Îngerul decăzut

De trei ori nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură, prozatorul, poetul şi dramaturgul Yukio Mishima este unul dintre scriitorii japonezi emblematici ai secolului trecut. Kimitake Hiraoka, pe numele său adevărat, s-a născut în 1925 la Tokyo într-o familie de samurai şi începe să scrie încă de la vârsta de doisprezece ani. La şaisprezece debutează în prestigioasa revistă literară Bungei-Bunka. Pentru a-şi ascunde identitatea faţă de tatăl său, adept al unei educaţii stricte, în conformitate cu cerinţele tradiţiei, adoptă pseudonimul Yukio Mishima.

În 1943 se înscrie la Facultatea de Drept a Universităţii Imperiale din Tokyo. Cinci ani mai târziu îi apare primul roman, Confesiunile unei măşti (Humanitas Fiction, 2011), care îl propulsează în rândul celor mai cunoscuţi scriitori ai noii generaţii. Mishima începe astfel o carieră literară fulminantă, publicând în ritm constant romane, printre care se numără: Sete de iubire (1950), Tumultul valurilor (1954; Humanitas Fiction, 2010), Templul de aur (1956; Humanitas, 2000), După banchet (1960; Humanitas, 2004), Soare şi oţel (1970; Humanitas, 2008).

Zăpada de primăvară (1968; Humanitas Fiction, 2009), primul volum al tetralogiei Marea fertilităţii, este urmat de romanele Cai în galop (1969; Humanitas Fiction, 2010), Templul Zorilor (1970; Humanitas Fiction, 2011) şi Îngerul decăzut (1970). Autor prodigios, a scris numeroase povestiri şi treizeci şi trei de piese de teatru.

Întreaga viaţă a lui Mishima a fost marcată de preocuparea obsesivă pentru codul onoarei samurailor (vezi eseul său Calea samuraiului, apărut în 1967; Humanitas, 2007). Aceasta îl va împinge pe 25 noiembrie 1970, ziua în care încheie ultimul volum al tetralogiei Marea fertilităţii, la gestul sinuciderii rituale prin seppuku.

Suntem la începutul anilor '70. Avocatul Honda, ajuns la vârsta de optzeci de ani şi posesor al unei averi considerabile, întâlneşte un tânăr de şaisprezece ani, orfan, şi îl adoptă, având motive să creadă că este a treia reîncarnare a prietenului său din perioada adolescenţei, Kiyoaki, a cărui poveste de dragoste narată în Zăpada de primăvară a avut un sfârşit tragic. Kiyoaki, Isao, înfocatul patriot din Cai în galop, şi Ying Chan, frumoasa prinţesă thailandeză din Templul Zorilor, s-au stins fiecare la vârsta de douăzeci de ani. Oare cu Tōru se va întâmpla la fel? Este el, de fapt, Kiyoaki? Bătrânul avocat nu este departe de propriu-i sfârşit, dar nu-i rămâne decât să aştepte pentru a afla deznodământul. Însă Honda nu este pregătit pentru ceea ce îi va dezvălui Satoko, iubita din tinereţe a lui Kiyoaki, acum stareţă a mânăstirii budiste unde se refugiase după teribila dezamăgire.

Considerată capodopera lui Yukio Mishima, tetralogia Marea fertilităţii, din care au apărut în această colecţie romanele Zăpada de primăvară, Cai în galop şi Templul Zorilor, a fost scrisă între anii 1965 şi 1970. Cu Îngerul decăzut, saga Japoniei secolului XX creată de Mishima ajunge la final. Romanul a fost încheiat în dimineaţa zilei de 25 noiembrie, cu câteva ore înainte de sinuciderea rituală a scriitorului.

În Îngerul decăzut, peisajele sunt aproape sufocate de dejecţiile civilizaţiei moderne, oraşele sunt invadate de reclame luminoase, iar vechile cutume ale societăţii tradiţionale dispar, batjocorite. Bătrânul avocat Honda îl înfiază pe Tōru, un tânăr pe care-l crede reîncarnarea prietenului său din tinereţe, Kiyoaki: va confirma însă acesta speranţa lui Honda, sau se va dovedi un mesager al distrugerii şi vidului?

"Yukio Mishima a fost, în viaţă ca şi în moarte, şi mai ales în ficţiune, un maestru al surprizelor sublime şi perverse. Ultimul său roman, Îngerul decăzut, se dovedeşte o capodoperă cutremurătoare, subtilă şi originală." (The New York Times)

"În ultimul volum al tetralogiei, speranţa şi, odată cu ea, încarnările succesive ale rafinamentului, entuziasmului sau frumuseţii au pierit. [...] Titlul evocă o veche legendă budistă, potrivit căreia îngerii, în loc să fie nemuritori, fiinţează ca îngeri doar o mie de ani, apoi văd cum cununile de flori de pe frunţi li se ofilesc, cum aura lor păleşte, iar trupul începe să le emane sudoare. Un astfel de înger pare însăşi Japonia. Prin extensie, pentru noi, cititorii, el devine simbolul oricărei catastrofe din lumea în care trăim." (Marguerite Yourcenar, Mishima sau viziunea Vidului)


Shigekuni Honda împlinise şaptezeci şi şase de ani. De când îi murise soţia, Rie, obişnuia să meargă adesea în excursii de unul singur. Îşi alegea locuri unde putea ajunge cu uşurinţă şi fără prea mare oboseală şi-şi alina astfel bătrâneţile.
 
De data aceasta mersese la Nihondaira, iar apoi se oprise să viziteze crângul de pini de la Miho şi văzuse hagoromo - veşmintele preţioase, originare probabil din Asia Centrală, despre care se spunea că fuseseră purtate de un înger. Pe drumul de întoarcere către Shizuoka, paşii l-au purtat pe ţărmul pustiu.
 
Trenurile expres circulau câte trei pe oră şi nu se întâmpla nimic dacă pierdea unul. De la Shizuoka ajungea la Tokyo în mai puţin de o oră şi jumătate.
 
A cerut şoferului maşinii închiriate să oprească şi, sprijinindu-se în baston, a parcurs cei cincizeci de metri pe nisip, până la plaja Komagoe. În timp ce privea marea, s-a pomenit întrebându-se dacă aici fusese ţărmul de la Udo, unde coborâse îngerul în timpurile străvechi, aşa cum se spunea în Dōmōsho^[1]. Aşa crezuse şi despre ţărmul de la Kamakura, în tinereţe. S-a uitat în urmă. În afară de câţiva copii care se jucau şi de doi-trei pescari, plaja era pustie.
 
Iniţial atenţia îi fusese atrasă doar de mare, dar acum, la întoarcere, i-a captat privirea un fir de rochiţa-rândunicii ce-şi iţea de sub dig florile rozalii. Pe nisipul din lungul digului erau o mulţime de gunoaie aduse de vânt. Sticle goale de Coca-Cola, conserve, cutii goale de vopsea, pungi de plastic nedegradabile, cutii de detergent, ţigle, resturi de mâncare...
 
