Zbor peste Long Island

Scriitorul american de origine coreeană Chang-rae Lee s-a născut la Seul, la 29 iulie 1965. A emigrat în SUA împreună cu familia când avea trei ani. Şi-a petrecut copilăria la Westchester, statul New York. A absolvit Yale University, obţinând licenţa în limba engleză în 1987, şi University of Oregon, obţinând titlul de Master of Fine Arts în creative writing în 1993. Înainte de a se dedica în totalitate profesiei de scriitor, a fost analist financiar pe Wall Street timp de un an. În prezent este directorul Programului de masterat în creative writing la Princeton University.

Cu primul roman, Native Speaker (1995), în care tratează alienarea şi trădarea prin prisma unui imigrant coreean, implicat în spionajul industrial american, Chang-rae Lee a câştigat, în 1996, PEN / Hemingway Award şi American Book Award. Următorul roman, A Gesture Life (1999), se opreşte asupra temei identităţii şi asimilării, văzută prin ochii unui medic american de origine japoneză, bântuit de experienţa traumatizantă trăită în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

În 2004, a apărut cel mai cunoscut roman al său, bestsellerul internaţional Zbor peste Long Island (Aloft), tradus imediat în peste zece ţări, iar în 2010, romanul The Surrendered.


Chang-rae Lee, pe care publicaţia New Yorker îl consideră unul dintre cei 20 de scriitori ai secolului XXI, şi-a confirmat locul în această pleiadă cu Zbor peste Long Island, roman electrizant care surprinde ce se află dincolo de confesiunea unui om aparent resemnat cu propria lui înstrăinare.

Jerry Battle, naratorul contemplativ din impresionantul roman al lui Chang-rae Lee, este înrudit spiritual cu Harry (Rabbit) Angstrom, eroul lui John Updike. Creând lumea lui Jerry, un petic din Long Island undeva între districtul Cheever şi verdele paradis dispărut al lui Gatsby, Lee oferă instantanee spectaculoase despre clasa de mijloc şi despre cum se raportează personajul său la "norocul porcesc pe care-l poţi avea într-un macrocosmos plin de lucruri fără nici o legătură cu tine".

Proprietar al unei mici afaceri de familie şi pilot pasionat, Jerry Battle a avut parte de toate marile încercări şi evenimente traumatizante ale vieţii: i-a murit soţia, copiii s-au înstrăinat de el, fiica lui, Theresa, este diagnosticată cu cancer, iar cu propriul său tată, acum internat într-un azil, are o relaţie conflictuală. Ajuns la cincizeci şi nouă de ani, Jerry alege să devină spectator al propriilor probleme. Singura bucurie care i-a mai rămas este să-şi piloteze avionul Cessna, înălţându-se deasupra suburbiilor aparent anoste din Long Island şi cufundându-se în lungi meditaţii asupra condiţiei sale (Jerry este de origine italiană), asupra istoriei familiei sale şi stereotipiilor vieţii clasei de mijloc americane. Dar evadarea din propria sa viaţă şi încercarea de a abandona întreaga încărcătură emoţională a evenimentelor neplăcute jos, la sol, se dovedesc numai o soluţie temporară şi o rută ocolitoare ce va conduce la acelaşi deznodământ dramatic.


"Romanul Zbor peste Long Island ne reaminteşte de ce citim literatură. Lee a reuşit aici ceea ce sperăm să facă toate cărţile bune: să ne reînnoiască încrederea în umanitate." (Los Angeles Times)

"Un roman maiestuos. Lee nu este primul care a dat la iveală faptul că suburbiile ascund adâncimi nebănuite de suferinţă cumplită şi nemulţumire. John Updike, Richard Ford, Rick Moody şi John Cheever au trecut şi ei prin această experienţă. Dar portretul pe care îl face Chang-rae Lee este mai actual decât oricare altul. Perfecţiunea strălucitoare a prozei lui Lee este ea însăşi o metaforă, un simbol al splendorii superficiale, fără cusur, a suburbiei americane." (Time)


