Insula iubirilor nesfârşite

Daína Chaviano s-a născut în 1960, la Havana. Urmează cursuri de limba şi literatura engleză la Universitatea din Havana. Studentă fiind, în 1980 câştigă primul concurs de literatură science-fiction organizat în Cuba cu volumul de povestiri Los mundos que amo (Lumile pe care le iubesc). Succesul instantaneu al cărţii o propulsează pe Daína Chaviano pe scena publică.

După absolvirea facultăţii, organizează primul cenaclu de literatură SF din Cuba, joacă în filme, realizează emisiuni la radio şi scrie scenarii pentru televiziune. Publică romane şi povestiri: Amoroso planeta (Planeta iubitoare, 1983), Historias de hadas para adultos (Basme pentru oameni mari, 1986) şi Fábulas de una abuela extraterrestre (Fabulele unei bunici extraterestre, 1988).

În 1991 Daína Chaviano fuge în Statele Unite, fapt care atrage după sine interzicerea cărţilor ei în ţara natală. Se stabileşte la Miami, unde lucrează ca ziarist şi traducător pentru publicaţia El Nuevo Herald. Începe să lucreze la cărţile din seria Havana ocultă, care include Gata encerrada (Pisica în cuşcă, 2001), Casa de juegos (Casa jocurilor, 1999), El hombre, la hembra y el hambre (Bărbatul, femeia şi foamea, 1998), distinsă în Spania cu Premiul Azorin pentru cel mai bun roman, şi Insula iubirilor nesfârşite (La isla de los amores infinitos, 2006), roman ales în 2007 cea mai bună carte de limbă spaniolă în cadrul Florida Book Awards şi tradus până în prezent în 25 de ţări.


În 1881, pe coastele Africii de Vest, o tânără este răpită şi vândută ca sclavă dincolo de ocean. Douăzeci de ani mai târziu, într-un sătuc de munte din Spania, doi părinţi privesc neputincioşi cum fiica lor pleacă să-şi caute fericirea departe de spiritele care o bântuie. La începutul secolului XX, războiul civil din China împinge o familie să se avânte în necunoscut. Iar în Florida zilelor noastre, o tânără emigrantă cubaneză devine parte a poveştii lor, însufleţită de iubiri nesfârşite.

Cecilia, o tânără ziaristă cubaneză emigrată în Statele Unite şi stabilită la Miami, este dureros apăsată de singurătate, departe de ţara natală, pe care se preface din răsputeri că a dat-o uitării. Într-o seară o întâlneşte într-un băruleţ din cartierul Mica Havană pe Amalia, o bătrână misterioasă care începe să-i spună o poveste. Este, de fapt, istoria familiei Amaliei, în ale cărei vine se amestecă sângele chinezilor care au străbătut Pacificul la începutul secolului XX, al negrilor africani vânduţi ca sclavi peste ocean şi al coloniştilor spanioli ce au traversat Atlanticul, pentru a ajunge pe însorita insulă din Caraibe, binecuvântată de natură şi blestemată de istorie. Seară de seară, Cecilia se întoarce în barul unde Amalia îi povesteşte întâmplările şi iubirile care au făcut ca drumurile a trei familii să se intersecteze şi să se unească, iar tânăra va descoperi, în ţesătura complicată a acestei saga exotice, ritmată de acordurile bolerourilor cubaneze, desenul propriului destin şi calea către sufletul-pereche.

"O carte plină de pasiune." (Chicago Sun-Times)

"O fuziune fascinantă între istorie şi supranatural." (Anthurium: A Caribbean Studies Journal)

"Stilul Daínei Chaviano este la fel de melodios precum cântecele cubaneze care ritmează povestea." (Críticas)

"Un roman încântător. Era şi timpul să fie tradus!" (Library Journal Review)


Caridad se uită pe fereastră şi văzu primii trecători. Dimineaţa lăsase o urmă umedă pe balustrada de lemn. Era ultima zi pe care şi-o mai petrecea în casa aceea, unde ajunsese plină de speranţă, în care visase că viaţa ei se va schimba şi unde îşi imaginase posibile deznodăminte, dar nici unul ca acela.