Dejecţiile vieţii de pe pământ ajunseseră până aici, în avalanşă, iar acum, pentru întâia oară, se aflau faţă în faţă cu eternitatea. Eternitatea nemaiîntâlnită, marea. Ca şi oamenii, gunoaiele nu-şi puteau găsi sfârşitul până nu luau cea mai murdară şi mai urâtă înfăţişare.
 
Pe malul înălţat erau câţiva pini golaşi, cu muguri roşietici, ca nişte stele‑de‑mare. Pe partea stângă a drumului se vedea o parcelă cultivată cu ridichi japoneze, care-şi iţeau, singuratice, florile albe cu patru petale. Pe partea dreaptă, câţiva pini micuţi se înşirau de‑a lungul drumului. În rest nu erau decât sere pentru căpşuni, acoperite cu folie de plastic. Sub acoperişurile semicilindrice, căpşunii îşi întindeau frunzele bogate, verzi, peste terasele din piatră. Pe marginile frunzelor, zimţate ca nişte fierăstraie, îşi făceau veacul muştele. Unde vedeai cu ochii erau doar şiruri de sere, de un alb mohorât, înghesuite unele în altele. Honda nici nu remarcase de la început micul turn care se ridica dintre ele.
 
Chiar la marginea drumului prefectural pe care se oprise maşina era o căsuţă mică din lemn, cu etaj. Avea pereţii albi şi era aşezată pe o platformă din beton disproporţionat de înaltă. Era prea elegantă pentru un turn de observaţie şi totodată prea simplă ca să fi fost sediul unor birouri. Atât la parter, cât şi la etaj, pe trei dintre cele patru laturi erau nişte ferestre imense.
 
Împins de curiozitate, Honda a intrat în curtea din faţă. Sub paşii săi, cioburi de geamuri sparte oglindeau fidel norii de pe cer. Mai încolo, rame albe de geamuri zăceau aruncate neglijent pe nisip. Înălţându-şi privirea, Honda a zărit, printr-o fereastră de la etaj, ceva ce semăna cu lentila unui telescop. Din platforma de beton ieşeau două ţevi de fier, imense şi ruginite, care apoi intrau la loc în pământ. Cu paşi nesiguri, Honda a trecut peste ţevi, a dat ocol platformei şi a urcat cele câteva trepte pe jumătate năruite care duceau mai sus. Acolo, s-a pomenit în faţa unei scări metalice care ajungea la intrarea în clădire. La baza scării era şi un indicator cu acoperiş, pe care scria, mai întâi în engleză, STAŢIA DE SEMNALIZARE TEIKOKU, iar dedesubt, în japoneză:
 
Compania de Semnalizare şi Comunicaţii Teikoku, Biroul Portuar Shimizu
 
Atribuţii:
 
1. Înştiinţare despre sosirea, plecarea şi andocarea vaselor
2. Depistarea şi prevenirea accidentelor pe mare
3. Comunicaţii de pe uscat pe mare
4. Informaţii meteorologice marine
5. Ghidarea vaselor la sosirea şi plecarea din port
6. Alte aspecte legate de navigaţie
 
Lui Honda i-au plăcut şi numele companiei caligrafiat după moda veche, şi literele în engleză, cojite şi decolorate pe ici pe colo. Şi-a înălţat privirea spre capul scărilor. Clădirea era cufundată în tăcere.
 
A privit apoi în jos. La picioarele sale, către nord-vest, de partea cealaltă a şoselei şi dincolo de oraşul nou construit, printre ale cărui acoperişuri de ţiglă albastră se înălţau koi-nobori^[2], se întindea portul Shimizu, cu încâlceala lui de macarale de pe ţărm şi de pe vase, cu silozuri albe şi carene negre de vapoare, cu metal mâncat de vântul de pe mare şi coşuri de fum acoperite cu straturi groase de vopsea. O parte din siluete se opreau pe mal, celelalte se adunau dinspre mare, unindu-se toate într-un loc şi dezvăluindu-se privirii. Acolo marea părea un şarpe strălucitor, tăiat în bucăţi.
 
Departe de tot, învăluit de ceaţă, Muntele Fuji îşi iţea doar vârful, ascuns de siluetele munţilor de dincolo de port. Creştetul alb arăta ca un imens bolovan ascuţit, aruncat sus pe cer, printre norii timizi.
 
Mulţumit, Honda şi-a văzut mai departe de drum.
 

Platforma pe care se înălţa staţia de semnalizare era de fapt un rezervor cu apă.
 
Aici se colecta, prin pompare, apa unei fântâni, care era apoi trimisă prin ţevi de metal către serele cu căpşuni, pentru a le iriga. Compania Teikoku văzuse avantajele înălţimii oferite de platformă şi construise pe ea staţia de semnalizare, o clădire mică din lemn. De acolo se puteau observa cu uşurinţă vapoarele care veneau de la vest, dinspre Nagoya, sau drept din faţă, dinspre Yokohama.
 
Staţia de semnalizare avea patru angajaţi care lucrau în schimburi de opt ore, dar cum unul dintre ei se îmbolnăvise şi lipsea de multă vreme, ceilalţi trei ajunseseră să lucreze în schimburi de douăzeci şi patru de ore. La parter se afla biroul şefului staţiei, care uneori venea aici de la biroul său principal din port. Supraveghetorilor le rămânea doar cămăruţa de opt tatami^[3] de la etaj, cu ferestre mari pe trei laturi.
 
Lângă una dintre ferestre era un birou masiv, cu vedere spre toate cele trei ferestre. Către sud era îndreptat un telescop binocular cu putere de mărire de treizeci de ori; pentru a supraveghea portul aflat la est se folosea un altul cu putere de mărire de cincisprezece ori; în colţul de sud-est al încăperii, pentru semnalizarea pe timp de noapte, era un far cu putere de un kilowatt.
 
În colţul de sud-vest se aflau un birou pe care erau aşezate două telefoane, nişte rafturi cu cărţi, hărţi şi fanioane de semnalizare pe ultimul raft; la nord-vest erau bucătăria de serviciu şi o cuşetă. Asta era tot. Pe fereastra dinspre est se vedea un stâlp de înaltă tensiune, ale cărui piese izolatoare din porţelan alb păreau că furaseră culoarea norilor. Firele electrice coborau spre ţărm, unde erau din nou prinse laolaltă de un alt stâlp, apoi coteau spre nord-est, spre alt stâlp, formând o linie de turnuri argintii, din ce în ce mai mici, întinzându-se de-a lungul coastei până în port. De la fereastra staţiei de semnalizare, cel de-al treilea stâlp era un reper foarte bun: când un vas intrat în rada portului ajungea în dreptul lui, era limpede că se apropia de docurile 3G.
 