Casa pe care o construise Jack se afla într-un complex exclusivist, securizat, denumit Haymarket Estates, o "enclavă" de lux, nouă-nouţă, ridicată pe un teren virgin, acoperit de tufişuri, cum puţine mai există la est de locul unde stau eu. De pe autostradă poţi zări acoperişurile caselor iţindu-se deasupra zidului incintei, cedrii cu ramuri unduindu-se în vânt ca în curtea unei mănăstiri şi olanele din ardezie, streşinile şi ţevile de scurgere din cupru lustruit, coşurile învelite-n piatră şi buiandrugii lucraţi cu grijă, strălucitori, cu un singur detaliu mai puţin atrăgător - cel al farfuriilor mini-satelit, orientate spre sud, ca şi cum ar căuta un sprijin straniu în partea aia. Când Jack a cumpărat lotul, cu o suprafaţă de aproape 200.000 de metri pătraţi, în urmă cu câţiva ani, în schimbul unei sume nejustificat de mari, m-a asigurat c-o să valoreze de două ori mai mult în viitor, ceea ce s-a dovedit a fi adevărat, în pofida economiei în declin, având în vedere preţul ridicat cu care s-au vândut recent ultimele parcele. Creşterea rapidă a valorii terenurilor i-a determinat pe el şi pe Eunice să-şi pună în aplicare planurile pentru construcţia unei case mai mari decât intenţionaseră iniţial, fără să-i deranjeze faptul că ridicarea clădirii ăleia o să ocupe cea mai mare parte a lotului, făcând inutile orice alte idei de amenajare a unui spaţiu de joacă extins pentru copii sau construirea unui bazin de înot cu dimensiuni rezonabile. Proporţia dintre construcţie şi lot este exact inversă celei de la mine, casa mea modestă, de ţară, fiind plasată exact în mijlocul terenului (de puţin peste 4.000 de metri pătraţi), aşa că eu am o mulţime de copaci şi de arbuşti, precum şi o pajişte pe post de tampon care mă protejează de bunii mei vecini. Pe de altă parte, o latură a casei lui Jack se află la numai zece paşi de zidul despărţitor al vecinului, un lucru care ar arăta normal într-o veche suburbie, cu locuinţe de acelaşi fel, înşiruite unele după altele, dar, din cauza imensităţii caselor de aici, arată al naibii de meschin, ca o alee din vechea Londră. Însă, după cum mi-a atras Jack atenţia, cine ar dori să stea afară, în curte, în huruitul automobilelor care trec în goană pe autostradă, iar vara în zgomotul făcut de compresoarele cu curent alternativ (patru numai pentru casa lui)? Casa lui Jack are cam 600 de metri pătraţi, fără a mai pune la socoteală subsolul pe toată întinderea lui sau garajul pentru trei maşini, o construcţie tipică pentru acea amenajare urbană, dar de peste trei ori mai mare decât casa în care crescuse el. Eunice îşi decorează singură interiorul casei şi treaba asta continuă să-i acapareze tot timpul. Când intri, dai de un hol circular, cu tavanul boltit, înalt cât două etaje şi jumătate, cu podele din marmură verde, cu inserţii multicolore, de unde porneşte o scară dublă care urcă până la al doilea nivel. La parter se mai află o cameră media, cu un ecran TV imens şi tot felul de componente audio, inclusiv unele care nu par a face nimic altceva decât să monitorizeze sunetul, să găsească frecvenţele dorite şi altele asemenea. Înainte exista o cutie pe rotile în care erau plasate cohorte de telecomenzi, pe care Jack tocmai a înlocuit-o cu un touch screen de mărimea unei console cu ajutorul căruia, prin atingere, se pare că poţi supraveghea totul în casă, inclusiv luminile şi sistemul de securitate, de încălzire, de ventilaţie şi de aer condiţionat. Există bineînţeles şi camera de zi, specifică conacelor de la ţară, din Franţa, pe care nu a folosit-o nimeni niciodată şi apoi "biblioteca", realmente superbă, cu lambriuri şi birouri din lemn de nuc lustruit ca oglinda şi cu fotolii din piele, stil club, sofale şi covoare persane vechi. Jack chiar a instalat un sistem special de ventilaţie, aşa că poate fuma trabucuri alături de camarazii săi de golf când, la sfârşitul unei partide, aceştia vin să joace pocher acolo. Cel mai caraghios lucru este faptul că rafturile de cărţi sunt ocupate de nenumărate teancuri de reviste pentru casă şi de design interior, pe care Eunice le primeşte lunar, şi de cataloage mari de artă şi decoraţiuni interioare plasate pe măsuţa de cafea, deşi Eunice spune că vor primi în curând nişte "transporturi" de cărţi reale, pentru că s-a înscris în mai multe cluburi care expediază cartea lunii la domiciliu şi de unde poţi cumpăra douăsprezece tomuri pentru un penny. Mai există şi un televizor acolo, la fel ca în toate încăperile, deşi acesta are dimensiuni normale şi este discret încuiat într-o servantă, poate din respect faţă de lumea literelor, aflată acum în moarte clinică.