După înmormântarea lui Florencio se întorsese la prăvălie, hotărâtă să scoată la liman negoţul. Chiar dacă nu avea habar de cifre şi abia dacă înţelegea literele, ţinuse pe linia de plutire prăvalia cu produse coloniale, deşi oferta de produse scăzuse destul de mult, lipsită de iscusinţa răposatului ei soţ de a se tocmi până la obţinerea preţului celui mai avantajos. În plus, negustorii ce aduceau produsele nu păreau să răspundă cererilor ei la fel cum o făcuseră cu Florencio. A trebuit să caute un intermediar, dar n-a fost acelaşi lucru.

Poate că ar fi putut să rămână acolo, câştigându-şi pâinea cu greu sau poate chiar îmbogăţindu-se, dar în cele din urmă se hotărî să plece, din motive pe care niciodată nu i le-ar fi mărturisit cuiva: spiritul bărbatului ei o urmărea. La tot pasul îl auzea prin jur. Alteori îi simţea respiraţia în ceafă. Sau îi simţea parfumul, adus de vânt. De multe ori, observa că salteaua patului se lăsa sub greutatea unui corp ce se întindea alături de ea... Nu mai putu să suporte şi se hotărî să vândă totul. Cu banii aceia urma să cumpere alt local şi să pornească altă afacere. Poate un magazin cu articole pentru doamne.

În dimineaţa aceea se trezi mai devreme ca de obicei. În jurul prânzului urma să vină notarul, pentru a semna nişte acte. Tremurând de frig - căci se apropia iarna tropicală, de obicei umedă şi pătrunzătoare -, aprinse lampa de petrol. Încă era întuneric în casă, chiar dacă străzile se limpezeau în lumini ce învăluiau obiectele în aureole aurite. Astfel luminat, oraşul părea o fantasmă. Lumina tropicelui scălda insula ca într-o vrajă; lucru pe care locuitorii săi abia îl observau, prea copleşiţi de problemele lor. Principala grijă a lui Caridad era fiica ei, o fetiţă isteaţă care-şi dorea să le ştie pe toate, dar foarte taciturnă. Femeia nu ştia niciodată ce gânduri se năşteau în spatele privirii copilei, în care - asta, da - strălucea aceeaşi pasiune ca şi a tatălui ei.

Caridad aşeză lampa pe podea şi se aplecă să aprindă cuptorul cu lemne ca să încălzească apă. Privi cum flăcările mistuiau cărbunii, care se înroşeau până ce ajungeau să fie jar roşiatic, apoi jăraticul căpăta o culoare palidă, parcă vopsit în gri. Rămăsese dusă pe gânduri, privind acea metamorfoză, când deodată nişte degete o atinseră pe umăr. Crezu că fetiţa ei se trezise şi se întoarse spre ea. Strigoiul soţului ei, cu pieptul despicat de lovituri de cuţit şi chipul plin de sânge, se arăta dinaintea ei. Scoase un strigăt şi făcu câţiva paşi înapoi, în mişcare răsturnă lampa de petrol peste flăcările din sobă. Metalul explodă în foc, iar petrolul transformă totul într-un rug mistuitor, ce ieşea din lăcaşul lui de piatră, ca să se întindă pe pereţii bucătăriei. Îi arse uşor picioarele. O vreme se strădui să stingă flăcările, biciuindu-le cu o bucată de pânză ce o găsise la îndemână, dar focul crescu din pricina lemnului uscat.
- Mercedes! urlă, luând-o la fugă spre camera fiicei sale care dormea. Mercedes!

Fetiţa deschise nişte ochi înceţoşaţi de somn şi speriaţi, fără să înţeleagă încă ce se întâmplă.
- Scoală-te! răcni Caridad, smulgându-i cearşaful ce-o învelea. Arde casa!