Vapoarele încă se identificau cu ochiul liber. Fiecare se mişca altfel, în funcţie de greutatea încărcăturii şi de hulă, iar sosirea lor la chei, ca nişte invitaţi la petrecere prea grăbiţi sau prea întârziaţi, nu-şi pierduse atmosfera romantică de secol XIX. Era nevoie de cineva care să urmărească atent sosirea vaselor şi apoi să înştiinţeze la timp vama, biroul de carantină, pilotul portului, docherii, serviciul de aprovizionare şi cel de curăţenie, pentru a întâmpina vaporul sosit. Era mai ales nevoie de un arbitru corect, care să decidă cine avea întâietate când se întâmpla ca două vase să ajungă în port aproape în acelaşi timp, luptându-se să ocupe ultimul chei liber.
 
Asta era misiunea lui Tōru.
 
În larg şi-a făcut apariţia un vas de mare tonaj. Orizontul devenise deja tulbure şi, la acea distanţă, doar un ochi ager şi bine antrenat îl putea repera. Tōru s-a dus imediat la telescop.
 
În zilele cu cer limpede din toiul verii sau al iernii, era un moment când vasul urmărit prin telescop părea că se ridică deasupra liniei orizontului; însă prin ceaţa de început de vară, "apariţia" unui vas era de fapt o ieşire treptată din nesiguranţa existenţei. Orizontul era o pernă albă, lungă şi dezumflată.
 
După dimensiuni, vaporul negru ivit în zare părea să fie vasul Tenrō-maru, de 4 700 de tone. Forma timoneriei de la pupa şi simbolul companiei maritime corespundeau şi ele. Pasarela, ca şi valurile siajului, erau de o prospeţime albă. Pe punte se vedeau trei bigi^[4] galbene. Dar semnul rotund de pe coşul vasului ce era? Tōru şi-a mijit ochii. Era caracterul "tai", înconjurat de un cerc roşu. Compania de Transport Naval Taishō, fără îndoială. Între timp, vasul continua să înainteze cu o viteză constantă de douăsprezece noduri şi jumătate. Mai avea puţin şi ieşea din raza vizuală a telescopului, ca un fluture negru care trece prin dreptul unei ferestre rotunde.
 
Numele vasului încă nu se vedea clar, însă Tōru şi-a dat seama că se compunea din trei caractere, iar despre primul, intuiţia îi spunea că e "ten".
 
S-a întors la birou şi a format numărul de telefon al agentului naval.
- Alo? Aici e Staţia de Semnalizare Teikoku. Tenrō-maru tocmai trece prin faţa noastră, aşa că puteţi începe pregătirile. Încărcătura? Ştiu şi eu, a spus Tōru, încercând să determine unde era linia de plutire a vasului, între partea neagră şi cea roşie a carenei. Aş zice, pe jumătate plin. La cât sunt programaţi docherii, la orele 17?
 
Asta însemna că-i rămăsese mai puţin de o oră până începea descărcarea. Numărul telefoanelor pe care trebuia să le dea crescuse.
 
A sunat în vreo cincisprezece locuri, tot mişcându-se grăbit de la telescop la telefon şi înapoi. A anunţat biroul pilotului, remorcherul Shun\'yō-maru, locuinţa pilotului, diverşi aprovizioneri, serviciile de curăţenie ale portului, biroul de vamă, apoi l-a sunat din nou pe agentul naval, apoi biroul administrativ al portului, biroul de statistică - pentru cântărirea încărcăturii, biroul de transport...
- Tenrō-maru soseşte imediat. Va ancora la docurile Hinode 4-5. Mulţumesc.
 
Vasul tocmai depăşise al treilea stâlp de înaltă tensiune. Imaginea din telescop era acum distorsionată de căldura emanată de pământ.
- Alo? Tenrō-maru soseşte la 3G.
- Alo? Sunt Staţia Teikoku. Tenrō-maru intră la 3G.
- Alo, Vama? Daţi-mi, vă rog, Biroul de Poliţie. ... Tenrō-maru a sosit la 3G.
- Alo? Ora 16 şi 15 minute, Tenrō-maru la 3G.
- Alo? Tenrō-maru a ajuns acum cinci minute.
 
Pe lângă vapoarele care veneau direct din străinătate, mai erau şi cele care-şi anunţau sosirea de la Yokohama sau Nagoya, mai frecvente la sfârşitul lunii şi mai rare la început. De la Yokohama la Shimizu erau 115 mile marine, care puteau fi parcurse în nouă ore şi jumătate, la viteza de 12 noduri. Singura îndatorire a lui Tōru era să pândească sosirea vasului, începând cu vreo oră înainte de sosirea estimată, calculată după viteza acestuia. Altă treabă nu avea. Iar astăzi nu mai era programat nici un vapor, în afară de Nicchō-maru, aşteptat să sosească la nouă seara de la Keelung.
 
Imediat ce termina de anunţat sosirea unui vas, Tōru era cuprins de o uşoară tristeţe. Atunci când misiunea lui se încheia, portul se trezea la viaţă şi o mulţime de oameni începeau să se mişte la unison. Iar el urmărea forfota din locul său retras, fumând o ţigară.
 
La drept vorbind, n-ar fi trebuit să fumeze. La cei şaisprezece ani ai săi era încă minor, iar şeful staţiei l-a mustrat aspru când l-a văzut prima oară că fuma. Apoi însă nu i-a mai spus nimic. Îşi dăduse probabil seama că, dacă voia o muncă bine făcută, era preferabil să treacă asta cu vederea.
 
Tōru avea un chip frumos şi palid, ca sculptat în gheaţă, pe care nu se citeau nici sentimente, nici dragoste, nici lacrimi. Însă tânărul cunoştea bucuria de a privi. Mama Natură îl învăţase asta. Nici un ochi nu poate fi mai limpede decât cel care doar stă şi priveşte, fără a crea nimic. Orizontul nevăzut, dincolo de care conştiinţa nu poate pătrunde, era mult mai îndepărtat decât orizontul vizibil. În spaţiul accesibil ochiului şi conştiinţei îşi făceau apariţia tot felul de lucruri: vapoare, nori, peninsule, fulgere, marea, soarele, luna şi miriadele de stele. Dacă privitul însemna întâlnirea dintre ochi şi existenţă, sau mai bine zis întâlnirea dintre existenţă şi existenţă, atunci era întâlnirea a două oglinzi ale existenţei. Ba nu, era mai mult decât atât. Vederea depăşeşte existenţa; ea capătă aripi, ca o pasăre, şi ajunge până în locuri de nimeni pătrunse. Acolo chiar şi frumuseţea nu e decât o zdreanţă ruptă şi ponosită. Acolo sigur se află un ocean niciodată străbătut de vreun vas, niciodată atins de crima existenţei. Sigur se află un tărâm unde, la limita vizibilului, există certitudinea că nimic nu-şi va face apariţia, un tărâm indigo unde lucrurile şi conştiinţa se dizolvă aşa cum se topeşte oxidul de plumb în acid acetic, unde vederea se eliberează din cătuşele conştiinţei şi devine transparentă.
 
Pentru Tōru, fericirea însemna să pătrundă cu ochii minţii în acele depărtări. Atunci când privea, se cufunda în uitarea de sine. Doar ochii puteau aduce uitarea de sine - cu excepţia privitului în oglindă.
 
