Miramar

Naghib Mahfuz s-a născut pe 11 decembrie 1911 în vechiul cartier Gamaliya din Cairo, într-o familie musulmană. În 1934 îşi ia licenţa în filozofie la Universitatea Regele Fuad din Cairo. Între 1934 şi 1971 ocupă diferite funcţii publice şi desfăşoară o amplă activitate publicistică.

Vasta sa operă cuprinde trei tipuri de romane si povestiri: cele dedicate Egiptului antic, cele cu tematică socială, legate de formarea Egiptului modern, şi cele filozofice. Primul său roman, Jocul destinului, apare în 1939. Până la Revoluţia Egipteană din 1952, publică încă zece romane, printre care Rhadopis din Nubia (1943) şi Aleea Midaq (1947). În 1956 şi 1957 îi apare Trilogia din Cairo, care îl consacră drept cel mai mare scriitor al literaturii egiptene moderne. În 1959 publică Paradisul copiilor, o parabolă ce are ca subiect vieţile lui Isus şi Mahomed, care a fost interzisă in Egipt. De altfel, toate scrierile sale de după 1950 - printre care se numără O mie şi una de nopţi şi zile (1982) şi Akhenaton, cel ce sălăşluieşte în adevăr (1985) - au accente satirice, adesea alegoriile şi simbolurile ascunzând judecăţi politice.

Naghib Mahfuz a scris peste treizeci şi cinci de romane, câteva sute de nuvele, precum şi douăzeci şi cinci de scenarii de film. În anul 1988 i-a fost acordat Premiul Nobel pentru literatură. A murit pe 10 august 2006, la Cairo.

În colecţia "Raftul Denisei" au apărut Akhenaton, cel ce sălăşluieşte în adevăr şi O mie şi una de nopţi şi zile.

Un jurnalist pensionat, un bărbat uşuratic, dezamăgit în dragoste şi decis să-şi deschidă o afacere, un realizator de programe radio, un contabil ce intră într-o reţea de traficanţi, un bătrân cinic, cu vederi politice intransigente şi o ţărancă tânără, fugită din satul natal pentru a scăpa de o căsătorie aranjată de bunicul ei, se întâlnesc în pensiunea grecoaicei Mariana din Alexandria. Patru dintre ei povestesc întâmplări din traiul lor în comun şi fac eforturi să convieţuiască, îşi amintesc de strălucirea oraşului cosmopolit de pe Mediterană la începutul secolului al XX-lea şi încearcă să îşi găsească drumul în Egiptul anilor '60. Şi toţi, într-un fel sau altul, o iubesc pe Zohra, ţăranca tânără, harnică, tenace, hotărâtă să se emancipeze fără a renunţa la valorile tradiţionale. Dar mica şi fragila comunitate a pensiunii Miramar se destramă după ce pensiunea devine scena unei tragedii inexplicabile.

Numărându-se printre cele mai apreciate romane ale lui Naghib Mahfuz, Miramar este povestea oraşului Alexandria, cândva vibrând cosmopolit, şi a unor oameni frământaţi de amintiri, speranţe, deziluzii şi iubiri în Egiptul anilor '60.

Scriitorul egiptean Naghib Mahfuz a primit Premiul Nobel pentru literatură în 1988. Cărţile sale sunt traduse în peste patruzeci de limbi.

"Ca orice roman valoros, Miramar ne ajută să înţelegem psihologia unui popor mai bine decât ar reuşi o mie de articole de presă şi documentare." (John Fowles)

"Aşa cum nu ne putem imagina Egiptul fără piramide, nu ne-am putea închipui literatura arabă fără Naghib Mahfuz." (The New York Times)

"Potentaţi şi oameni umili, negustori şi cerşetori, bărbaţi pioşi şi petrecăreţi, hoţi, înţelepţi, visători şi romantici - acestea sunt personajele care populează opera prolifică a lui Naghib Mahfuz." (Libération)

Sunt condamnat să rămân prizonierul Alexandriei şi să îmi petrec tot restul vieţii încercând să mă justific.

Aşa i-am spus fratelui meu la despărţire, apoi am mers direct la pensiunea Miramar. Când s-a deschis vizorul, a apărut chipul unei femei în vârstă, elegantă şi plină de prestanţă, în pofida vârstei şi a ocupaţiei.
- Madame Mariana?
- Da.
- Sunt Mansour Bahy.

Mi-a deschis uşa şi mi-a urat bun venit.
- Am vorbit la telefon cu fratele dumneavoastră. Simţiţi-vă ca acasă.

Am aşteptat în uşă până ce portarul mi-a adus valizele. M-a invitat să iau loc. Ea s a aşezat pe canapea, sub o statuie a Fecioarei.
- Fratele dumneavoastră e un ofiţer de poliţie foarte respectabil. Înainte de căsătorie stătea câteodată aici. A locuit la Alexandria o viaţă întreagă, până l-au transferat la Cairo.

Mă privea cu amabilitate, dar mă studia foarte atent.
- Locuiaţi cu fratele dumneavoastră?
- Da.
- Sunteţi student?
- Nu. Sunt realizator de emisiuni la radiodifuziunea din Alexandria.
- Dar, de fapt, veniţi de la Cairo, nu?
- Da, aşa e.
- Simţiţi-vă ca acasă şi nu vă faceţi griji în privinţa chiriei.

Am râs cam neîncrezător, însă aveam impresia că ar fi în stare să-mi dea o cameră şi fără s-o plătesc dacă aş fi vrut. Foarte frumos. Depravarea pluteşte în aer. Sau poate nu sunt eu omul cel mai potrivit să vorbească despre asta...
- Cât timp veţi sta la noi?
- Mai mult timp. Încă nu ştiu exact.
- Bine. O să fixăm o chirie potrivită, pe care n-am s-o măresc în timpul verii.
- Mulţumesc, dar fratele meu mi-a spus ce trebuie să fac, aşa că în perioada de vară o să plătesc ca turiştii.

