Şi atunci ne-au terminat

Născut în 1974, Joshua Ferris este considerat unul dintre cei mai valoroşi scriitori americani tineri. A studiat literatura engleză şi filozofia la University of Iowa până în 1996, apoi s-a mutat la Chicago, unde a lucrat în publicitate. Şi-a obţinut masteratul în creative writing la UC Irvine.

Prima lui povestire, Mrs. Blue, a apărut în Iowa Review, în 1999. A mai publicat povestiri în reviste prestigioase precum: The New Yorker, Tin House, Prairie Schooner, Best New American Voices, Granta. Romanul său de debut Şi atunci ne-au terminat (Then We Came to the End), apărut în 2007, a devenit imediat bestseller, a câştigat PEN / Hemingway Award for Best First Novel şi Barnes and Noble Discover Award, a fost ales printre 10 Best Books of 2007 de The New York Times, a figurat în Top 10 Fiction Books pe 2007 al revistei Time (ocupând poziţia a doua) şi a fost finalist la National Book Award în acelaşi an. Până în prezent, romanul a fost tradus în douăzeci şi cinci de limbi.

În ianuarie 2010 vede lumina tiparului cel de-al doilea roman al lui Joshua Ferris, The Unnamed, care a entuziasmat deja critica literară americană.


Anul 2001. Explozia internetului face ravagii în companiile americane. Concedierile lovesc o renumită agenţie de publicitate din Chicago, ai cărei angajaţi trăiesc sub un asediu psihic cu atât mai stresant, cu cât numărul lor se diminuează pe zi ce trece. Romanul este scris la persoana întâi plural, iar vocea - uneori ironică sau sarcastică, alteori plină de compasiune - a unui "noi" care are imediat priză la cititori captează dinamica unei culturi standardizate: cea a cubiculelor corporatiste, cu bârfa atotstăpânitoare, farsele pe internet şi tot mai desele pauze de cafea.

Dacă la început personajele par a alcătui o colecţie de "arhetipuri de birou", pe parcursul romanului, odată cu dezvăluirea dramelor personale, devin credibile şi captivante. Ieri Tom Mota, Joe Pope, Janine Gorjanc, Marcia Dwyer sau Benny Shassburger erau copywriteri şi designeri de top, azi fie trebuie să părăsească agenţia, fără să li se dea nici o explicaţie, fie să continue să lucreze sub semnul fricii.

Cu un umor debordant, Joshua Ferris spune o poveste adevărată despre supravieţuire, în care se regăsesc tot mai mulţi cititori.

În 2007, Şi atunci ne-au terminat, romanul de debut al tânărului scriitor american Joshua Ferris, a ţâşnit ca un fulger: i s-a acordat PEN/Hemingway Award, a ocupat primele locuri în topurile de vânzări din SUA şi a fost tradus în douăzeci şi cinci de limbi.

"Şi atunci ne-au terminat este Catch-22 al lumii afacerilor de astăzi: un portret hilar, nemilos, al corporaţiei americane văzute ca o mascaradă de comportament infantil, dublată de o competiţie pe cât de inutilă, pe atât de acerbă. Romanul este o extraordinară revelaţie prin umanitatea şi greutatea emoţională care prevalează în cele mai stranii situaţii." (Jim Shepard)

"Acesta-i un mare roman, vă garantez! Mi-a amintit de ce vreau să citesc ficţiune... Este, de asemenea, unul dintre romanele cele mai amuzante pe care le-am citit vreodată." (Geoffrey Wolff)

"Un roman minunat până la capăt, excentric, de o mare originalitate. Deşi îşi plasează acţiunea doar câteva secunde în afara corporaţiei, găseşti în el o lume adevărată, care încă nu şi-a tocit sentimentele. Dacă am râs? Era cât pe-aci să mă facă să-mi iau o slujbă." (Geoff Dyer)


Cel mai bun moment era întotdeauna dimineaţa devreme. Dimineţile aveau avantajul tăcerii de pe culoare, al luminilor încă neaprinse în totalitate, al unui sentiment de grabă reţinută. Erau, în acelaşi timp, şi cel mai prost moment, al anticipării sfârşitului tuturor acestor lucruri.

Ne plăcea să ne adunăm în biroul lui Benny. S-a întors cu cana plină, spunând:
- Carevasăzică, ieri...

Nu ne puteam uita la el.
- Ce e? a zis el.

I-am spus că avea ceva...
- Unde? a întrebat el.