Cât despre Tōru însuşi?
 
Era un tânăr de şaisprezece ani total convins că nu aparţinea lumii din jurul său. Era prezent în această lume doar pe jumătate. Cealaltă jumătate aparţinea tărâmului întunecat, indigo. În consecinţă, pe lumea asta nu existau legi sau reguli cărora să li se supună. Era suficient să se prefacă. Nicăieri legile nu pot supune un înger.
 
De aceea, viaţa lui era foarte uşoară. Nici sărăcia oamenilor, nici contradicţiile politicii sau ale societăţii nu-i tulburau inima. Uneori lăsa să-i fluture pe buze un surâs fugar, dar asta n-avea nici o legătură cu sentimentele. Era un semn că respingea umanitatea, o săgeată nevăzută trasă de arcul buzelor sale.
 
Când se plictisea să privească marea, scotea din sertarul biroului o oglinjoară şi-şi studia chipul. Avea faţa palidă, cu un nas frumos conturat şi ochi profunzi, sprâncene subţiri şi mândre, buze fine şi puternice. Dintre toate, cei mai frumoşi erau ochii, dar n-avea nevoie de ei pentru a fi conştient de sine. I se părea o ironie faptul că tocmai partea sa cea mai frumoasă era singurul instrument prin care-şi putea confirma propria frumuseţe.
 
Ochii prea cruzi, cu genele lungi, păreau mereu cufundaţi în vis.
 
În orice caz, Tōru, acest orfan, acest ales, atât de diferit de ceilalţi, era convins de puritatea sa, oricare ar fi fost răul pe care-l provoca. Tatăl său, căpitan de vas comercial, murise pe mare; la puţin timp după aceea îşi pierduse mama şi fusese luat în grijă de un unchi sărac; după ce absolvise gimnaziul, petrecuse un an într-un centru de îndrumare al Prefecturii şi obţinuse calificarea de personal de semnalizare de gradul al treilea, ajungând astfel să fie angajat de Compania Teikoku.
 
Nu cunoscuse niciodată rănile provocate de sărăcie, acele tăieturi în scoarţa unui copac prin care se prelinge seva şi care apoi se întăresc şi se închid. Fusese înzestrat cu scoarţă groasă din născare. Scoarţa dură a dispreţului.
 
Pentru el, bucuria cunoaşterii nu exista decât dincolo de orizontul vizibil al mării, acolo unde totul e limpede şi deja ştiut. De ce s-or mira oamenii? Deşi înşelăciunea li se serveşte tuturor, ca sticlele cu lapte dimineaţa, la uşa casei.
 
Îşi cunoştea structura interioară până în cele mai mici detalii şi o inspecta meticulos. În ea nu se găsea nici urmă de inconştient.
"Dacă vreodată aş vorbi împins de vreun impuls inconştient, întreaga lume s-ar prăbuşi. Lumea ar trebui să-mi fie recunoscătoare pentru stăpânirea mea de sine. Nu există mai mare mândrie a conştiinţei decât puterea de a te controla", gândea Tōru.
 
I se părea uneori că este o bombă cu hidrogen posesoare de conştiinţă. În orice caz, om nu era.
 
Avea întotdeauna mare grijă de trupul său şi se spăla foarte des pe mâini. Mereu frecate bine cu săpun, palmele îi erau albe şi uscate. În ochii lumii, era doar un tânăr curat şi îngrijit.
 
Pe de altă parte, dezordinea din afara lui nu-l tulbura. Din punctul său de vedere, era un semn de boală să-ţi faci griji pentru cutele de pe pantalonii altcuiva. Pantalonii politicienilor erau nişte cârpe şifonate, dar ce importanţă avea?
 
La uşa de jos, de la intrare, s-a auzit un ciocănit uşor. Şeful staţiei întotdeauna deschidea în forţă uşa încăpăţânată, de parcă ar fi zdrobit o cutie de chibrituri, şi făcea mult zgomot când urca. Nu era el.
 
Tōru şi-a pus rapid sandalele, a coborât pe scara de lemn şi, oprindu-se în dreptul siluetei rozalii care se profila prin geamul vălurit al uşii, a spus, fără să deschidă:
- Nu se poate acum. Până pe la şase e posibil să apară şeful. Vino după cină.
- Da?
 
Silueta a părut că stă o clipă pe gânduri, apoi s-a îndepărtat.
- Bine, atunci trec mai târziu. Am o grămadă să-ţi povestesc.
- Abia aştept.
 
Tōru şi-a pus după ureche ciotul de creion cu care venise de sus fără să-şi dea seama şi a urcat din nou scările, cu paşi rapizi.
 
Părând că uitase pe loc de vizita de adineauri, s-a dus la fereastră şi a privit cerul care începea să se întunece.
 
Astăzi apusul avea să fie acoperit de nori, dar, cum soarele asfinţea la şase şi treizeci şi trei de minute, încă-i mai rămânea vreo oră de lumină. Cu toate acestea, apa mării căpătase o nuanţă mai închisă, iar Peninsula Izu, o vreme ascunsă de ceaţă, redevenise vizibilă, ca o pictură în tuş.
 
Jos, printre serele acoperite cu plastic, au trecut două femei cărând în spate coşuri pline cu căpşune. Dincolo de sere se vedea doar marea, ca metalul neşlefuit. Chiar în dreptul celui de-al doilea stâlp de înaltă tensiune, un vas comercial de vreo 500 de tone stătuse la ancoră întreaga după-amiază. Părăsise docul dimineaţa devreme, pesemne ca să nu mai plătească staţionarea, apoi ancorase puţin mai încolo, pentru o curăţenie temeinică. Treburile odată terminate, acum ridica din nou ancora.
 
Tōru a intrat în mica bucătărie de serviciu, unde nu erau decât o chiuvetă şi un aragaz de voiaj cu butelie, şi şi-a încălzit legumele pentru cină. În timp ce-şi pregătea masa a sunat telefonul: cei de la Biroul Portuar îl anunţau că vasul Nicchō-maru îşi confirmase sosirea pentru ora nouă seara, aşa cum era programat.
 
După ce a terminat de mâncat, s-a apucat să citească ziarul de seară. Şi-a dat seama că-şi aştepta vizitatorul de mai devreme.
 
La ora şapte şi zece, noaptea se aşternuse deja peste mare. Doar şirurile de sere din vale păreau să opună rezistenţă întunericului, albicioase, ca o pojghiţă de brumă.
 
De afară s-a auzit zgomotul mai multor motoare de capacitate mică. Ca la un semn, bărcile de pescuit au pornit din dreapta, dinspre Yaizu, au trecut prin faţa staţiei de semnalizare şi s-au îndreptat către Okitsu, în căutarea bancurilor de sardine. Vreo douăzeci de vase cu luminiţe verzi şi roşii au trecut în grabă, întrecându-se pentru întâietate. Pâlpâirea luminiţelor pe apa întunecată a mării părea că ţine ritmul simplu al zgomotului motoarelor cu cap incandescent.
 