Plină de tact, schimbă subiectul:
- Sunteţi burlac?
- Da.
- Şi aveţi de gând să vă căsătoriţi?
- Încă nu am asemenea planuri.
- Atunci ce planuri aveţi? s-a interesat ea pufnind în râs, iar eu am chicotit la rândul meu, dar cam fără chef.

S-a auzit soneria. Femeia s-a ridicat şi s-a dus să deschidă uşa. A apărut o fată cărând o sacoşă mare, plină cu tot felul de cumpărături, probabil mâncare, poate şi

altele. Mi-am dat seama dintr-o privire că era servitoarea. Foarte frumoasă. Pe urmă, când madame i-a spus pe nume, am aflat că o cheamă Zohra. Avea vârsta fetelor aflate pe băncile universităţii. De fapt, acela ar fi fost locul potrivit pentru ea.

Madame m-a condus spre una din cele două camere cu vedere spre mare şi mi-a explicat:
- Partea asta a clădirii nu prea e bună iarna, dar nu am altă cameră liberă.
- Îmi place iarna, i-am răspuns cu nepăsare.

Stăteam singur pe balcon. Sub mine marea se întindea nesfârşită, albastră şi pură, valurile clipoceau şi străluceau în razele soarelui. Briza îmi mângâia faţa cu o adiere răcoroasă. Pe cer, doar câteva pete de nori. Încet, încet, mă cuprindea melancolia. Am auzit însă un foşnet în cameră. M-am întors şi am zărit-o pe Zohra, care îmi făcea patul. Preocupată de treburile ei, mă ignora complet. Profitând de ocazie, am studiat-o cu atenţie şi atunci i-am remarcat trupul încântător de ţărancă.

I-am mulţumit călduros. Încercam să fiu prietenos cu ea. Mi-a răspuns cu un zâmbet plin de sinceritate. I-am cerut o ceaşcă de cafea şi mi-a adus-o în câteva minute.
- Aşteaptă, te rog, până o beau.

Am pus farfurioara pe balustrada balconului şi am început să-mi sorb cafeaua. Ea s-a apropiat şi a rămas în prag, privind absentă spre mare.
- Îţi place natura?

Nu mi-a răspuns. De fapt, nu-mi înţelesese întrebarea. Oare la ce se gândea? Ca fiică a pământului, cu siguranţă că instinctele îi vibrau în faţa primei creaţii a naturii.
- În valiza cea mare am multe cărţi şi în cameră nu e nici un raft, am comentat eu.

Şi-a rotit privirea prin cameră şi mi-a răspuns:
- Păi, atunci, lăsaţi-le în valiză.

Răspunsul ei, atât de firesc, m-a făcut să surâd.
- Lucrezi de mult aici? am întrebat-o.
- Nu.
- Şi locul acesta... îţi place?
- Da.
- Nu te deranjează acest du-te-vino de bărbaţi?

Ea doar a ridicat din umeri.
- Uneori sunt periculoşi, nu-i aşa?

Am fost încântat s-o aud cum, după ce a luat ceaşca şi s-a îndreptat spre uşă, a murmurat sigură pe sine:
- Mie nu mi-e frică!

Şi iată că m-a cuprins iar melancolia. Ca de obicei, am început să mă gândesc la cele ce sunt şi la cele ce ar trebui să fie şi m-am întristat.

M-am uitat încă o dată la mobila din cameră şi am hotărât să cumpăr o bibliotecă mică, pe rafturile căreia să-mi pun cărţile. Pentru scris, măsuţa rotundă aşezată între dulap şi şezlong era destul de bună.

Am petrecut câteva ore la radio, să-mi înregistrez emisiunea săptămânală. Am mâncat de prânz la restaurantul Petro, de pe strada Safeya Zaghloul. Mi-am băut cafeaua la Ala Keifak. Am stat la masă şi am privit piaţa întunecată de nori. Lumea mergea grăbită, cu pelerinele de ploaie atârnate de braţ. Un bărbat a trecut prin faţa mea şi inima mi-a tresărit. Fawzi! M-am aplecat până am atins fereastra cu fruntea. Voiam să mă conving că era el. Nu, nu era el. Sigur îl confundasem. Dar semăna atât de mult cu Fawzi! Şi, printr-o asociere de idei, cum se spune, m-am gândit la Doreya. Deşi ea îmi apare mereu în minte fără vreo logică, sau, mai curând, urmându-şi propria logică. Chiar aşa. Doreya. Dacă totuşi era Fawzi? Dacă ni se întâlneau privirile? Când te vezi cu un prieten bun, trebuie să vă îmbrăţişaţi. Ţi-a fost ca un profesor. Aşa că îmbrăţişează-l, chiar dacă o să te înţepi în spini. Invită-l la o cafea, ca să fii pe deplin politicos.
- Ei, salut! Cu ce ocazie la Alexandria în perioada asta?
- În vizită la nişte rude.

Adică venise cu o misiune de partid, dar, după cum se cuvenea, se ascundea de mine.
- Îţi doresc să-ţi meargă bine.
- Nu te-a mai văzut nici unul dintre noi de doi ani, mai precis, de când ai terminat facultatea.
- Păi, după cum ştii, am fost repartizat la Radio Alexandria.
- Nu despre asta vorbeam. Adică ne-ai părăsit.
- Am avut nişte probleme.
- Poate ai făcut bine că nu te-ai mai ocupat de lucruri care nu erau de tine.
- Şi în care nu mai credeam, l-am înfruntat eu orgolios.

A făcut o pauză, să-şi aleagă, ca de obicei, cuvintele, apoi a continuat:
- Se zice că fratele tău...
- Nu mai sunt un copil, l-am întrerupt iritat.
- Te-am zgândărit? m-a întrebat el râzând. Scuză-mă...