Bucătăria din oţel inoxidabil şi granit este cu siguranţă enormă, deoarece trebuie să adăpostească câte două bucăţi din toate aparatele, de la frigidere până la maşinile de spălat vase şi compactorul de gunoi. Lui Eunice şi lui Jack le place să aibă invitaţi, aşa cum au şi astăzi, dar în stilul şi la magnitudinea unei petreceri de nuntă, reflectată de mărimea tăvilor şi oalelor, ultimele de tipul celor pe care le poţi vedea în desenele animate, când băştinaşii fierb în supă vreun nefericit explorator. Lângă bucătărie se află un apartament simplu, cu două camere, unde bona / bucătăreasa / menajera Rosario rămâne şase nopţi pe săptămână, numai pentru a pleca duminica dimineaţa ca să-şi petreacă o zi şi o noapte cu soţul, cei doi copii şi mama ei, care locuiesc undeva în fundul Queensului. Conform modului ei de exprimare, Eunice nu munceşte "în afara casei", dar, după cum îmi pot da seama, Rosario face toată munca grea din casă, la fel ca şi pe cea mai uşoară. N-o condamn pe Eunice, întrucât este privilegiată şi poate să-şi petreacă zilele aplecată deasupra cărţilor ei de decoraţiuni interioare, făcând yoga şi fără să prăjească nici măcar o felie de pâine, doar dacă nu e un eveniment mai deosebit (când ea se transformă în atletica Lady Sub-Zero, cu toate uneltele şi listele şi ingredientele tocate şi măsurate - prin amabilitatea lui Rosario - aranjate în faţa ei, în formaţiune militară, pe masa ca o insulă din bucătărie), dar, uneori, mi-aş dori ca ea să-şi petreacă timpul mai relaxat, jucându-se cu copiii, făcând glume, mai curând decât să le întocmească programe nesfârşite de exerciţii "de dezvoltare" şi de activităţi care, desigur, ajută la evoluţia creierului, dar sunt tot atât de amuzante ca şi cum ai memora valoarea lui pi, repetând-o de douăzeci şi cinci de ori. La ora culcării, ea sau Jack le citeşte copiilor numai cărţi recomandate de librării şi, apoi, se retrag în dormitorul principal, de aproape 150 de metri pătraţi, cu baia lui şi baia ei, placate-n piatră de diferite dimensiuni şi culori, prevăzute cu duş / saună şi cu imense dulapuri de haine, care ar putea servi perfect drept garsoniere în Manhattan, Jack controlându-şi site-ul companiei şi e-mailul, iar Eunice navigând prin cele şase sute de canale în căutarea unui film pe care să nu-l fi văzut până atunci. (Odată, în camera media de la parter, am schimbat canal după canal, stând suficient de mult pe fiecare, pentru a afla ce transmit şi mi-a luat cam treizeci de minute să mă întorc de unde plecasem, dându-mi seama că era ca şi cum aş fi urmărit un show TV şi, de fapt, nu unul chiar foarte prost.)

În timp ce trec de poartă (unde paznicul posomorât, cu o barbă ca de ţap, îl sună mereu pe Jack, ca să fie sigur că sunt aşteptat, asta după mai mult de treizeci de vizite) şi mă înscriu pe singura stradă lungă, circulară, care traversează complexul, rulând prin faţa altor conace, deloc mici, îmi tot repet că fiul meu se descurcă mai mult decât bine, că ar trebui să fiu fericit să-mi fac griji că bastioanele astea ale prosperităţii lui (nu numai casa, ci şi limuzina de fabricaţie germană, luxoasele SUV-uri, apartenenţa la un club select, vacanţele în hoteluri de cinci stele, de două ori pe an) sunt poate prea mult pentru ca un singur om să le ţină piept, şi mai ales Jack, care întotdeauna a fost uşor de impresionat şi nesigur de sine şi, uneori, prea dornic să facă pe placul altora. Nu-mi place să analizez de ce a ajuns astfel pentru că sunt mai mult ca sigur că are legătură cu cele întâmplate cu Daisy, când el de-abia împlinise nouă ani, deşi poate asta nu reflectă întreaga poveste. Theresa (numai cu un an mai mică) a avut de înfruntat acelaşi val de nenorociri şi este complet diferită. Deşi, din nou, asta s-ar putea să fie reacţia ei pe plan psihic la mizerie şi tristeţe, care au făcut-o să devină ceea ce este într-o mai mare măsură decât dacă ar fi fost crescută în condiţii neutre şi plăcute, de laborator.

