească la momentul oportun, s-a apucat bine cu mâna stângă de o creangă înaltă şi a rămas nemişcat, ca o statuie. Se uita cum mâinile puternice ale fetei - înroşite şi crăpate de frig - umpleau găleţile, făcând apa să clipocească, şi-şi închipuia, cu mare plăcere, trupul ei proaspăt şi plin de viaţă.

În tot acest timp, ceasul de la încheietura mâinii cu care se agăţase de creangă sclipea în întuneric, ticăind uşor, dar statornic. Ticăitul ceasului a trezit un roi de viespi dintr-un cuib chiar de pe acea creangă şi le-a aţâţat curiozitatea. O viespe a venit în zbor, precaută, şi s-a aşezat pe ceas. Spre marea ei uimire, a descoperit că rădaşca aceea nemaipomenită, strălucitoare şi cu zumzetul regulat avea o carapace alunecoasă şi rece, din sticlă. Pesemne înciudată, şi-a potrivit acul pe pielea lui Yasuo, la încheietură, şi l-a înfipt cu sete.

Yasuo a tras un răcnet, iar Hatsue s-a îndreptat de mijloc şi şi-a întors capul către el. N-a ţipat de spaimă, dar a dezlegat iute parul cobiliţei şi l-a ţinut cu ambele mâini în faţă, de-a curmezişul, într-un gest de apărare. Până şi Yasuo şi-a dat seama în ce postură penibilă i se înfăţişa fetei. Cu trupul în aceeaşi poziţie, fata s-a retras vreo doi paşi. Yasuo s-a gândit că-i mai bine s-o dea pe glumă şi a început să râdă prosteşte, apoi a spus:
- Ha! Te-am speriat! Oi fi crezut că-i o stafie.
- Ei, na, dumneata erai, frate Yasuo?
- M-am gândit să te sperii şi m-am pitit după copac...
- Da' ce-ţi veni, aici şi la ora asta?

Fata încă nu ştia cât era de atrăgătoare. Şi-ar fi dat seama, dac-ar fi stat să se gândească, însă pe loc chiar a crezut ce-i spunea Yasuo. Acesta a profitat de moment şi, cât ai clipi din ochi, i-a smuls parul şi a apucat-o de încheietura mâinii drepte. Jacheta din piele i-a scârţâit. Şi-a recăpătat aerul demn şi s-a uitat fix în ochii fetei. În dorinţa de a-i da explicaţii calm şi bărbăteşte, a imitat fără voie, aşa cum şi-o închipuia el, purtarea deschisă şi cinstită a lui Shinji în aceeaşi situaţie.
- Fii atentă! Dacă nu asculţi ce-ţi zic, pe urmă o să-ţi pară rău. Stai şi-ascultă, dacă nu vrei să afle lumea despre tine şi Shinji.

Hatsue se îmbujorase şi respira întretăiat.
- Dă-mi drumul la mână! Cum adică despre mine şi Shinji?
- Ia nu te mai preface! De parcă nu te-ai fi culcat cu el! Pe mine nu mă poţi duce...
- Ce tot spui? N-am făcut aşa ceva!
- Ştiu totul! Ce-ai făcut cu Shinji în ziua furtunii, când v-aţi dus amândoi pe munte?...Vezi că roşeşti? Ia să faci acelaşi lucru şi cu mine! Hai! Acum!
- Nu vreau, nu vreau!

Hatsue se zbătea, încercând să scape. Yasuo nu-i dădea drumul. Dacă reuşea să fugă înainte de vreme, avea să-i povestească totul tatălui ei. Dar, dacă se întorcea acasă când faptul era deja consumat, n-avea să sufle o vorbă nimănui. Yasuo se dădea în vânt după confesiunile aşa-ziselor fete "seduse", pe care le citea în revistele de doi bani de la oraş. Ce minunat era să poţi chinui o fată care n-o să spună nimic, nici de-ar vrea!

Yasuo a trântit-o pe Hatsue la pământ, lângă izvor. Una din găleţi s-a vărsat şi apa s-a împrăştiat peste pământul acoperit cu muşchi. În lumina felinarului, se vedeau nările fetei, fremătând, şi sclipirea ochilor. Părul îi intrase pe jumătate în balta de pe jos. Şi-a ţuguiat buzele şi, pe neaşteptate, l-a scuipat pe Yasuo în obraz. El era din ce în ce mai aţâţat şi simţea pieptul fetei zbuciumându-se sub povara propriului său piept. Şi-a înfundat faţa în obrazul fetei. În aceeaşi clipă însă, a scos un strigăt şi a ţâşnit în picioare: viespea îl înţepase iar, în ceafă. Turbat, a dat să prindă viespea şi, în timp ce ţopăia, Hatsue a luat-o la fugă spre treptele din piatră.