Aveam nervii încordaţi la maximum. Doreya! A început să picure mărunt. Îmi doream o ploaie torenţială, care să alunge toţi oamenii din piaţă. Iubito, să nu-i crezi. Un înţelept de odinioară spunea că uneori trebuie să minţim ca să-i putem convinge pe ceilalţi că suntem sinceri. Mi-am întors iar privirea spre sinistrul meu prieten.
- Şi nu-ţi mai pasă de nimic? s-a interesat el.

Am râs. Sau am încercat să râd:
- Atâta timp cât sunt în viaţă, trebuie să-mi pese de câte ceva.
- De pildă?
- Nu vezi că m-am ras şi mi-am înnodat frumos cravata?
- Şi altceva? a insistat el pe un ton grav.
- Ai văzut filmul cel nou de la Metro?
- Bună idee. Hai să vedem un film capitalist!

Madame Mariana mi-a făcut o vizită de curtoazie în cameră. Vă trebuie ceva? Vă pot ajuta cu ceva? Spuneţi-mi sincer. Fratele dumneavoastră era mereu sincer cu mine. Şi aşa de manierat. În toate privinţele. Şi puternic. Mare, vânjos. Dumneavoastră sunteţi mai finuţ. Dar şi puternic. Simţiţi-vă ca acasă la pensiune. Consideraţi că vă sunt prietenă. În toate privinţele.

De fapt, nu era o vizită de curtoazie, sau curtoazia nu fusese decât un pretext. Venise să se confeseze, să se descarce într-o orgie verbală. Şi uite aşa mi-a depănat povestea vieţii: copilăria ei fericită şi prosperă, iubirea şi căsătoria dintâi cu un căpitan englez, căsătoria de a doua cu "regele caviarului" şi casa cea mare din Ibrahimiya, apoi declinul. Dar ce declin? Pe vremea războiului, pensiunea era plină de domni adevăraţi, paşi şi bei.

Apoi m-a invitat să-mi dezvălui şi eu secretele. Un potop de întrebări. Ce ciudată! Amuzantă, obositoare. Fanată. Deşi nu o văzusem pe vremea când era regina balului, mi-o puteam imagina ca una dintre acele femei seducătoare şi tiranice. Da, mi-o puteam imagina, chiar dacă o cunoscusem doar ca o bătrână în ruină, încleştată de ultimele fire din pânza vieţii.

La micul dejun am făcut cunoştinţă cu ceilalţi chiriaşi. Un grup bizar şi eterogen. Dar aveam atâta nevoie de distracţie şi m-am gândit că, dacă aş ieşi din închistarea mea, mi-aş găsi poate un prieten. De ce nu? Oricum, în nici un caz Amer Wagdi sau Tolba Marzuq, care aparţin unei generaţii trecute. Atunci poate Sarhan al-Beheiry sau Hosny Allam? Ochii lui Sarhan străluceau cu atâta naturaleţe. Părea prietenos, chiar dacă avea o voce foarte neplăcută. Oare cu ce se ocupa? Cât despre celălalt... Hosny Allam era enervant, sau cel puţin aşa mi s-a părut la prima vedere. Tăcu şi rezervat, cu un aer arogant. Mi-au displăcut corpul lui masiv, capul mare şi semeţ, felul cum stătea pe scaun maiestuos, chiar aşa, ca un rege fără domenii şi fără regat. Probabil că nu reuşea să închege o conversaţie decât cu cineva despre care ştia că e şi mai stupid decât el. Cel ce-şi părăseşte mânăstirea, am zis în sinea mea, se vede nevoit să stea printre profani. Ca întotdeauna în faţa unor necunoscuţi, m-am intimidat. Mă gândeam că vor spune vrute şi nevrute, că vor crede vrute şi nevrute... Cu acest comportament am pierdut odată şansa vieţii mele.

Într-o bună zi m-am trezit cu Sarhan al-Beheiry în biroul meu de la radio. Zâmbitor, mi-a strâns mâna călduros, ca şi cum am fi fost vechi prieteni, şi mi-a zis:
- Treceam prin faţa clădirii şi m-am gândit să te salut, să bem o cafea împreună.

Desigur, i-am urat bun venit şi am comandat cafeaua.
- Într-o zi o să-ţi cer să-mi dezvălui secretele radioului. Ei, cum să nu, am spus în sinea mea, cu plăcere. Ai stat până acum pe băncuţă şi ai privit spre uliţă, iar eu n-am avut niciodată timp să-mi permit aşa ceva. Mi-a povestit pe scurt că lucrează la Filatura din Alexandria, că e membru al Consiliului de administraţie şi al organizaţiei de bază a partidului.
- Ce entuziasm molipsitor! Eşti un exemplu foarte bun pentru cei care nu se implică.

M-a studiat o clipă, apoi mi-a răspuns:
- E modul nostru de a contribui la edificarea unei lumi noi.
- Tu ai crezut în socialism înainte de revoluţie?
- Convingerile mele s-au născut, de fapt, odată cu revoluţia.

Mi-a venit să-l întreb cum e cu aceste convingeri ale lui, dar am renunţat. Am început în schimb să vorbim despre pensiune.
- Chiriaşii de acolo sunt tare interesanţi, cu ei nu te plictiseşti niciodată.

Am ezitat, dar în cele din urmă l-am întrebat:
- De Hosny Allam ce zici?
- Şi el e un tip simpatic.
- Parcă e Sfinxul.
- Aşa pare, însă e simpatic. Şi ce-i mai place să se distreze!