Pentru un timp, marea cufundată în noapte a părut scena unui festival tradiţional, unde mulţimea de participanţi, fiecare cu felinarul de hârtie în mână, se îndreaptă către altarul ascuns în întuneric. Tōru ştia că bărcile îşi vorbesc. Alunecând grăbite pe apă, fiecare vrând să fie prima, visând la captura bogată de sardine, vesele, umflându-şi muşchii cu iz de peşte, îşi vorbeau prin portavoce.
 
Când freamătul vaselor de pescuit a încetat, lăsând locul doar zgomotului înfundat al maşinilor care treceau pe şoseaua din spatele clădirii, s-a auzit o bătaie în uşa de la intrare. Cu siguranţă era din nou Kinue.
 
Tōru a coborât şi a deschis uşa.
 
Kinue era acolo, îmbrăcată într-un cardigan de culoarea piersicii, scăldată în lumina palidă a becului de la intrare. În păr îşi prinsese o gardenie mare.
- Intră! i-a spus Tōru, bărbăteşte.
 
Kinue a intrat, cu un zâmbet uşor refractar, aşa cum îşi îngăduie doar o vedetă. Ajunşi la etaj, fata a pus pe birou o cutie cu bomboane de ciocolată.
- Te rog să serveşti.
- Mereu mă răsfeţi!
 
Tōru a desfăcut energic celofanul de pe cutia lunguiaţă şi aurită, făcând să răsune camera. Apoi a deschis capacul, a luat o bomboană şi i-a zâmbit fetei. Întotdeauna o trata atent, ca pe o mare frumuseţe.
 
Tōru s-a aşezat la birou, iar Kinue s-a aşezat cât mai departe de el, de partea cealaltă a biroului, pe un scaun lângă farul de semnalizare, de parcă era gata oricând s-⁠\o rupă la fugă pe scări în jos.
 
Când privea prin telescop, Tōru stingea luminile, dar altfel camera era luminată puternic de neonul din tavan. Gardenia din părul lui Kinue căpătase o strălucire albă. Iar urâţenia fetei părea fantastică.
 
Era o urâţenie care nu putea rămâne neobservată. Întrecea de departe acea urâţenie obişnuită care, dacă o priveşti într-un anumit fel, poate fi luată drept frumuseţe, sau urâţenia care lasă să se ghicească frumuseţea sufletului. Era urâţenie pură, nimic altceva. Un dar al naturii, de o perfecţiune la care nici o femeie n-ar fi putut ajunge, oricât s-ar fi străduit.
 
Însă Kinue era în permanenţă tulburată de propria-i frumuseţe.
- Ce-mi place la tine - a început Kinue, în timp ce trăgea cu ambele mâini de poalele fustei scurte, deoarece tocmai observase că i se vedeau genunchii -, ce-mi place la tine este că, spre deosebire de alţi bărbaţi, nu încerci să-mi faci avansuri. Evident, nu pot sta complet liniştită, pentru că, la urma urmei, şi tu eşti bărbat. Aşa că-ţi spun ca să ştii: dacă încerci ceva, n-am să mai vin în vizită şi nici n-am să-ţi mai vorbesc niciodată. Totul o să se termine între noi. Îmi promiţi că n-ai să-mi faci avansuri?
- Îţi jur, i-a răspuns Tōru, ridicând mâna pentru a-şi întări spusele.
 
În faţa lui Kinue trebuia întotdeauna să aibă o atitudine serioasă, indiferent de subiect.
 
Era obiceiul fetei să înceapă aşa orice conversaţie. Odată ce primea asigurările cerute, îngrijorarea i se risipea şi devenea mai relaxată. Şi-a atins uşor gardenia din păr, de parcă se temea să n-o rupă, i-a zâmbit lui Tōru, a tras brusc aer în piept şi a început să turuie:
- Sunt foarte nefericită, să ştii. Aş vrea să mor. Bărbaţii n-au cum să înţeleagă nefericirea unei femei prea frumoase din naştere. Nimeni nu-mi respectă frumuseţea şi toţi bărbaţii care pun ochii pe mine au numai gânduri murdare. Bărbaţii sunt nişte animale. Dacă n-aş fi fost atât de frumoasă, poate că i-aş fi respectat mai mult. Dar orice bărbat, odată ce m-a văzut, devine un animal, şi atunci nici vorbă să-l mai pot respecta. Frumuseţea unei femei e direct legată de cele mai urâte pofte ale unui bărbat, şi nimic nu poate fi mai jignitor pentru o femeie. Am ajuns să nu-mi mai vină să ies în oraş. Toţi bărbaţii care-mi ies în cale, toţi până la unul, se ţin după mine ca nişte câini, cu balele curgându-le de poftă. Eu încerc să merg liniştită pe stradă, ca oricare alta, dar fiecare bărbat cu care mă intersectez are în ochi o străfulgerare care spune: "O vreau pe femeia asta! O vreau! O vreau!" Altfel nu se poate traduce privirea lor. Ei fierb de dorinţă, iar pe mine simplul mers prin oraş mă epuizează. Uite, chiar astăzi în autobuz s-a dat cineva la mine. Mi-a venit să mor, zău aşa...
 
Kinue a scos din buzunarul cardiganului o batistuţă cu flori şi şi-a dus-o la ochi, cu un gest cochet.
- Un tânăr arătos s-a aşezat lângă mine în autobuz. Cred că era venit de pe la Tokyo. Ţinea o geantă Boston pe genunchi şi avea pe cap o pălărie de pânză, ca turiştii. Aşa, din profil, semăna cu... (şi Kinue rosti numele unui cântăreţ la modă). Nu ştiu cum se face că numai la mine se uita, pe furiş. Iarăşi, mi-am zis în sinea mea. Şi-a strecurat mâna pe sub geanta aia albă şi moale ca un iepure mort şi, pe ascuns, a întins degetele şi m-a atins pe coapsă! Uite, chiar aici! Zic eu coapsă, dar era mai sus. Aici. Îţi dai seama ce surprinsă am fost! Mai ales că părea un băiat îngrijit şi curat. Am tras un ţipăt şi am sărit în sus. Toţi călătorii se uitau la mine miraţi, iar mie inima îmi bătea să-mi sară din piept şi nu puteam scoate un cuvânt. O doamnă mai în vârstă m-a întrebat, amabilă, ce-am păţit, şi era cât pe ce să-i spun, dar băiatul se făcuse roşu ca racul şi stătea cu ochii în pământ. Mi s-a făcut milă de el şi, bună la suflet cum sunt, până la urmă nu l-am dat de gol. Am zis că m-am înţepat într-un cui, sau ceva, şi că lumea ar trebui să fie atentă la scaunul acela. Toţi mi-au dat dreptate şi au ţintit cu priviri nemulţumite locul de pe care mă ridicasem. Cineva chiar m-a sfătuit să fac o plângere la compania de transport, dar i-am răspuns că nu contează, pentru că oricum am să cobor la prima staţie, şi chiar aşa am făcut. Am văzut că locul pe care stătusem a rămas în continuare neocupat şi după ce autobuzul a plecat din staţie. Nimeni n-a mai vrut să stea acolo. Doar alături se zărea părul negru al băiatului, pe sub pălărie. Asta-i povestea. Eu cred că am făcut un lucru bun că n-am rănit pe nimeni. Doar eu am fost cea rănită. Asta e soarta celor frumoşi. Trebuie să accepte toată urâţenia de pe lumea asta, să-şi ţină durerea bine ascunsă în piept şi să plece pe lumea cealaltă fără să-şi divulge secretul. Ce femeie are mai multe şanse de a ajunge o sfântă decât o femeie frumoasă? Mie mi-e de-ajuns să-ţi spun doar ţie. Pentru că tu poţi să-mi păstrezi secretul.
 