Când sosiră pompierii, prăvălia La Flor de Monserat era un morman de dărâmături fumegânde la care vecinii se uitau îngroziţi şi în acelaşi timp fascinaţi. Multe dintre femei se apropiaseră de Caridad ca să-i ofere apă, cafea, ba chiar şi ceva lichior, ca să-şi mai revină, dar ea nu făcea decât să privească cu ochi goi ruinele a ceea ce fusese toată avuţia ei.

La prânz, tot acolo se afla, aşezată pe marginea trotuarului, legănându-se ghemuită, parcă dusă pe altă lume, în timp ce fetiţa ei o mângâia pe păr şi încerca s-o îmbrăţişeze. În starea aceea o găsi notarul, ce privi câteva clipe dezastrul iar apoi se uită la cele două amărâte aşezate pe trotuar, ca şi cum n-ar fi înţeles că acea nenorocire avea oarecum legătură cu el. În cele din urmă, scoase un oftat, şi văzând că nu putea face nimic, se întoarse pe călcâie şi plecă.

Madame Ceci se trezise foarte bine dispusă. Trecuseră acele nesfârşite zile călduroase de vară ce o indispuneau profund. În casă, toată lumea dormea. Se hotărî să profite de vioiciunea pe care o simţea atât de dimineaţă, ca să se ducă până la prăvălia Flor de Monserat, ca să facă comanda obişnuită. Fără să bage în seamă trăsurile goale care treceau pe lângă ea, o luă pe jos. Era plăcut să te plimbi în aerul curat, profitând de briza aceea răcoroasă, aproape de gheaţă. La cei şaizeci şi ceva de ani, părea o femeie de doar cincizeci, căreia unii îi dădeau numai vreo patruzeci; şi avea o siluetă atrăgătoare pe care multe fete de douăzeci de ani o invidiau. Era un model de frumuseţe pe acele meleaguri care chiar nu duceau lipsă de femei frumoase.

Merse încet ocolind bălţile de pe trotuarul pavat cu pietre. Mult înainte de a ajunge, în aer se simţea miros de ars căruia nu-i dădu nici o atenţie, până ce nu trecu colţul străzii şi descoperi nenorocirea. Rămase câteva clipe împietrită şi copleşită privind ruinele provocate de incendiu. Apoi le văzu pe cele două fiinţe chircite în faţa scheletului clădirii şi se apropie de ele, cu un gest de smerenie.
- Doña Caridad, o striga în şoaptă, fiindcă nu îndrăzni să o salute cu "bună dimineaţa".

Femeia îşi ridică privirea dar nu putu să articuleze nici un cuvânt. Doar după ce se uită din nou înspre ceea ce fusese casa ei spuse cu glas stins:
- Azi n-am săpun.

Cecilia îşi muşcă buzele şi se uită la copila ce stătea strâns lipită de mama ei.
- Ai unde să te duci?

Femeia făcu un gest din cap în semn că nu. Cecilia chemă trăsura care se oprise la colţ.
- Hai, să mergem, îi spuse, aplecându-se ca să o ajute. Nu puteţi să rămâneţi aici.

Fără să se împotrivească, Caridad se lăsă purtată până la trăsură. Madame Ceci îi strigă birjarului unde să meargă, iar acesta dădu bice cailor care o porniră în galop înspre mare, dar nu ajunseră niciodată acolo. După ce străbătură câteva străzi, o luară la stânga şi se opriră într-o mahala liniştită.

Un bărbat ce le văzu de pe trotuarul opus traversă strada.
- Frumoaso, câţi bani ceri? întrebă lipindu-se de Caridad.

Pentru prima dată după prăpăd, femeia îşi veni în fire. Îi dădu un brânci bărbatului, că aproape îl trânti la pământ. El se repezi la ea ca şi cum ar fi vrut s-o lovească, dar madame Cecilia interveni.
- La ora asta nu-i deschis, Leonardo. Iar ea nu se vinde.

Felul semeţ de a se purta al Ceciliei fu suficient ca bărbatul să se dea înapoi.
- Îmi pare rău, şopti Cecilia, în timp ce deschidea uşa.