Am izbucnit în râs amândoi. Fără să vrea, vorbise mai mult de propriul lui caracter, decât de cel al lui Hosny.
- E moşier şi nu are nici o meserie. Mai mult ca sigur că n-are nici o diplomă. Ţine minte chestia asta, ai grijă, m-a avertizat Sarhan. Are o sută de feddani, aşa că se află în primele linii ale vechiului regim. Şi fără nici o diplomă de studii. Cred că restul îl pricepi şi singur.
- De ce locuieşte la Alexandria?
- Îi merge mintea, caută o afacere profitabilă.
- Atunci ar fi bine să nu se mai arate aşa arogant, ca să nu-i pună pe fugă pe clienţi.

L-am întrebat de ce stă la pensiune, deşi e de atâta timp la Alexandria. A ezitat puţin înainte de a-mi răspunde.
- Am preferat un loc plin de lume decât să mă închid singur într-un apartament.

Seara am ascultat cu toţii concertul lui Umm Kulthum. A fost o seară plină de băutură şi muzică, iar vălurile s-au ridicat de pe chipuri, dând la iveală profunzimile sufletului. Sarhan al-Beheiry ne-a animat pe toţi, deşi cred că el a contribuit cel mai puţin la cheltuieli. Mă uitam la Tolba Marzuq. Nimeni nu avea cum să ghicească la ce mă gândeam. Vechi amintiri, imagini sângeroase, luptă de clasă, cărţi studiate la întruniri, edificarea pe baze solide a unei ideologii. Mă uimeau nimicnicia lui, tremurul necontrolat al buzelor, felul cum stătea tolănit pe scaun, cum aducea osanale revoluţiei, de parcă nu s-ar fi numărat printre cei ce şi-au înălţat castelele pe şiroaiele de sânge şi cadavrele oamenilor din popor. În sfârşit îi venise rândul să fie ipocrit, după ce nenorocita lui de glorie deşartă ne-a dat o naţie de impostori. Iar Hosny nu era decât o aripă frântă a vulturului, dar o aripă ce încă se mai zbătea, ce încă mai putea ajuta pasărea să zboare.

- Îţi zic că toate conflictele astea de clasă au fost complet eliminate.
- Ba nu, le-au luat locul altele. Cu timpul, o să-ţi dai seama şi tu.

Sarhan era sufletul grupului: de o jovialitate neobosită, plăcut şi sincer. De ce nu? Fără îndoială, ambiţios, căci interpreta revoluţia în mod atât de lumesc. Însă mi-am dat seama repede că, dintre toţi, Amer Wagdi, era cel mai fascinant, cel mai demn de afecţiune şi stimă. Nimeni altul decât acel Amer Wagdi, ale cărui articole mă inspiraseră adeseori când îmi pregăteam emisiunea Generaţii ale revoluţiei. Mă cuceriseră ideile lui progresiste, deşi cam contradictorii, mă încântase stilului lui, între proză clasică ritmată şi o naraţiune relativ simplă, dar nu lipsită de solemnitate şi elocinţă. S-a bucurat enorm când a aflat că îi cunoşteam articolele şi aşa mi-am dat seama cu tristeţe cât de izolat şi de ignorat se simţea. Aşa cum un om care e cât pe ce să se înece se prinde de un fir de pai, a profitat de ocazia pe care o i-am oferit-o şi mi-a povestit pe îndelete despre viaţa lui, despre lupta neîncetată, despre tendinţele politice pe care le-a înfruntat şi despre eroii în care a crezut.

- Şi Saad Zaghloul? Generaţia trecută îl venera.
- La ce bun asemenea idoli? Bărbatul ăsta a căsăpit adevărata revoluţie încă din faşă.

Dar de ce se uita la mine Tolba Marzuq atât de precaut? I-am surprins în oglinda de pe perete privirea suspicioasă şi ostilă. De fapt, n-avea importanţă. Un om ca el era făcut să se teamă şi de propria lui umbră. I-am umplut paharul. Mi-a mulţumit. L-am rugat apoi să-mi spună ce părere avea despre ideile lui Amer Wagdi privind istoria.
- Ce a fost, a fost, mi-a răspuns parcă scuzându-se. Hai să ascultăm muzica.

Zohra ne-a servit admirabil, dar a zâmbit foarte rar la glumele noastre. Ne urmărea de departe, de lângă paravan, cu ochii ei frumoşi şi inexpresivi. Când s-a apropiat să-l servească pe Hosny Allam, acesta a întrebat-o:
- Zohra, îţi place revoluţia?

Fata s-a retras de lângă petrecăreţi, şi în locul ei a răspuns madame, fără nici o ezitare. Se pare însă că Hosny a vrut de fapt să o atragă în conversaţia noastră şi a fost deranjat de intervenţia Marianei.
- E făcută să-i placă revoluţia, am comentat eu.

Numai că Hosny nu m-a auzit sau, nemernicul, m-a ignorat. A dispărut înainte de sfârşitul concertului, iar Zohra a zis că ieşise în oraş.

Îl admiram pe Amer Wagdi, care reuşea să rămână treaz atâta timp, ascultând muzica şi fredonând până în zori. Când ne pregăteam să mergem la culcare, l-am întrebat:
- Aţi mai auzit vreodată o voce ca aceea a lui Umm Kulthum?

A zâmbit:
- E singurul lucru din trecut fără egal în prezent.

* Am invitat-o să ia loc, dar a rămas în picioare, sprijinită de dulap şi privind prin fereastră, împreună cu mine, orizontul încărcat de nori. Aştepta să-mi termin ceaiul. De obicei îi dădeam un biscuit din mica rezervă pe care o aveam în cameră, iar ea îl accepta în numele prieteniei noastre tot mai strânse. În inocenţa ei, simţea că o apreciez, respect şi admir. Eram bucuros. Ploua mărunt. Stropii se prelingeau pe fereastră şi distorsionau imaginea lumii de afară. Am întrebat-o despre satul ei, iar ea mi-a povestit câte ceva. Bănuiam de ce plecase de acolo, aşa că nu am făcut altceva decât să comentez:
- Dacă ai fi rămas acasă, un băiat bun s-ar fi grăbit să te ia.