Să ştii că e adevărat: numai o femeie frumoasă poate cunoaşte pe de-a-ntregul, aşa cum se reflectă în ochii bărbatului care o priveşte, urâţenia lumii şi adevărata faţă mizerabilă a omenirii, care nu mai poate fi mântuită. (De fiecare dată când pronunţa cuvântul "frumuseţe", Kinue părea că-şi adună toată saliva şi că e pe cale să o scuipe.) Femeia frumoasă e cea care ţine iadul la distanţă. Ea e ţinta permanentă a poftelor vulgare ale sexului opus şi obiectul invidiei celor de acelaşi sex. Dar tace, zâmbeşte şi-şi duce crucea în spate. Asta face femeia frumoasă. E un calvar. Nimeni nu înţelege cât de nefericită sunt. E o povară pe care doar cineva la fel de frumos ca mine o poate înţelege, şi oricum nimeni n-ar putea simţi ca mine. Mă îmbolnăvesc când aud altă femeie spunându-mi că şi-ar dori să fie frumoasă ca mine şi ce fericită ar fi. Ele habar n-au de nefericirea celor aleşi. N-au cum să priceapă singurătatea pietrei preţioase. Dar, aşa cum diamantul e purificat de pofta de avuţie, şi pe mine mă purifică pofta trupească a celor din jur. Dacă oamenii ar şti cu adevărat cât de dureroasă este frumuseţea, saloanele de cosmetică şi chirurgii plasticieni ar da faliment. Doar cei care n-au parte de frumuseţe şi-o doresc. Nu-i aşa?
 
Tōru o asculta făcându-şi de lucru cu un creion verde, pe care-l tot răsucea în palmă.
 
Kinue era fiica unui proprietar de terenuri din zonă, om înstărit. La un moment dat suferise o mare decepţie în dragoste şi de atunci începuse să se poarte ciudat. Petrecuse chiar o jumătate de an într-un spital de boli mintale, cu un diagnostic complicat, euforie depresivă sau aşa ceva. Însă de atunci nu mai avusese nici o criză violentă, rămânând doar cu convingerea că e cea mai frumoasă femeie din lume.
 
În nebunia ei, distrusese oglinda care-i provocase atâta suferinţă şi trecuse într-o lume fără oglinzi. Acolo vedea doar ce voia să vadă, iar ce nu voia putea să nu privească. Realitatea era o alegere personală, elastică. Pentru ea devenise posibil, fără vreun pericol, un mod de viaţă pe care oamenii obişnuiţi l-ar fi dispreţuit şi care, odată şi-odată, avea să-şi ceară preţul. Aruncase la gunoi jucăria veche a conştiinţei de sine şi se apucase să-şi construiască un alt sistem, complex şi elaborat, pe care şi-l fixase în interior, ca pe o inimă artificială, şi care o ajuta să funcţioneze. Îşi făurise o lume impenetrabilă şi, datorită ei, devenise complet fericită. Sau, după standardele ei, complet nefericită.
 
Probabil că nebunia ei fusese cauzată de vreun bărbat care, dezamăgit, îşi bătuse joc făţiş de urâţenia ei. Atunci Kinue văzu o sclipire de lumină pe calea vieţii ei: pentru că nu-şi putea schimba chipul, nu-i rămânea decât să schimbe lumea. În stilul său personal, s-a ocupat de operaţia estetică, fără să sufle o vorbă nimănui şi, în cele din urmă, a scos o perlă strălucitoare din străfundurile cochiliei cenuşii.
 
Ca un soldat care se luptă să supravieţuiască în spatele liniilor inamice, fata a descoperit o legătură, primară dar greu de strunit, cu lumea din jur. Folosindu-se de ea ca de o pârghie, a reuşit să răstoarne lumea cu susul în jos. O revoluţie extraordinară, şi totodată o nemaipomenită capacitate de a transforma lucrul cel mai dorit în cea mai mare tragedie...
 
Tōru o asculta pufăind din ţigara pe care o ţinea cu un gest prea matur pentru vârsta lui, tolănit pe scaun, cu picioarele subţiri şi lungi, îmbrăcate în blugi, întinse în faţă. Povestea fetei n-aducea nimic nou, dar Tōru era genul de ascultător care nu-şi trăda plictiseala. Kinue era foarte sensibilă la reacţiile publicului.
 
Tânărul nu râdea niciodată de ea, ca alţii. De asta şi venea la el. Iar el o considera pe acea fată nebună, mai mare cu cinci ani ca el, un fel de tovarăş în lumea lui aparte. Îi plăceau oamenii care refuzau cu încăpăţânare să recunoască realitatea.
 
Dacă inimile lor - una, protejată de nebunie, iar cealaltă, de conştiinţa de sine - erau împietrite în aceeaşi măsură, atunci nu s-ar fi putut răni reciproc, oricât s-ar fi atins. Iar dacă inimile li se atingeau, nu exista pericolul să li se atingă şi trupurile.
 
Tōru s-a ridicat brusc de pe scaun şi s-a apropiat de Kinue cu paşi mari. Fata, mai relaxată ca la început, lăsase garda jos şi gestul tânărului a luat-o prin surprindere. Cu un strigăt ascuţit, a ţâşnit şi s-a refugiat lângă uşă.
 
De fapt Tōru se dusese la telescop. Cu ochiul lipit de vizor, a fluturat din mână către spate.
- Am treabă. Du-te acasă.
- Vai, iartă-mă! Am interpretat greşit! Sunt convinsă că tu nu eşti ca ceilalţi, dar m-ai luat prin surprindere şi, pentru o clipă, te-am pus în aceeaşi oală. Iartă-mă! Am avut parte de atâtea lucruri oribile, încât, dacă văd un bărbat ridicându-se brusc, îmi închipui că se întâmplă din nou. Îmi pare rău. Dar gândeşte-te şi la mine, care întotdeauna trebuie să trăiesc cu frica asta.
- Lasă, nu-i nimic. Du-te acasă. Am treabă.
- Mă duc. Dar ştii...
- Ce?
 
Cu ochii în telescop, Tōru o simţea ezitând, undeva în spatele lui.
- Ştii... Eu te respect foarte mult. Bun, la revedere atunci. Ne vedem curând.
- La revedere.
 
