Mesagerii ploii

Ismail Kadare s-a născut în 1936 în oraşul albanez Gjirokaster, a absolvit Filologia la Tirana şi şi-a continuat studiile la Institutul de Literatură Maxim Gorki din Moscova. A debutat la optsprezece ani cu un volum de poezie, Inspiraţii juvenile, căruia îi urmează în 1957 un al doilea, Visări. Trecerea la proză o face în 1963 cu romanul Generalul armatei moarte, care-i aduce notorietatea internaţională.

În anii următori publică numeroase volume de povestiri şi romanele: Cetatea (1970), a cărui versiune definitivă, necenzurată, vede lumina tiparului în 1994 în Franţa cu titlul Mesagerii ploii, Cronică în piatră (1971), O capitală în noiembrie (1974), Amurgul zeilor stepei (1976; Humanitas Fiction, 2009), Iarna marii însingurări (1977), Aprilie spulberat (1978), Podul cu trei arcade (1978), Palatul Viselor (1981; Humanitas, 2007), roman interzis de regimul lui Enver Hodja, Concert la sfârşitul toamnei, (1988).

În 1990 Kadare primeşte azil politic în Franţa şi până în 2001 locuieşte la Paris. În tot acest timp îi apar romanele Piramida (1991), Umbra (1994; Humanitas Fiction, 2008), Spiritus (1996), Florile îngheţate din martie (2000). În 2001 Kadare se întoarce în Albania, păstrându-şi locuinţa de la Paris. Continuă să scrie romane care se bucură de succes atât în Europa, cât şi peste Ocean: Fiica lui Agamemnon (2003), Succesorul (2003), Vremea nebuniei (2005), Accidentul (2008).

Ismail Kadare este şi autorul unor eseuri, scrieri de memorialistică, precum şi al cărţii-document Moartea care ne-a unit (1998), despre evenimentele tragice din fosta Iugoslavie. De mai multe ori nominalizat la Premiul Nobel, deţinător a numeroase premii şi distincţii literare, Ismail Kadare este recompensat în 2005 cu prestigiosul International Man Booker Prize.



La picioarele zidurilor inexpugnabile, o tabără militară, nemărginită, fremătând de speranţă şi tremurând de teamă. La adăpostul zidurilor inexpugnabile, un oraş asediat, fremătând de speranţă şi tremurând de teamă. Soarele nemilos aruncă raze orbitoare asupra unui univers al aşteptării apăsătoare în care fiecare nouă zi poate fi decorul perfect al unei tragedii implacabile.

În Albania secolului al XV-lea, războiul bate la uşă. Locuitorii cetăţii de scaun şi-au ales soarta. Nu au primit pacea otomană, pe care solia sultanului le-o promitea în schimbul abjurării, iar acum aşteaptă riposta neîntârziată a imperiului. Iar odată cu primăvara soseşte şi imensa armată turcă, înaintând leneş şi inexorabil spre fortăreaţă. Capitularea, se pare, nu e decât o chestiune de timp. Dar acest timp, infim în durata istoriei, este nesfârşit pentru cei prinşi în încleştarea în care se înfruntă două lumi. Stelele consultate de astrolog rămân tăcute. Imamii prevestesc victoria, iar poetul orb plânge în versuri prăpădul. Unde e adevărul? Ce să scrie cronicarul oştirii? Un lucru e sigur: indiferent de care parte se va înclina balanţa în săptămânile, apoi lunile de asediu şi de arşiţă, cadenţate de bubuitul înnebunitor al tobelor, şi eroii, şi laşii vor avea aceeaşi soartă.


Tradus în zeci de limbi, Ismail Kadare este una dintre cele mai puternice voci ale literaturii europene contemporane. În 2005 i s-a acordat primul International Man Booker Prize.