Presupun că Măreţia Vieţii ne transformă pe toţi în felul ăsta, făcându-ne să fim noi înşine într-o mai mare măsură decât am fi fost altfel, pregătiţi pentru tot ce e mai bun şi/sau mai rău, aşa că mă întreb ce ramificaţii, în substanţă şi detaliu, ar fi putut să apară, ca de exemplu ce fel de casă ar fi avut Jack acum, dacă mama lui n-ar fi murit, dacă nu s-ar fi însurat cu o perfecţionistă ca Eunice, dacă ar mai fi preluat compania Battle Brothers vreodată. Fireşte că mă gândesc şi la mine, la ce mi s-ar fi întâmplat dacă Daisy ar fi încă în viaţă, dacă aş mai fi cu ea sau dacă aş fi divorţat, pentru a mă căsători imediat cu Rita şi a face imediat copii cu ea. Cu excepţia primelor şase luni şi a câtorva zile speciale, la început (naşterea copiilor, câteva aniversări, acea Zi a Recunoştinţei când Daisy practic a făcut curcanul scrum şi am sfârşit prin a ne duce în oraş, la Tavern on the Green, plimbându-ne apoi pe Strada 59 ameţiţi de luminile de Crăciun şi de o sticlă de Chablis şi cu copiii căţăraţi pe umerii noştri), rareori am avut parte de bucurie şi mulţumire cu Daisy, tot mai cufundată în gândurile ei negre. Probabil că scormonesc totul puţin cam prea mult, dar în perioada aia eram permanent iritat şi stresat pe măsură ce economia bascula tot mai tare, iar taică-meu încă nu se retrăsese complet din Battle Brothers, copiii nu făceau altceva decât să miorlăie şi să se plângă, fiind în general neglijaţi şi daţi de o parte şi în plus a mai apărut şi episodul celor şapte mii de dolari de plătit la Bloomingdale. Sigur că mă purtam ca un necioplit, fiind foarte nefericit, aşa cum sunt toţi mitocanii, deşi asta nu scuză nimic şi, cu siguranţă, nu ceea ce urma să devină obiceiul meu cronic de a lipsi de la toate activităţile familiale, stând seara singur, în biroul meu, citind cu aviditate ghiduri de călătorie despre locuri unde mi-ar fi plăcut să merg, subliniind obiective turistice şi restaurante, ca şi cum aş fi fost deja într-o călătorie charter la bordul unui avion, cu sticluţele de vin aliniate pe tava din faţa mea. Uneori, Jack intra să-mi spună că Daisy nu era acasă dar, după câteva situaţii de genul ăsta, am încetat să mai întreb unde plecase şi mă rezumam să-l duc înapoi, în pat. Daisy venea pe la ora două sau trei noaptea, îmbrăcată ca o târfă, puţind a ţigări şi vin Lancer şi, în caz că ne mai certam, era numai din cauză că făcea prea mult zgomot când intra în casă. Jack ieşea plângând din camera lui, rugându-ne să nu mai ţipăm unul la altul, fiind atât de tulburat uneori, încât îşi dădea drumul în pantaloni. Aşa că înţeleg de ce Jack a sfârşit prin a fi cel care a dorit casa asta mare (Theresa fiind perfect mulţumită cu orice fel de locuinţă stilul "post-doctoral", pe care ea şi Paul puteau s-o obţină în fiecare toamnă academică, unde se mutau cu mobila lor împachetată în lăzi, de la Ikea) pentru ca apoi să ne invite la dineuri şi petreceri, unde făceau fotografii alb-negru "realiste", ca şi cum el şi Eunice ar fi încercat să ne preschimbe familia într-una care putea apărea în reviste de modă sub un titlu de genul "Trofeele Battle".

Probabil că eram tocmai potriviţi pentru o astfel de prezentare în reviste şi asta nu numai pentru că aveam un număr adecvat de generaţii (patriarhul cu păr alb, părinţii tineri şi sportivi, ţâncii cu obraji ca piersica), ci şi pentru că suntem un talmeş-balmeş din punct de vedere etnic, un sac în care sunt amestecaţi coreeni (Daisy), italieni (noi, familia Battle) şi anglo-germani (Eunice), exprimat prin descendenţii mei şi ai lui Jack, cu rezultate deosebit de frumoase, chiar uimitoare. În grup nu puteai discerne realmente cine naibii eram, deşi, tot mai mult, în zilele astea, chiar şi întrebarea în sine este aparent dubioasă, dacă nu de-a dreptul grosolană, cel puţin în ochii unor tipi ca Theresa şi Paul, a căror idee de apartenenţă la o rasă este clar diferită de a mea. Presupun că punctul critic pentru ei este reprezentat de persoana care pune întrebarea, pentru că, dacă este vorba despre un tip alb, din clasa de mijloc, ca mine, ea va fi urmată numai de stânjeneală şi stângăcii, presupunându-se că eu voi înghiţi întregul noian de "tipologii" şi de "antecedente" şi că voi trânti imediat eticheta de "diferit" pe nasul cuiva. Apropo, acest lucru este şi nu este ceva teribil. Ei au o teamă nesfârşită şi respect pentru puterea cuvântului, marcând mereu deosebirile dintre viaţă şi text. Vreau să spun că, în perioada adolescenţei mele, chestiunile astea puteau fi cu mult mai dure, textul folosit fiind lama unui cuţit sau o lovitură de box, ceva nu prea uşor de analizat sau de criticat.