Dar ea mi-a spus o poveste groaznică despre bunicul ei şi un bătrân care ar fi trebuit să-i fie soţ.
- Aşa că am fugit, a încheiat ea.
- Numai că lumea o să clevetească, i-am spus eu înduioşat.
- Nici că-mi pasă, pe lângă ce-ar fi fost...

O admiram şi mai mult, chiar dacă o compătimeam pentru singurătatea ei, pe care şi-o asumase cu mândria şi forţa unei pietre incasabile. Picăturile de ploaie întunecaseră fereastra, ascunzând lumea de afară, făcând-o aproape de nevăzut.

Ce a fost asta? O bombă? O rachetă? Ce idee nebunească! E doar maşina imbecilului de Hosny Allam. Ce-i în capul lui? Numai el ştie. Doar n-o vrea să zboare. Lângă el stă o fată. Parcă ar fi Sonya. Să fie oare Sonya? Ei bine, cu Sonya sau fără ea, ducă-se dracului!

Ceva mai târziu mă aflam în birou. Un coleg a intrat şi m-a anunţat:
- Ieri ţi-au arestat prietenii.

Consternat, nu am reuşit să scot nici un cuvânt.
- Se zice că e din cauza...
- N-are nici o importanţă, l-am întrerupt brutal.
- Păi, umblă vorba că...
- Ţi-am zis că n-are nici o importanţă!

Şi-a proptit braţele pe biroul meu şi a murmurat:
- Fratele tău a fost deştept.
- Chiar foarte deştept, am pufnit exasperat.

Şi mi-am zis în sinea mea că, fără îndoială, Hosny Allam a ajuns deja la capătul pământului, iar Sonya tremură de teamă şi plăcere.

- Gata cu vorbăria! O să te scot din văgăuna asta.
- Dar nu mai sunt un copil...
- Nu tu ţi-ai băgat în mormânt mama înainte de vreme?
- Parcă ne-am înţeles să nu mai vorbim de trecut.
- Dar revine tot timpul în prezent. O să mergi cu mine la Alexandria, chiar dacă ar fi să te car acolo cu forţa.
- Uiţi că sunt un om în toată firea.
- Câtă naivitate! Chiar ne crezi proşti? Ei bine, nu suntem proşti. Ce, crezi că au făcut fapte eroice? Îi ştiu mai bine decât tine. Şi o să pleci cu mine, fie că-ţi place, fie că nu.

Mi-a deschis uşa. Inima îmi sălta în piept, aveam gura uscată şi mintea copleşită de gânduri tulburi. Pe coridorul întunecat, chipul îi radia alb şi palid. Nu m-a recunoscut pe loc, aşa că a rămas cu privirea aţintită spre mine. Apoi, deodată, făcu ochii mari de mirare.
- Mansour, a şoptit ea.

S-a dat la o parte şi am intrat.
- Ce mai faci, Doreya?

M-a condus în sufragerie, unde totul părea că vorbeşte despre tristeţea ei profundă. Ne-am aşezat. El ne privea din fotografia cu ramă neagră, agăţată pe perete. Ţinea în mână un aparat de fotografiat îndreptat spre noi, ca şi cum ar fi vrut să imortalizeze momentul. Ne-am uitat unul la altul tăcuţi şi melancolici.
- Când ai sosit la Cairo?
- Chiar acum. Am venit direct de la gară.
- Aşadar, ai aflat...?
- Da, la birou. Şi am luat trenul de ora două.

M-am uitat spre bărbatul din fotografie. În cameră plutea încă mirosul tutunului pe care îl fuma. Am întrebat-o:
- I-au prins pe toţi?
- Aşa cred.
- Şi unde i-au dus?
- Nu ştiu.

Era răvăşită toată: cu părul ciufulit, străvezie, ochii îi priveau în gol.
- Şi tu?
- După cum vezi.

Singură şi fără nici un venit. Fusese conferenţiar la Facultatea de Ştiinţe Economice, dar nu pusese nimic deoparte din salariu. Reieşea foarte clar şi din starea jalnică a camerei.
- Doreya, îmi eşti prietenă de mult timp, la fel ca el...Cel mai bun prieten... în ciuda a tot ce s-a întâmplat.

Apoi mi-am făcut curaj şi am continuat:
- Am un serviciu bun, un salariu bun şi, după cum ştii, nu sunt nevoit să întreţin pe nimeni.
- Îţi dai seama că eu nu... a murmurat ea dând din cap.

Am întrerupt-o insistând:
- Nu cred că poţi refuza ajutorul infim din partea unui vechi prieten.
- Normal ar fi să-mi găsesc un serviciu.
- Sigur, o să-ţi găseşti, dar mai durează.

Camera purta încă amprenta prezenţei lui. Era aşa cum o ştiam de odinioară. Canapeaua, biblioteca cea mare, magnetofonul, gramofonul, televizorul, radioul, aparatul de fotografiat, filmele şi albumele. Dar unde era fotografia cu noi doi la restaurantul Auberge din Fayum? Probabil că o aruncase într-un moment de furie.

Privirile ni s-au întâlnit şi, precauţi, ne-am uitat amândoi în altă parte. Fără îndoială, ne copleşeau aceleaşi sentimente, aceleaşi amintiri, trecutul, prezentul şi viitorul se contopeau pe acelaşi drum obscur.
- Ai vreun plan?
- N-am reuşit să mă adun.
- Nu te-ai gândit să-mi scrii.
- Nu, mi-a răspuns ea după o clipă de ezitare.
- Dar probabil ai presupus că o să trec pe aici.