"Un roman-cronică de un realism perfect şi nemilos, tensionat, transformat în mit de bogăţia simbolurilor şi amintindu-ne astfel de Troia." (Le Monde)

"În acest roman, descoperim un nou Kadare, mai complex şi mai neliniştit. Povestea sa se desfăşoară pe două planuri: o reconstrucţie istorică extrem de amănunţită şi un plan liric, în care elementul magic potenţează amploarea epică a subiectului. Aici avem puţin Stendhal în vizită la Hölderlin." (Le Point)

"O parabolă cutremurătoare despre nebunia şi ororile războiului, din care nimeni nu iese învingător." (The London Review of Books)



Către amiază, cu toată zăpuşeala, mii şi mii de oşteni se îndreptau spre gardul uriaş, dornici să vadă ceea ce avea să se întâmple. Îngrăditura fusese meşterită cu o asemenea iuţeală, încât cei mai mulţi oşteni nici nu apucaseră s-o vadă. Apropiindu-se şi privind-o, oamenii rămâneau puţin dezamăgiţi. Era un gard ca toate gardurile, poate mai înalt decât unul obişnuit. Cu toate acestea, oştenii erau convinşi că avea să urmeze un spectacol nemaivăzut. Într-adevăr, era un gard oarecare, dar, după cum se spunea, ceea ce avea să se întâmple va fi absolut uluitor. În ultimele două-trei zile şi mai ales în dimineaţa celei din urmă umblaseră printre oşteni o mulţime de zvonuri. Şi totuşi, nimeni nu cunoştea adevărul, ce urma să se petreacă în zona pustie dintre gard şi zidurile cetăţii. Unii spuneau că toate acestea aveau legătură cu căutarea conductei, dar nu erau în stare să explice legătura dintre un gard obişnuit şi conducta ascunsă adânc în pământ. Alţii, că la mijloc s-ar afla o ditamai magia, iar gardul, stropit cu apă şi sfinţit prin rugăciuni, avea să ţină piept farmecelor, lăsându-le să lucreze doar în jurul cetăţii. În fine, mai erau şi alte presupuneri, bazate pe tradiţiile şi credinţele meleagurilor de baştină ori acelea pe unde luptătorii slujiseră ani îndelungaţi.

Se încredinţară însă cu toţii că îndărătul gardului avea să se petreacă ceva important abia în clipa în care zăriră un grup de ofiţeri superiori venind dinspre mijlocul taberei şi mai ales atunci când, în urma oştenilor gebelú, se ivi garda comandantului, iar mai apoi însuşi Tursun-paşa. Acesta merse către estrada anume amenajată, de unde privise şi primul asalt. În spatele lui se rânduiră alay-beiul, bătrânul Tavdja, muftiul, intendentul-şef, mecanicul-şef Sarudja, Kurdişgi, Kara Mukbil, arhitectul Kauri, Tahankai şi ceilalţi membri ai sfatului de război. Alături, ceva mai încolo, şedeau sangeac-beii, comandanţii oştenilor morţii şi ai dalkâlâcilor, imamii, judecătorul militar, Siri Selim, astrologul, noul comandant al geniştilor, ajutorul lui Sarudja, tunarul-şef, comandantul taberei, primul cititor în vise, purtătorul sigiliului, Tabduk Baba aga şi alţii. Încă şi mai departe, într-un grup numeros şi pestriţ, se aflau grămătici, medici, hogi, spahii, mecanici şi ofiţeri de toate gradele. Mevla Celebi se afla în acest ultim grup şi, tot privind spre pâlcul dominat de statura înaltă a lui Siri Selim, se frământa întrebându-se dacă ar fi fost bine să se ducă şi el acolo sau nu cumva gestul lui ar fi făcut impresie proastă. Cronicarul se temea de invidia micilor slujbaşi. Răutatea lor îi întunecase în câteva rânduri bucuria plimbărilor cu intendentul-şef şi Sarudja. Iată de ce acum se hotărî să rămână acolo unde era.