Pe buză. A continuat să caute. Era pe partea cealaltă. Speram din tot sufletul să o găsească mai repede. În fine, a luat-o cu mâna şi s-a uitat la ea.
- Cremă de brânză, a zis el.

Erau şi covrigi?
- În bucătărie, ne-a răspuns.

Istoria lui Benny trebuia să-i aştepte pe aceia dintre noi care voiau covrigi. Aceia dintre noi pe care îi interesa mai mult istoria au rămas locului.
- Bun, carevasăzică, ieri - a reluat el - am vrut să văd dacă pot să-mi petrec toată ziua fără să mă ating de mouse sau de tastatură (s-a aşezat pe scaun cu o plăcere reţinută, atent să nu verse cafeaua). Toată ziua fără să mă ating de mouse sau de tastatură - imposibil, nu? De câte ori pe zi folosim obiectele astea două? Dacă sunteţi ca mine şi aveţi de făcut un afiş, faceţi clic cu mouse-ul sau apăsaţi pe tastatură poate de zece mii de ori, zilnic. De douăzeci de mii de ori. Nici eu nu ştiu, n-am numărat niciodată. Oricum, de multe ori. Începi să crezi că toată viaţa ţi se scurge între un clic şi altul. Aşa că ieri m-am hotărât să văd dacă pot o zi întreagă. Ce am de făcut? Clic şi deschid, clic şi trag, clic şi colorez, clic şi aliniez, clic şi redimensionez, clic şi dau umbre...

A continuat aşa multă vreme, numărând pe degetele grăsune.
- Pe urmă vin funcţiile de pe tastatură, da? Control-x, control-c, control-v, control-f...

I-am spus să treacă mai departe. Ne plăcea să irosim timpul, dar aproape că nu exista lucru mai enervant decât ca timpul irosit să fie irosit cu lucruri pe care nu merita să-l iroseşti.
- Şi fiţi atenţi cum am făcut, a zis Benny, cu un zâmbet viclean pe faţa păstoasă.
- N-ai lucrat nimic toată ziua, a spus Marcia.
- Neadevărat, a obiectat Benny, dintr-odată cu o solemnitate atipică. Trebuia să-i dau câteva chestii lui Joe, aveam termene. Eram obligat să folosesc mouse-ul şi tastatura ieri. Şi fiţi atenţi cum am făcut.

Şi Benny ne-a povestit cum petrecuse întreaga zi fără nici un clic, învăţându-l pe Roland cum să folosească Photoshopul. Roland îi spusese că nu crede că poate să înveţe, nici la colegiu nu fusese. Dar Benny îi replicase că era o prostie. Cu profesorul potrivit, n-avea să-i ia mai mult de câteva ore. Roland lucra la pază. Stătea de pază la recepţia din holul de la intrare sau patrula pe întregul perimetru al clădirii, în sacoul lui bleumarin, ca al oricărui alt angajat de la pază. Toată ziulica, stătea în postul lui singuratic sau se fâţâia de colo-colo prin clădire, pe picioarele care îl dureau. Era o plăcere să şadă cu Benny într-un birou. Singura condiţie pe care i-o pusese lui Benny era că, dacă şeful pazei, Mike Boroshansky, îl căuta pe pagerul Motorola, probabil va trebui să plece. Pe vremea aceea aveam foarte puţine pretenţii de la pază.
- Carevasăzică, ce vreau să ştiu - îi spusese Benny - este care dintre fotografiile astea crezi că se potriveşte mai bine pentru anunţul ăsta.

Roland se uitase la ecranul lui Benny şi spusese:
- Nu ştiu. Asta? şi Benny spusese:
- Haide, Roland, zău aşa, ai aici peste o mie de poze din care să alegi, şi tu te-ai uitat la şase, în total. Mergi mai jos, băiatule. Fă clic pe ele.

Şi aşa, Roland sfârşise prin a parcurge cu clicuri cam o oră de fotografii, în timp ce Benny stătea într-o parte, fără să pună mâna pe mouse. Pentru Roland era o plăcere: companie simpatică şi un scaun capitonat.
- Nu, nu aia, spunea Benny. Nu ai prea multă intuiţie artistică, Roland, nu te supăra că ţi-o spun.
- Hei, Benny, se apăra Roland, eu n-am fost la şcoală, ca să învăţ aşa ceva sau nici altceva, dacă nu te superi.