Nu a mai zis nimic. S-a ridicat, a ieşit din cameră şi s-a întors cu tava de ceai. Ne-am aprins câte o ţigară. Simţeam cum mă învăluie o aromă veche, aproape uitată. În cele din urmă m-am văzut nevoit să spun ceea ce aveam de spus, ceea ce mă frământa de atâta vreme:
- Am încercat de mai multe ori să mă întorc, dar nu am putut, ştii asta, nu?

Nu mi-a răspuns.
- Nu am fost deloc încurajat, ca să nu zic mai mult.
- Să uităm trecutul, m-a rugat ea cu glasul pierdut.
- Nici măcar Fawzi nu m-a băgat în seamă!
- Am zis că mai bine să uităm ce a fost.
- Ba nu, Doreya, am continuat eu mâhnit. Ştiu ce se zicea despre mine: că vreau să mă întorc ca să spionez şi să vă torn la fratele meu.
- Nu mi-e de ajuns câte necazuri am? s-a răstit ea. Mi-am cerut scuze privind-o umil şi i-am spus:
- Înţelegi foarte bine ce e în sufletul meu.
- Îţi mulţumesc.

Am sărit ca ars:
- Adică mă frământ fiindcă ar fi trebuit să fiu împreună cu ei!
- Nu merită să te zbuciumi, mi-a spus ea tristă.
- Aş vrea... Aş vrea să ştiu ce părere ai despre mine. Sincer.

A tăcut câteva clipe ce mi s-au părut o veşnicie, pe urmă a rostit în şoaptă:
- Te-am primit în casa mea. Sau, dacă vrei, în casa lui. E de ajuns.

Am răsuflat uşurat, chiar dacă nu mă liniştisem pe deplin. Eram convins că mă voi întoarce în acelaşi iad, dar nu era momentul potrivit pentru a justifica greşelile trecutului.
- O să mai trec pe la tine din când în când. Şi, dacă ai nevoie de ceva, scrie-mi.

Călătoria m-a extenuat, aşa că am hotărât să rămân la pensiune. M-am alăturat celor strânşi în vestibul, în jurul radioului. Din fericire, erau chiar favoriţii mei: Amer Wagdi, madame şi Zohra. Preocupat de gândurile mele, nu am fost atent la discuţiile lor, până când am auzit-o pe madame că mi se adresează direct mie:
- Păreţi mereu îngândurat şi absent.
- Aşa fac cei inteligenţi, a comentat Amer Wagdi, privindu-mă afectuos. Nu te-ai gândit să publici într-o carte unele materiale pe care le-ai folosit la emisiunile tale culturale?

Cuvintele mi-au ieşit de pe buze aproape fără să-mi dau seama:
- Mă gândesc să pregătesc o emisiune despre istoria trădării în Egipt.
- Trădare! a repetat Amer şi a râs cu poftă. Ce subiect copios şi divers! Trebuie să mă întrebi pe mine. O să-ţi dau şi documente, o să-ţi povestesc şi din ce-mi amintesc.

- Te iubesc. Şi tu mă iubeşti. Lasă-mă să vorbesc cu el.
- Nu ai minte!
- E un om rezonabil. O să ne înţeleagă şi o să ne ierte.
- Dar mă iubeşte, iar pe tine te consideră singurul lui prieten. Nu-ţi dai seama?
- Şi urăşte prefăcătoria. Îl ştiu foarte bine.

Amer Wagdi vorbea în continuare:
- O emisiune despre trădare. Ce idee grozavă! Dar ai grijă ca, până la urmă, să scrii o carte, altfel te uită lumea, ca pe mine. Numai Socrate a rămas cunoscut, deşi nu şi-a scris ideile.

Madame asculta o melodie grecească pe care o ceruse chiar ea la postul de radio. Era despre o fată care enumeră virtuţile pe care ar trebui să le aibă băiatul viselor ei. Sau cel puţin aşa ne-a explicat madame. Ce imagine tulburătoare: asculta melodia pierdută, cu ochii închişi. Esenţa tragicomică a dragostei de viaţă.
- Şi a devenit nemuritor, a spus mai departe Amer Wagdi, datorită discipolului său, Platon. Dar e ciudat că a ales cupa cu otravă şi nici nu s-a gândit că ar fi putut să fugă.
- Chiar aşa, am încuviinţat cu amărăciune. Mai ales că nu se simţea vinovat.
- Câţi oameni sunt în zilele noastre care, dacă îi comparăm cu Socrate, par să facă parte din altă specie!

Aproape că mi-am ieşit din minţi de supărare:
- Aceia sunt trădătorii!
- Există şi lucruri adevărate, dar şi legende. Viaţa e o enigmă, fiule.
- Dar aparţineţi unei generaţii care a avut convingeri ferme, nu?
- Ei, convingerile, îndoielile, a râs Amer Wagdi. Sunt ca ziua şi noaptea.
- Ce vreţi să spuneţi?
- Adică sunt inseparabile. Tu, fiule, cărei generaţii îi aparţii?
- Important e ceea ce facem, nu ceea ce gândim, i-am răspuns morocănos. Aşa că eu nu sunt decât un proiect.
- Facem? Gândim? Ce-i asta? a intervenit madame amuzată.

Bătrânul a zâmbit la rândul lui şi i-a răspuns:
- Adeseori un filozof obosit ajunge la concluzia că nimic nu e mai preţios pe lume ca o mâncare săţioasă şi o femeie frumoasă.
- Bravo, bravo! chicoti madame.

S-a înveselit şi Zohra, iar râsul ei, pe care îl auzeam pentru prima oară, m-a făcut să uit pentru o vreme de frământările mele. S-a lăsat tăcerea, minute în şir. Nu se mai auzea decât vântul. Urla, se izbea de ziduri şi zgâlţâia ferestrele închise. Cuprins iar de tristeţe, mi-am continuat discuţia cu Amer Wagdi:
- Ideal ar fi să ai convingeri şi să le aplici. Dacă nu ai convingeri, eşti definitiv pierdut. Iar dacă ai convingeri şi nu acţionezi înseamnă să-ţi faci viaţa un iad.
- Chiar aşa. Tu n-ai apucat să-l vezi pe Saad Zaghloul cum, la bătrâneţe, a înfruntat exilul şi moartea.