S-au auzit paşi mărunţi pe scara de lemn şi apoi uşa de jos închizându-se. Tōru urmărea prin telescop o luminiţă în mijlocul întunericului.
 
În timp ce o asculta pe Kinue, îşi aruncase privirea pe fereastră şi zărise ceva. Deşi era înnorat, se vedeau luminiţe înspre Toi, în vestul Peninsulei Izu, la poalele dealurilor. Iar când una, semn al unui vas care se apropia, şi-a făcut loc printre cele ale bărcilor de pescuit din larg, substanţa întunericului s-a transformat aproape imperceptibil.
 
Mai era aproximativ o oră până la nouă, când ar fi trebuit să sosească vasul Nicchō-maru. Dar niciodată nu trebuia să te încrezi în orarul vapoarelor.
 
În întunericul din depărtare, luminiţa unui vas se mişca încet, ca o insectă pe lentila rotundă a telescopului. Apoi din una s-au făcut două. Vasul şi-a schimbat direcţia, iar luminile de la prora şi de la pupa s-au separat. Încă puţin şi, după distanţa dintre ele, Tōru a putut estima tonajul vaporului. Nu era vreun vas de pescuit de câteva sute de tone, ci chiar Nicchō-maru, de 4.200 de tone. Tânărul avea deja ochiul format şi putea ghici mărimea vaselor după distanţa dintre lumini.
 
Tōru îl urmărea mai departe prin telescop. Acum luminile lui se diferenţiau clar de cele de pe ţărm şi de pe vasele de pescuit. Netulburate, îşi continuau drumul prin apele întunecate.
 
Venea ca moartea strălucitoare, cu luminile de pe punte aruncând scânteieri în apă. Când a reuşit să-i zărească pe deplin silueta, ca un complicat instrument muzical din vechime, şi luminile de la prora şi de la pupa, Tōru s-a dus la far şi i-a ajustat poziţia din mâner. Dacă semnaliza prea repede, celor de pe vas le-ar fi fost greu să descifreze; iar, dacă raza de lumină era prea groasă, pilonul din colţul de sud-est al clădirii i-ar fi stat în cale şi semnalele nu s-ar mai fi transmis în întregime. Sincronizarea era dificilă, cu atât mai mult, cu cât nu putea estima viteza de reacţie a celor de pe vas.
 
Tōru a aprins farul. O rază slabă de lumină a pornit din maşinăria veche, cu un binoclu fixat de partea superioară, cu lentilele ca doi ochi de broască. Vasul plutea în spaţiul întunecat.
 
Trecând obturatorul peste lampă, Tōru a transmis de trei ori semnalul de apel.
Scurt-scurt-scurt-lung-scurt. Scurt-scurt-scurt-lung-scurt. Scurt-scurt-scurt-lung-scurt.
Nici un răspuns.
A reluat apelul, de încă trei ori.
De pe puntea vasului s-a ivit o rază de lumină, ca un corp fluid.
Lung.
 
Tōru a văzut semnalul luminos şi aproape a simţit în palmă greutatea mânerului obturatorului de pe vasul din depărtare. A continuat dialogul:
- Cine eşti?
 
Scurt-lung-lung-lung-scurt, scurt-lung-scurt-lung-scurt, lung-scurt-scurt-scurt-lung, scurt-lung, lung-scurt-scurt-scurt.
După primul semnal lung de răspuns, a venit şi numele vasului, fantomatic.
Lung-scurt-lung-scurt, scurt-lung-lung-scurt, scurt-scurt-lung-scurt, lung-lung, scurt- scurt-lung, lung-scurt-scurt-lung, lung-scurt-lung-lung-scurt.
Era cât se poate de clar: Nicchō-maru.
 
Semnalele amestecate, lungi şi scurte, creau un fel de neastâmpăr, de parcă doar o luminiţă ar fi jucat de bucurie, printre alte surate potolite. Chemarea luminii de pe marea îndepărtată avea ceva ce aducea cu glasul femeii nebune care fusese acolo până mai adineauri, metalic şi trist fără motiv, căinând durerea bucuriei. Odată cu numele unui vas, luminile transmiseseră şi bătăile neregulate ale unei inimi prea pline de sentimente.
 
De pe Nicchō-maru probabil îi răspundea un ofiţer de rangul al doilea, aflat de serviciu pe punte. Tōru a încercat să-şi închipuie emoţia matelotului întors acasă. În cabina îndepărtată, impregnată de mirosul de vopsea albă, luminată de strălucirea alamei de la busolă şi timonă, pluteau în aer oboseala călătoriei lungi şi ultimele amintiri ale soarelui de la miazăzi. Un vapor bătut de vânturi şi încovoiat sub greutatea încărcăturii se întorcea acasă. Un ofiţer de rangul al doilea, cu ochii vii în care sclipeşte bucuria întoarcerii acasă, manevrează farul de semnalizare cu îndemânarea dată de obişnuinţă. În profesionalismul lui se ascunde o vigoare bărbătească. Două cămăruţe luminate, de o parte şi de alta a mării întunecate. Pe măsură ce comunicau, prezenţa celuilalt se contura pe nemărginirea apei, ca un spirit strălucitor.
 
Vasul avea să petreacă noaptea în larg, urmând să intre la cheiurile de la 3G abia dimineaţa. Oricum, Biroul de Carantină era închis de la cinci după-amiaza până la şapte dimineaţa. Tōru a aşteptat până ce vasul a ajuns în dreptul celui de-al treilea stâlp electric. Dacă cineva avea să-l întrebe, va da acel moment ca ora sosirii vasului şi n-aveau să fie probleme la andocare.
- Întotdeauna vasele din străinătate ajung mai repede, a spus Tōru cu voce tare.
 
Avea uneori obiceiul să vorbească singur.
Trecuse de opt şi jumătate. Vântul se domolise şi marea era liniştită.
Pe la ora zece, ca să scape de senzaţia de somn care pusese stăpânire pe el, a coborât şi a ieşit puţin afară, pentru o gură de aer proaspăt.

Pe drumul prefectural treceau încă destule maşini. Luminiţele de la nord-est de Shimizu sclipeau parcă nervoase. Muntele Udo, care în zilele senine înghiţea soarele la asfinţit, acum era cufundat în întuneric. Dinspre căminul angajaţilor de la Şantierul Naval H. răzbăteau cântece de beţie.
 
Tânărul s-a întors la postul de observaţie şi a dat drumul la radio. A ascultat buletinul meteo. A doua zi avea să fie ploaie, cu valuri mari în larg şi vizibilitate redusă. Au început pe urmă ştirile. Ca urmare a operaţiunilor militare americane din Cambodgia, comandamentele, punctele de aprovizionare şi spitalele Forţelor de Eliberare n-aveau să mai fie operaţionale până în octombrie.
 
S-a făcut zece şi jumătate.
 