Între timp, gloata toropită de căldură se însufleţi. Se auziră strigăte, aclamaţii, fiecare îşi căuta o poziţie cât mai bună, se ridica pe vârfuri. Cuvintele "un cal", "cal alb", "cal" fură repetate de zeci de ori. "De ce-o fi alb?" întreba unul obsesiv. I se răspunse că e un animal sfânt. O vreme cuvântul "sfânt" fu repetat din om în om. Între timp, un nechezat întrerupt dovedi că cele ce urmau erau legate într-adevăr de un cal. Nu trecu prea multă vreme şi toţi cei de faţă văzură calul alergând de unul singur dincolo de îngrăditură. Era alb. Nu-l călărea nimeni şi nimeni nu-i venea din urmă. Calul galopă ca năuc o bucată de timp, apoi se opri, sforăi pe nări, lovi pământul cu copita, adulmecă în vânt ca şi când ar fi căutat ceva nevăzut şi o luă la goană spre râu.
- Caută apă! Îl vezi cum caută apă?
- E însetat, se vede de la o poştă.
- L-au ţinut câteva zile fără apă.
- Precis că a mâncat orz şi a lins sare.

Calul necheză din nou. Trist şi măreţ, nechezatul se pierdu în zare.
- I-aţi văzut spuma de la bot? întrebă cineva. Se spune că va descoperi apeductul.

Calul se opri în faţa gardului şi lovi cu copita în pământ. Abia acum băgară de seamă că înspre râu gardul era mai des şi mai înalt. Calul galopă de-a lungul îngrăditurii în căutarea vreunei spărturi. Văzând că nu există aşa ceva, se întoarse în fugă pe câmp.
- Bietul cal! Crezi c-o să găsească apeductul?
- Sigur c-o să-l găsească. Caii nu au ceaţă pe ochi ca noi. Ei văd lucruri pe care noi nu le vedem. Văd morţii sub pământ aşa cum te văd eu pe tine acum. Te-ai întrebat vreodată de ce calul nu calcă acolo unde e îngropat cineva? Pentru că el vede mortul din pământ. Tot aşa cum vede şi conducta, oricât de adânc ar fi îngropată.
- Aşa e, ai dreptate.

Calul se opri în două-trei locuri, lovi pământul uscat cu copita, sforăi şi o porni din nou la galop, de astă dată mai aproape de zidurile cetăţii.
- Însemnaţi fiecare punct în care se opreşte, porunci cineva din spatele paşei.

Când ajunse sub zidurile cetăţii, calul adulmecă pământul, apoi continuă să gonească în jurul ei cu botul plin de spume.
- Pentru treaba asta mai sigur este şarpele, sparse liniştea Tavdja, adresându-i-se lui Tursun-paşa. La Hapsan-Kala am vrut la început să folosim un şarpe, dar n-a fost chip să-l facem să caute unde voiam noi. Unde mai pui că ne-a fost şi teamă că se strecoară undeva şi dispare.

Dar Tursun-paşa nu-l asculta. Încerca să nu scape nici una dintre mişcările calului. În ochii lui împăienjeniţi de oboseală, trăpaşul devenea din ce în ce mai alb şi mai străveziu. Era atât de atent, încât, după o vreme, simţi o amorţeală în genunchi şi în ceafă, ca şi când el, şi nu calul ar fi alergat la galop prin faţa zidurilor, oprindu-se când şi când pentru a amuşina pământul pârjolit de soare. Ba chiar, la un moment dat, i se păru că are spume la gură şi ridică mâna să se şteargă.

În timpul acesta, pe ziduri începură să apară albanezii.

Calul alerga tot mai înnebunit. Tocmai se întorcea pentru a patra oară sub ziduri, după ce, ajuns în apropierea prăpastiei, îşi domolise goana în faţa îngrăditurii.

Acum, când încordarea îi cuprinsese (cei mai mulţi oşteni pricepuseră ce rost avea spectacolul la care asistau, spectacol pe care-l legau de soarta războiului, deci de soarta fiecăruia dintre ei), în spatele gardului se făcuse linişte. Încetul cu încetul, zarva de mai-nainte lăsa locul unui zumzet profund, totuşi persistent, ieşit din piepturile a mii de bărbaţi. Zumzet care aducea uneori cu un mormăit răguşit, alteori cu o respiraţie sacadată, acoperită însă de zgomotul potcoavelor pe pământul uscat.

Siri Selim îi făcu un semn cronicarului să se apropie.
- Vechii greci au cucerit Troia cu ajutorul unui cal de lemn, îi spuse aplecându-i-se la ureche. Sadedin al lor, pe care-l chema Homer, povesteşte asta într-un poem al lui. După cum s-ar părea, noi vom cuceri cetatea asta cu un cal viu. Apoi medicul râse. E adevărat că vremurile se schimbă, urmă. Doar poeţii sunt mereu orbi. Dacă tot veni vorba, unde ţi-e prietenul?