Am privit-o atunci pe Zohra, exilata singuratică. Stătea acolo, încrezătoare, plină de speranţă. O invidiam.

Peste o săptămână m-am dus iar la Doreya. Casa arăta din nou elegantă, ca pe vremuri, iar Doreya începuse să se aranjeze, dar în ochi i se citea deprimarea. Fireşte. Singură, lipsită de orice speranţă şi fără serviciu.
- Sper că nu te deranjează vizitele mele.
- Cel puţin în felul acesta simt că trăiesc încă, mi-a răspuns apatic.

Mi s-a strâns inima de durere când mi-am imaginat cum îşi duce existenţa în van. Am vrut să-i spun ce e în sufletul meu, însă amintirile mi-au ferecat buzele. Am ajuns împreună la concluzia că, dacă ar lucra, ar ieşi mai uşor din starea aceea. Dar cum să-şi găsească o slujbă? Sigur, avea diplomă universitară, studiase limbile clasice, dar existau unele obstacole de netrecut.
- Nu te mai închide în casă.
- M-am gândit la asta, dar încă nu am făcut nimic.
- Dacă aş putea să vin la tine în fiecare zi...

A zâmbit şi a şovăit o clipă. Apoi mi-a răspuns:
- Ar fi bine să nu ne mai întâlnim acasă.

Nu mi-a plăcut ideea, dar mi-am dat seama că avea dreptate:
- Da, într-adevăr.

Aşa că, a treia oară, ne-am întâlnit la grădina zoologică. Chipul ei era acelaşi ca în vremurile de demult, delicat, radios, numai că avea ochii înneguraţi, fără de viaţă. Am mers minute în şir de-a lungul gardului dinspre bulevardul pe care se afla universitatea, bulevardul amintirilor noastre de neuitat.
- Faci prea multe eforturi pentru mine.
- Nici nu ştii cât de fericit sunt că pot face asta!

Dar eram oare persoana cea mai potrivită să vorbească despre o presupusă fericire?
- Singurătatea e cumplită, Doreya. E cel mai mare rău de care poate suferi un om.

Probabil intenţionat am rostit aceste cuvinte pe un ton cât se poate de calculat.
- Nu am mai fost la grădina zoologică din vremea studenţiei.
- Şi eu sunt singur, am insistat, prefăcându-mă că nu mi-am dat seama că a încercat să schimbe vorba. Cunosc atât de bine gustul singurătăţii.

Ea părea încolţită, iar eu eram şi mai tulburat. Gândurile şi sentimentele mi se răsuceau, mi se încâlceau. De-abia mai puteam să-mi ţin pornirile în frâu. Când privirile ni se întâlniră, mi se păru speriată.
- E atât de trist că eu mă pot plimba, în timp ce el... stă acolo.

A aşteptat să spun ceva, apoi, văzând că tac, m-a întrebat:
- Ce-i cu tine?
- Nu pot scăpa de sentimentul de vinovăţie.
- Mi-e teamă că suferi şi mai mult când eşti cu mine.
- Nu, în nici un caz. Sentimentul acesta nenorocit e întreţinut de disperare.
- Cel puţin putem încerca să ne consolăm cu asemenea întâlniri.
- Disperarea duce la gesturi imprudente. Bolnavul caută uneori să se vindece cu leacuri ce-i fac mai mult rău.
- Cum adică?
- Adică... Adică... Să mă ierţi dacă, într-o bună zi, nu o să mai rezist şi o să-ţi spun că te iubesc ca în prima clipă.

Brusc mi-am dat seama ce făcusem. O prostie. O nebunie. Ce fusese în capul meu? Mă lăsasem antrenat de o idee fixă. Ca un om care se aruncă în adâncurile apelor să-şi stingă hainele în flăcări.

Nu a reuşit să rostească decât un singur cuvânt, dar tonul ei plin de reproş mi s-a părut ca o palmă peste obraz:
- Mansour!
- Iartă-mă, am continuat cu vocea gâtuită. Nu-mi dau seama cum am putut spune aşa ceva, dar te asigur că nu-mi găsesc fericirea.

În tren, pe drumul de întoarcere, mi-am zis: E mai uşor să fii curajos când îţi aşterni sentimentele într-o scrisoare.

M-am trezit într-o gălăgie nemaipomenită. Să fie oare vuietul propriilor mele frământări? Ba nu, e zgomotul unei altfel de confruntări. Am ieşit din cameră la timp pentru a vedea ultimele scene ale unei lupte. După expresia de pe chipul lor, mi-am dat seama că Sarhan, Zohra şi o femeie necunoscută au fost fie eroii, fie victimele. Dar cine era femeia aceea? Şi ce legătură avea Zohra cu cele întâmplate?

Când mi-a adus, ca de obicei, ceaiul, Zohra mi-a povestit tot: cum femeia s-a repezit la Sarhan în momentul în care el intrat în pensiune, cum au început să se bată, cum, vrând să-i despartă, Zohra s-a trezit în mijlocul încăierării.
- Cine e femeia aceea, Zohra?
- Nu ştiu.
- Din câte am auzit de la madame, a fost logodnica lui Sarhan.

A stat, s-a gândit şi, în cele din urmă, mi-a răspuns:
- Poate că aşa e.
- Şi atunci de ce a dat în tine?
- Păi, cum ziceam, am încercat să-i despart.
- Dar acesta nu-i un motiv să te atace.
- Ei, aşa a fost să fie.