Dar continua să dea şi pagina următoare, şi în jos, şi clic pentru pagina următoare şi în jos. De câte ori ajungea la o fotografie care îi plăcea, Benny îi nota numărul pe un post-it. Când strânsese destule numere, îl dăduse pe Roland afară din birou şi-l sunase pe reprezentantul de la arhivă, să-i trimită pozele dintre care urma să aleagă. Atunci ieşise să mănânce de prânz. Apoi, când se întorsese de la Potbelly şi venise vremea să înceapă să alcătuiască anunţul, pusese mâna pe telefon, sunase la pază şi ceruse cu Roland.

Roland revenise în biroul lui Benny, încântat să-şi mai poată odihni picioarele.
- Ştii câţi kilometri fac pe zi, prin clădirea asta? îl întrebase el pe Benny.
- Câţi? întrebase Benny.
- Nu ştiu, îi răspunsese el. N-am socotit niciodată.
- Ar trebui să-ţi iei un pedometru din alea, îi spusese Benny.

Două ore mai târziu, terminaseră versiunea brută a unui anunţ de care Joe Pope avea nevoie dimineaţă, la prima oră. Până atunci, moratoriul impus de Benny asupra clicurilor va fi luat sfârşit, iar el putea face ultimele retuşuri la afiş. O zi întreagă, şi Benny nu făcuse nici un singur clic. Stricase totul însă când, la cinci fără un sfert, îşi îngăduise să verifice rezultatele la baseball imaginar.
- Ştii, a spus Amber Ludwig, mie povestea asta nu mi se pare tocmai amuzantă. Dacă se întoarce Tom Mota şi unul dintre tipii de la pază e la tine în birou, unde compune un anunţ? a vrut ea să ştie. Asta mă face să mă simt în mare siguranţă, Benny.
- Ah, Amber, a spuse Benny. Tom Mota nu se mai întoarce aici.

Joe Pope şi-a făcut apariţia pe neaşteptate în uşa biroului lui Benny.
- 'Neaţa, a spus el.
- Ah! a ţipat din reflex Amber, apucându-se de burta gravidă.

Nu se vedea încă, iar noi n-ar fi trebuit să ştim nimic, dar ştiam, pentru că noi ştiam tot.
- Ah, Joe, a ţipat ea, ce m-ai speriat!
- Scuze, a spus Joe.

Stătea în prag, cu cracul drept de la pantaloni încă sumecat, ca să nu se murdărească de unsoare. Joe Pope venea cu bicicleta la serviciu aproape în toate zilele, cu excepţia celor mai urâte. În majoritatea dimineţilor, urca în lift ca un curier, cu casca aerodinamică, fluorescentă, cu manşeta sumecată şi rucsăcelul. Mergea pe lângă bicicletă până în dreptul biroului şi o parca lipită de perete. Apoi prindea roata din faţă de cadru. Făcea asta înăuntru, în birou, parcă ar fi fost împrejmuit din toate părţile de hoţi şi barbari. Bicicleta aceea era unicul obiect personal din biroul lui Joe Pope. Nu avea postere, vederi, reproduceri de artă, amintiri, cărţi umoristice pe rafturi sau lucruri aruncate grămadă pe masa de lucru. Stătea în biroul acela de trei luni şi parcă era şi-acum doar temporar. În fiecare zi, nu puteam să nu ne întrebăm: la urma urmelor, cine mai e şi Joe Pope ăsta? Nu c-am fi avut ceva împotriva lui. Doar că era, poate, cu doi centimetri mai scund decât ar fi trebuit. Asculta o muzică stranie. Nu ştiam ce face în weekenduri. Ce fel de om venea lunea dimineaţa, fără dorinţa de a împărtăşi ceea ce se petrecuse în cele două zile din săptămână când se desfăşura viaţa adevărată? Weekendurile lui erau lungi perioade de întuneric misterios. Era foarte posibil să-şi petreacă zilele libere la birou, cocând un plan de bătaie. Lunea, ne întorceam odihniţi şi fără nici o bănuială, iar el era deja acolo, gata să ne ia prin surprindere. Poate nici nu plecase. Cert este că nu venea niciodată cu cana de cafea, să pălăvrăgească împreună cu noi, lunea dimineaţa. Nu-l condamnam pentru asta, atâta timp cât nici el nu ne condamna pe noi pentru obiceiul de a începe mai lent o săptămână nouă de lucru.