Caridad stătu la îndoială câteva clipe, dar în cele din urmă trecu pragul. Înăuntru nu văzu nici salon şi nici sufragerie, ci o curte enormă înconjurată de o galerie cu patru laturi acoperite şi cu uşi de jur împrejur. Pe mobile, împrăştiate peste tot, zăceau tot felul de straie femeieşti. Şi deodată îşi aminti cum o cunoscuse pe femeia aceea.
- Atunci săpunurile erau pentru... rosti fără să ştie cum să continue.

Madame Cecilia o privi o clipă.
- Credeam că ştii, spuse. Am o casă de rendez-vous.


Nu avea de ales. Ori strada, ori acel bordel. Madame Ceci le găzdui în singura odaie goală, unde locuise o târfă ce dispăruse fără urmă. În fiecare după-amiază, mamă şi fiică se închideau în cameră. Numai dimineaţa Caridad îi dădea voie fetiţei să iasă să se joace în curte, în timp ce ea se încăpăţâna să muncească drept servitoare. Dar Cecilia avea deja o femeie care se îngrijea de curăţenie. Caridad se folosea de orice moment de neatenţie al aceleia ca să măture, să spele vreo rufă ce fusese uitată sau să cureţe. Femeia se plânse la madame Ceci, crezând că avea de gând să-i ia locul.
- Mai bine ai munci cu clienţii, îi propuse madame Cecilia într-o după-amiază. Te-aş lăsa să-i alegi tu. Ştiu că vii din alt mediu şi că nu eşti obişnuită.
- N-aş putea s-o fac.
- Eşti mai frumoasă ca toate de-aici. Ştii cât de mult ai putea să câştigi?
- Nu, spuse din nou Caridad. Şi apoi, ce exemplu i-aş da eu fetei mele? E aproape o domnişoară.

Cecilia oftă.
- Îmi pare rău că trebuie să ţi-o spun, dar, dacă nu munceşti, nu vei putea să rămâi aici. De luni de zile nu folosesc camera în care staţi, şi asta înseamnă bani pierduţi. Am deja două fete care vor să vină.
- Imediat ce o să am o slujbă, îţi voi putea plăti pentru cameră. Lumea are nevoie de servitoare...
- Nimeni nu vrea copii străini în casă, îi zise madame Cecilia.