Cronicarul ridică din umeri.
- O va găsi oare? întrebă cineva pentru a zecea oară.
- N-aş prea crede.
- Calul a obosit. Mi-e teamă că se va prăbuşi.
- Ia uită-te, la metereze au apărut femeile lor!
- Ce femei? Unde?
- Uite, un grup, în dreapta turnului de colo.
- Şi alte două ceva mai încolo.
- Da, iată-le!
- Ciudat!
- Cum de apar descoperite în faţa a mii de oşteni?

Pe ziduri apăruse într-adevăr un grup de femei. În alte împrejurări, ar fi atras imediat atenţia întregii oştiri, dar acum privirile tuturor erau aţintite asupra calului, încât doar câţiva ridicară capul spre ele.
- Mi se pare că a obosit, zise cineva.

Calul alerga exasperat pe dinaintea zidului principal. Se opri în câteva rânduri, lovi pământul cu putere, apoi se puse din nou pe alergat. Liniştea era atât de deplină în jur, încât se auzeau cu uşurinţă nu numai tropăitul potcoavelor, ci şi sforăiturile şi nechezatul lui. Se opri iar la câţiva paşi de ziduri, lovi pământul cu furie, stârnind un nor des de praf, după care o luă din nou la goană.

Când ajunse în dreptul celui de-al treilea turn, unul dintre apărători ridică arcul şi ţinti. Zborul săgeţii fu însoţit de un murmur surd. Calul făcu un salt disperat pentru a scăpa de săgeata care I se înfipsese în spate. Din piepturile oştenilor porni un vaier disperat. Mulţi dintre ei puseră mâna pe iatagan.

Cei care stăteau în jurul lui Tursun-paşa îl priviră întrebător.
- Nu-i nimic, zise Tursun-paşa, în vreme ce o durere ascuţită îi săgeta omoplatul stâng, rana îi sporeşte setea. Calul necheză dureros. Toate privirile se îndreptară spre turnul al treilea, de unde se aştepta să pornească o altă săgeată.
- Dacă ar vrea, ar putea să-l ucidă, dar n-au s-o facă tocmai pentru a ne convinge că nu există nici o conductă, spuse cineva în şoaptă din spatele paşei.
- Atunci de ce l-au rănit?
- Întâmplător. O fi fost vreunul mai slab de înger.

Calul începu să gonească cu şi mai multă disperare. Săgeata căzu după primii paşi. Rana din spate şi şuviţa de sânge ce-i brăzda trupul se zăreau de departe.
- La Hapsan-Kala ne-au omorât trei cai, unul după altul, zise Tavdja. Pe al patrulea, cel care a găsit apa, l-am îmbrăcat în fier.

Ridicând capul, calul necheză din nou. Coama îi flutura în vânt. Sforăiturile şi loviturile de copită se îndesiră. De la creneluri, cei din cetate priveau în linişte (încetaseră să mai dea din capete), în vreme ce în spatele îngrăditurii miile de oşteni respirau anevoie.

Cuvintele "ah, de-ar găsi-o", "găseşte-o odată" şi "cal sfânt, găseşte apa" se auzeau ici-colo, rostite fie ca o rugăminte, fie ca un suspin.

Zeci de hogi şi de dervişi, prăbuşiţi la pământ, începură să se roage cu palmele lipite în dreptul gurii.

Calul săltă capul, necheză şi, simţind din nou apropierea râului, se aruncă iarăşi într-acolo. Însă gardul era solid şi animalul se întoarse în goană, căutând un loc pe unde să treacă. Din trupul său obosit ieşeau aburi, iar nările îi fremătau. Avea botul zgâriat şi plin de sânge. Rana din spate continua să-i sângereze subţire.

În vreme ce alerga în partea cealaltă a îngrăditurii, oştenii îi zăriră ochii înceţoşaţi şi plini de spaimă. La creneluri ieşise întreaga suflare a cetăţii. Mulţi aveau în mâini icoane şi cruci.