Şi, când venea, era doar ca să spună, de exemplu:
- Mă scuzi că te întrerup, Benny, dar ai apucat să-mi faci afişul ăla, ieri?
- Uite-l aici, Joe, a trâmbiţat Benny făcându-ne şmechereşte cu ochiul şi întinzându-i roadele muncii lui Roland.

Prezenţa bruscă a lui Joe era agentul dizolvant, iar noi ne săltam organismele şi ne întorceam la birourile noastre, greoi, căscând. Dimineaţa începuse în mod oficial.

De ce era atât de înfricoşător, aproape ca moartea, într-o dimineaţă dintr-o sută, să te întorci în propriul birou şi să intri singur pe uşă? De ce era spaima atât de sufocantă? În majoritatea zilelor, nu aveam probleme. Aveam de lucru. Mâncam un pateu. Pe geam se vedeau nori de furtună, pe cât de ameninţători, pe atât de sublimi. Dar, într-o dimineaţă dintr-o sută, era imposibil de respirat. Cafeaua avea gust de otravă. Vederea scaunelor familiare ne apăsa. Lumina invariabilă ne amorţea.

Ne luptam cu depresia. Ceva în viaţa noastră nu ieşise aşa cum ar fi trebuit şi ne zbăteam, timp îndelungat, să trecem peste asta. Făceam duş aşezaţi şi, în weekenduri, nu ne puteam da jos din pat. În fine, ne consultam cu cei de la Resurse Umane în legătură cu trimiterea la un specialist, iar specialistul ne prescria medicamente. Marcia Dwyer lua Prozac. Jim Jackers lua Zoloft şi încă ceva. Alte câteva zeci înghiţeau toată ziua pastile, pe care făceam mari eforturi să le identificăm, atât erau de multe, de culori şi dimensiuni diferite. Janine Gorjanc lua un cocteil din mai multe substanţe, între care litiu. După moartea Jessicăi, Janine şi Frank, soţul ei, divorţaseră. Înţelegeam că divorţul era o repercusiune obişnuită a morţii unui copil. Nu erau supăraţi, doar porneau pe drumuri diferite. Acum, stătea fiecare singur, cu amintirile lui. În biroul Janinei erau şi fotografii cu Frank şi Jessica şi, sincer vorbind, eram aproape la fel de mişcaţi să vedem pozele lui, ca şi pe cele ale fetiţei pierdute. Frank cu Jessica pe genunchi, Frank surprins cu şorţ de bucătărie şi mănuşi în mâini, într-o vacanţă - omul acela era la fel de pierdut pentru lume, ca şi Jessica. Pierduţi erau cotleţii creţi şi ochelarii cu lentile negre şi groase, iar el nu mai avea nici soţie, nici fiică. Nu trebuia decât să petreci două minute în biroul Janinei, uitându-te la fotografiile acelea şi contemplând destinele fericite ale celor implicaţi, şi întindeai şi tu mâna după unul din flacoanele cu medicamente, răspândite pretutindeni.

Dar, în ciuda depresiei, nimeni nu-şi dădea demisia. Când o făcea totuşi cineva, nu ne venea să credem. "M-am făcut instructor de rafting pe fluviul Colorado", ne spuneau. "Fac turnee prin oraşele universitare cu trupa noastră de garaj." Eram stupefiaţi. Parcă trăiau pe altă planetă. Unde găsiseră atâta curaj nebunesc? Ce făceau cu ratele la maşină? Ne strângeam să bem un pahar de despărţire în ultima lor zi de serviciu şi încercam să ne ascundem invidia, amintindu-ne că noi mai aveam încă libertatea şi luxul de a face cumpărături nelimitate. Tom se îmbăta invariabil şi îl mustra pe cel care pleca, în toasturi nepotrivite. Marcia găsea invariabil trupe de heavy metal pe tonomat şi ne tortura cu baladele lor siropoase, în timp ce rememora zilele paşnice petrecute la Liceul George Washington. Janine sorbea invariabil tăcută din siropul de coacăze, cu un aer mohorât şi matern, iar Jim Jackers făcea bancuri fără haz şi fără gust, în timp ce Joe era încă la birou, unde lucra.
- "Orice navă e un obiect romantic, behăia Tom, mai puţin cea în care navigăm noi."

La concluzie, se ridica în picioare şi înălţa paharul.
- Aşa că mult noroc, închina el, terminând paharul de martini, şi să te ia dracu' că pleci, nesimţitule.