Vizibilitatea era din ce în ce mai slabă şi luminiţele din Peninsula Izu aproape că nu se mai distingeau. Era totuşi mai bine aşa, se gândi Tōru, somnoros, decât dacă s-ar fi văzut luna. În nopţile cu lună puternică, întinderea apei strălucea prea tare şi nu desluşea decât cu greutate luminile vapoarelor care se apropiau de port.
 
Şi-a pus ceasul să sune la unu şi jumătate şi s-a culcat în cuşeta de serviciu.
 

... Cam pe la aceeaşi oră, Honda a avut un vis, în casa lui din Hongō.
 
Se întorsese obosit din excursie şi se culcase devreme. Adormise aproape imediat şi, probabil ca urmare a vizitei la crângul de pini de la prânz, visase despre îngeri.
 
Peste crângul de la Miho nu zbura doar un înger solitar, ci o multitudine de îngeri. Erau şi de sex bărbătesc, şi femeiesc. Visul reda exact cunoştinţele lui Honda despre scripturile budiste, iar el, în vis, constata cu bucurie că scrierile budiste spuneau adevărul.
 
Există îngerii din cele Şase Tărâmuri ale Dorinţei şi celelalte fiinţe din Lumea Celestă a Formelor. Dintre aceştia, primii sunt mai cunoscuţi, iar cum cei pe care-i vedea, bărbaţi şi femei, se dedau laolaltă plăcerilor, erau probabil îngeri din Lumea Dorinţei.
 
Pe trupurile lor se vedeau lumini de şapte feluri, de culoarea focului, aurii, albastre, roşii, albe, galbene şi negre. Păreau un stol de păsări colibri uriaşe, cu aripi de culoarea curcubeului.
 
Aveau părul albastru, zâmbetul uşor le scotea la iveală dinţi albi şi sclipitori, trupurile le erau suple şi nespus de curate, iar ochii nu clipeau niciodată.
 
Bărbaţii şi femeile-înger din Lumea Dorinţei erau mereu într-o căutare reciprocă, dar cei din Tărâmul al Treilea, Yāma, se ţineau doar de mână, cei din Tărâmul al Patrulea, Tusita, îşi împărtăşeau gânduri, cei din Tărâmul al Cincilea, Nirmānnarati, se priveau, iar cei din Tărâmul cel mai înalt, al Şaselea, Paranirmitavasavarti, nu făceau decât să-şi vorbească.
 
Aşa-şi închipuia Honda, în vis, că trebuie să fi fost adunarea îngerilor peste crângul de pini de la Miho, cu flori presărate la picioarele lor, ca ofrandă, cu muzică lină şi mireasmă dulceagă. Honda era vrăjit de priveliştea nemaivăzută. Dar ştia că îngerii, fiind şi ei fiinţe înzestrate cu simţire, nu scăpaseră lanţului reincarnărilor.
 
Părea să fie noapte, dar în acelaşi timp zi, părea să fie amiază, dar cerul era înstelat, cu luna în ultimul pătrar. În jur nu era nici ţipenie de om şi Honda s-a întrebat, singur fiind, dacă nu era chiar el pescarul de la Miho care încercase să fure veşmintele de înger.
 
Conform legendei budiste, "îngerii de parte bărbătească se nasc din genunchii îngerilor de parte bărbătească, iar cei de parte femeiască, din coapsele celor de parte femeiască. Îşi cunosc locurile naşterilor anterioare şi se hrănesc din sfântul izvor ceresc".
 
În timp ce Honda îi privea plutind prin aer, în sus şi-n jos, îngerii păreau că-l tachinează: veneau lângă el şi aproape că-i atingeau nasul cu degetele picioarelor răşchirate. A urmărit degetele albe, ca nişte flori, şi pe îngerul care-şi întorsese chipul şi-i zâmbea: era chipul Prinţesei Ying Chan.
 
Treptat, îngerii şi-au pierdut interesul pentru el. Au coborât până la dunele de nisip de la malul mării, strecurându-se pe sub crengile înnegrite ale pinilor. Ameţit de strălucirea forfotei lor, Honda nu mai reuşea să-i urmărească. Din cer cădeau încontinuu flori albe, pure. Se auzea sunet de flaute, fluiere şi tobe cereşti. Dintr-o parte în alta fluturau, purtate de adierea vântului, plete albastre, poale de veşminte, mâneci, eşarfe de mătase înfăşurate pe umeri şi pe braţe. În faţa ochilor i-a poposit pentru o clipă un pântece alb şi inocent; mai încolo se pierdea în depărtare talpa imaculată a unui picior. Un braţ alb, de o mare frumuseţe, luminat în culorile curcubeului, i-a trecut prin faţa ochilor de parcă încerca să prindă ceva. Mai departe, două degete suple păreau că ţin între ele luna. Un piept bogat şi alb, răspândind o mireasmă divină, s-a îndreptat către ceruri. Coapsele fine, profilate pe cerul albastru, erau aidoma norilor. Din înaltul cerurilor, doi ochi negri s-au oprit asupra lui Honda, privindu-l fără să clipească. Apoi, întorcându-şi fruntea palidă, pe care se oglindeau stelele, făptura s-a ridicat în plutire, şi din ea n-au mai rămas vizibile decât gleznele.
 
Printre îngerii-bărbaţi, Honda a văzut limpede chipul lui Kiyoaki şi pe cel serios al lui Isao. A încercat să-i urmărească cu privirea, dar n-a reuşit mai mult de o clipă, în desenul mereu schimbător al culorilor curcubeului, apoi i-a pierdut din nou din vedere.
 
Uitându-se apoi înspre locul unde o zărise pe Ying Chan, s-a întrebat dacă timpul din Lumea Dorinţelor era mai complex decât timpul pământean, dacă nu cumva îşi schimba forma, ca o nălucă, şi dacă trecutul şi prezentul nu puteau ocupa acelaşi spaţiu. Jocul nevinovat pălea şi dispărea în depărtare, în timp ce noi legături luau naştere.
 
Doar pinii din crâng aparţineau acestei lumi; acele lor erau vizibile în detaliu, iar trunchiul pinului roşu de care se sprijinea Honda era tare şi aspru.
 
Freamătul nesfârşit al îngerilor i se părea acum obositor şi greu de suportat. Încă mai privea, din umbra unui cedru gros de Himalaya, ca şi cum ar fi stat într-un parc. Un parc al umilirii. Claxoane în noapte. El privea şi privea. Cele mai sacre şi cele mai murdare lucruri devin totuna, dacă le priveşti. Totuna. De la început şi până la sfârşit...
 
Cu inima cuprinsă de o tristeţe profundă, Honda s-a luptat să sfâşie acel vis, ca un om care înoată în mare încercând să scape de algele care l-au cuprins, şi a deschis ochii.
 
Şi-a auzit ticăind ceasul de mână, lăsat la căpătâi într-o cutie cu tot felul de mărunţişuri. A aprins veioza şi s-a uitat la ceas: era abia ora unu şi jumătate.
 
Era aproape sigur că zorile îl vor prinde treaz.