Deodată calul se opri, se învârti în loc, lăsă botul în jos şi începu să scormonească pământul cu el, după care izbi cu copitele în acelaşi loc, stârnind praful şi aruncând bulgări de pământ în toate părţile. Nu mai plecă de acolo ca-n alte rânduri, dimpotrivă, îşi îndesi loviturile de copită şi continuă să râcâie cu furie pământul.

O bucată de vreme fu acoperit de un nor de praf. Părea că e bidiviul din poveştile copilăriei, care apare dintr-un nor şi dispare în înaltul cerului. Când praful se aşeză şi văzură cu toţii că într-adevăr calul dispăruse de acolo, din miile de piepturi se ridică un strigăt de groază şi de uimire totodată. Apoi, printre urlete, se auzi un glas "uite-l unde este!, uite-l unde este!", însă oamenii erau atât de vrăjiţi, încât cei mai mulţi dintre ei ridicaseră într-adevăr privirile spre cer. Când praful se potoli, îl descoperiră trântit la pământ. Îşi freca greabănul de pământ şi lovea aerul tot mai rar cu copitele.
- Săpaţi imediat acolo! strigă Tursun-paşa.

Comandantul geniştilor, prevăzând o asemenea întorsătură, se năpusti spre grupul de genişti ce aşteptau pregătiţi cu cazmalele în mână. În gard se căscă o deschizătură şi geniştii, în frunte cu comandantul, alergară spre locul în care se afla prăbuşit calul. Ajungând acolo, dădură la o parte leşul animalului şi începură să sape.

La creneluri se produse agitaţie. Umbrele celor de sus se alungiră ameninţător. Apoi, prin aerul fierbinte şuierară săgeţile. Doi genişti se prăbuşiră urlând. Al treilea căzu comandantul.

De atâta oboseală şi fericire, Tursun-paşa închise ochii.
- În sfârşit, murmură, în sfârşit. Să fie apăraţi geniştii! Strigă fără să deschidă ochii.

Cineva alergă. Se auziră comenzi şi se deschise din nou portiţa din gard. Un grup de azapi cu scuturi alergară în întâmpinarea geniştilor, care întrerupseseră săpatul şi se întorceau în fugă.
- Acolo e conducta, zise Tursun-paşa. Dacă trag cu săgeţi, înseamnă că acolo e. De ce fug geniştii? Să se întoarcă imediat! Trebuie săpat cu iuţeală. Nu trebuie lăsaţi să strângă apă.
- Înapoi! strigă alay-beiul, ieşindu-le înainte geniştilor şi azapilor ce se întorceau în goană. Săpaţi!

Azapii, având în frunte pe unul dintre ofiţerii lor, o porniră primii înapoi spre locul în care se afla leşul calului. Geniştii alergară în urma lor. Intrând în bătaia săgeţilor, azapii ridicară scuturile şi continuară să alerge. Când se apropiară de trupul calului, alcătuiră în jurul locului un zid de scuturi şi aşteptară venirea geniştilor. Nimănui nu-i ardea de leşurile celor prăbuşiţi în jurul calului.

De pe ziduri mai şuierară câteva săgeţi. Apoi crenelurile fură părăsite la iuţeală.
- Se grăbesc să strângă apă, zise cineva.

Tursun-paşa dădu un ordin. Imediat, în direcţia grupului de genişti alergă un pâlc întreg de azapi, care alcătuiră în jur un alt zid de scuturi.

Geniştii săpau întruna. Aşteptarea se prelungea. Numai chipul arhitectului Kauri rămăsese împietrit ca întotdeauna în nerăbdarea, neliniştea şi osteneala generală. Muftiul trăgea din când în când cu coada ochiului spre arhitect, dădea din cap şi cu siguranţă că-l blestema.

Aşteptarea părea a nu se mai sfârşi. Geniştii munceau băgaţi complet în groapă. Se zăreau doar lopeţile aruncând pământul.

Privirile tuturor trădau o nelinişte crescândă.
- La Hapsan-Kala am săpat o jumătate de zi, zise bătrânul Tavdja fără a se adresa nimănui.