Caridad o privi înspăimântată.
- Eu aş putea... eu aş putea...
- Îţi ofer ceea ce nu am oferit nici uneia: să-ţi alegi clienţii... Crede-mă, asta o să-ţi urce preţul.
- Nu ştiu, îngăimă. Lasă-mă să mă gândesc.
- Nu-ţi fie frică. Sunt în meseria asta dintotdeauna şi nu e chiar aşa de rău cum se aude.
- Dintotdeauna faci asta?
- De când eram o fetiţă.
- Ce spui? zise fără să-i vină să creadă. Şi cum s-a întâmplat?
- Trăiam în mahalaua Loma del Ángel şi mă jucam pe străzi zdrenţăroasă, fără casă, fără familie, de azi pe mâine. Începuseră să-mi crească sânii, dar eu nu-mi dădeam seama. M-a luat de pe stradă o femeie care mi-a vândut virginitatea în schimbul unei averi, şi iată-mă: încă n-am murit. Râse delicat. Şi, uite, mi-a mers aşa de bine, că am ajuns să fiu personaj de roman.
- De roman? repetă Caridad care nu înţelegea cum cineva putea să apară într-o carte.
- Când încă vagabondam pe străzi, a dat peste mine un avocat ce renunţase la cabinetul său de avocatură ca să se facă profesor. De fiecare dată când mă vedea, mă striga şi-mi dădea câţiva bănuţi sau bomboane. Cred că se îndrăgostise de mine, chiar dacă eu nu aveam decât doisprezece ani, iar el mergea deja pe treizeci. După ce-am fost dusă la bordel, nu l-am mai văzut, dar mai târziu am aflat de la un client că profesorul scrisese un roman şi că protagonista se numea la fel ca mine.
- În roman îţi povestea viaţa? întrebă Caridad brusc interesată.
- Fireşte că nu! Nu ştia nimic despre mine. Eu şi Cecilia Valdés din carte ne asemănăm doar prin nume şi prin faptul că amândouă am hoinărit prin zona Loma del Ángel.
- Ai citit romanul?
- Mi l-a povestit un client. Doamne sfinte! Câte lucruri a mai inventat don Cirilo! Imaginează-ţi, în carte, eu eram o fată nevinovată, pe care o înşelase un băiat alb şi bogat, de care eu mă îndrăgostisem, iar la sfârşit aflăm că suntem pe jumătate fraţi. Ce lucru spurcat! În cele din urmă, băiatul bogat plăteşte cu viaţa, fiindcă un negru gelos îl împuşcă la ieşirea din biserică, taman în ziua în care se căsătorea cu o domnişoară din înalta societate. Eu îmi pierd minţile şi ajung la balamuc... Cum or putea să inventeze atâtea aiureli scriitorii ăştia? se încruntă, lăsându-se pradă gândurilor. Mereu am crezut ca sunt cam nebuni.
- Şi nu l-ai mai revăzut niciodată?
- Pe don Cirilo? L-am întâlnit din întâmplare, într-o zi. Fusese închis, cred că din motive politice, şi plecase din ţară, dar s-a întors după o amnistie. Am aflat că eu fusesem marea dragoste a vieţii lui, chiar dacă nu ne sărutaserăm niciodată. Nu m-a lăsat în pace până ce nu i-am dat adresa. Şi închipuie-ţi, a venit de mai multe ori la bordel ca să mă caute.
- Şi l-ai primit?
- Da' ce, eram nebună? Îi povestisem toată tărăşenia patroanei de dinainte, care s-a speriat şi mai rău decât mine. De fiecare dată când venea, îi spunea că sunt ocupată. Niciodată n-am vrut să mă-ncurc cu bărbaţi ciudaţi. Dar, într-o zi, ne-am ciocnit nas în nas pe stradă şi mi-a fost milă de el. Aşa s-a întâmplat că am acceptat să mă invite la cină. A venit să mă vadă înainte de a pleca la New York. S-a întors apoi de câteva ori la Havana şi mereu îmi aducea flori şi dulciuri, de parcă aş fi fost o mare cucoană. Ultima dată l-am văzut acum trei ani. Avea peste optzeci de ani, şi chiar şi aşa tot a venit să-mi aducă un buchet de trandafiri.
- S-a întors la New York?
- Da, şi a murit aproape imediat... Dar viaţa e ciudată. Îţi aminteşti de tânărul acela care s-a apropiat de noi, când ai venit aici?
- Da.
- Îl cheamă Leonardo, la fel ca pe domnişorul alb din roman. La câteva zile după moartea lui don Cirilo şi-a făcut apariţia la uşa mea. Voia să îl servesc, dar la vârsta asta nu mai sunt dispusă să fac astfel de lucruri. A venit de multe ori şi de fiecare dată pleacă enervat din pricina reacţiilor mele, şi nu întreabă de celelalte fete. Uneori, cred că este spiritul lui Cirilo sau un blestem pe care mi l-a lăsat odată cu romanul ăla al lui... În fine, acum e obsedat de tine.

Madame Cecilia păru că-şi revine din visare şi se lovi peste frunte.
- Cum de nu mi-a venit ideea asta până acum! Ştii ce divinitate te guvernează pe tine?
- Cred că Oshún (În cultura afro-cubaneză, zeitatea care guvernează sentimentele, senzualitatea, delicateţea, dragostea şi feminitatea - n.trad.).
- O să-i aduc ofrandă. O să vezi că o să te elibereze de frica asta faţă de bărbaţi.

Caridad stătu pe gânduri câteva secunde. Nu ştia dacă să o refuze în continuare sau s-o lase pe femeie să facă ce avea de gând. Ea nu credea că vreun zeu ar putea s-o facă să uite de scrupulele ei, dar nu spuse nimic. Poate că ceremonia ritualului i-ar fi dat timp să se gândească la ce avea de făcut. Un singur lucru o frământa.
- Nu vreau ca Mechita să afle ceva.
- O vom face la miezul nopţii, când ea doarme.