Am privit-o cu înţelegere şi tandreţe:
- E ceva între tine şi...?

Nu mi-a răspuns. Am insistat:
- Zohra, nu e nimic ruşinos în asta. Îţi sunt prieten şi nu te-am întrebat decât în numele prieteniei noastre.

A recunoscut dând din cap.
- Adică eşti logodită şi-mi ascunzi aşa ceva?

Şi-a mişcat iar capul, de data aceasta negând.
- Adică nu ţi-ai anunţat încă logodna?

Tăcerea ei mă neliniştea.
- Şi când o s-o anunţi?
- Toate la timpul lor, m-a asigurat Zohra pe un ton hotărât.

Numai că eu eram în continuare îngrijorat:
- Cum ai văzut, a părăsit-o pe cealaltă.
- Pentru că n-o iubeşte, mi-a răspuns ea cu naivitate.
- Şi atunci de ce s-a logodit cu ea?

M-a privit compătimitor. Pe urmă a prins curaj şi mi-a explicat:
- De fapt, nu era logodnica lui, ci o femeie uşoară.
- Dar dacă a înşelat-o tot aia e.

Propriile mele cuvinte mi s-au părut ciudate şi patetice, lăsându-mi un gust amar. L-am blestemat pe Sarhan fiindcă, deodată, îl uram aşa cum mă uram pe mine însumi.

Şi iată că peste câteva zile, când a venit să-mi aducă ceaiul, Zohra părea nespus de fericită:
- Domnule, pot să vă spun un secret?

M-am uitat la ea curios, aşteptând să-mi povestească amănunte ale relaţiei ei cu Sarhan. Numai că avea să mă anunţe cu totul altceva:
- O să mă apuc de învăţat.

Nu am înţeles la ce se referă şi am rămas cu ochii aţintiţi spre ea. Şi-a dat seama şi mi-a explicat:
- M-am înţeles cu vecina noastră, învăţătoarea, domnişoara Aleya Muhammad, să-mi dea lecţii.
- Serios?
- Zău! Am vorbit cum o să facem. Eu singură m-am gândit la asta, a adăugat ea foarte mândră.
- Da, bine... Dar cum ţi-a venit o asemenea idee?
- Păi, mi-am zis să nu rămân aşa, fără carte. Şi, pe urmă, am alte gânduri.
- Alte gânduri?
- Da, să învăţ o meserie.
- Excelent, Zohra, excelent! am exclamat încântat.

A plecat din cameră, iar eu am rămas singur, gândindu-mă la ea cu admiraţie.

Ploua întruna, iar valurile mării murmurau parcă într-o limbă stranie. Încetul cu încetul, exaltarea începu să mi se topească, să se răcească, redevenind o băltoacă plină de mâzga melancoliei. Înălţarea aminteşte mereu de cădere, puterea de slăbiciune, inocenţa de imoralitate, speranţa de disperare. Şi, pentru a doua oară, nu am găsit pe nimeni altcineva asupra căruia să-mi vărs furia în gând decât pe Sarhan al-Beheiry.

Am ales o cafenea de pe malul Nilului şi ne-am aşezat la masă sub un eucalipt. Soarele, trecut de zenit, ne mângâia cu razele lui calde şi îmblânzea aerul rece din Cairo. Ea îmi evita privirea şi tot murmura:
- N-ar fi trebuit să vin.
- Şi uite că ai venit, am încercat să o liniştesc. Până la urmă, te-ai hotărât.
- Nu m-am hotărât, fii sigur de asta.

M-am uitat la ea lung şi m-am aruncat în abis:
- Sunt convins că venirea ta...
- Nu. De fapt, nu am vrut să stau singură, doar cu scrisorile tale.
- Nu e nimic nou în scrisorile mele.
- Dar i le-ai scris cuiva care nu mai există.

Am mângâiat-o pe mână, ca şi cum aş fi vrut să-i dovedesc că e o fiinţă care încă există. Şi-a tras mâna şi mi-a spus:
- Scrisorile acelea au întârziat patru ani.
- Numai că în ele îţi vorbesc despre lucruri nelimitate de timp şi spaţiu.
- Chiar nu vezi că sunt slăbită şi obosită?
- Şi eu. Prietenii noştri mă consideră turnător. Eu mă consider trădător. Nu te am decât pe tine.
- Ce uşurare trebuie să fie asta?
- În rest, nu mi-a mai rămas decât moartea. Sau nebunia.

A suspinat, apoi a rostit în şoaptă:
- Eu l-am trădat cu mult timp în urmă, în mintea mea.
- Ba nu. Ai fost un exemplu de fidelitate falsă.
- Ei, e un alt mod de a defini fapta mea.
- Suferim fără să avem un motiv adevărat, i-am explicat supărat. Aici se află esenţa dramei noastre.

Ne-am întors privirile spre Nil, cu apele lui plumburii şi aproape încremenite. Am prins-o de mână pe sub masă, cu tandreţe, şi am strâns-o uşor, ca să nu se opună.
- Să nu ne lăsăm copleşiţi de gânduri morbide!
- Ne prăbuşim amândoi, mi-a răspuns ea cu tristeţe.

Mai repede decât mi-am imaginat.
- Nu-i nimic, o să ieşim din toate astea ca aurul curat.

Însă aveam o dorinţă de nestăpânit să mă prăbuşesc, ca şi cum neantul ar fi fost un scop în sine. Ca şi cum ţinta celui dornic de fericire ar fi fost infernul.

La gară m-am întâlnit cu un vechi prieten, un jurnalist cu vederi progresiste, care însă nu se implicase niciodată în politică. Ne-am dus amândoi la bufet. Eu aşteptam trenul, iar el pe cineva care urma să sosească din zona Canalului.
- Chiar mă bucur că ne-am întâlnit, fiindcă voiam să te văd...

Foarte frumos. Oare ce voia? Nu ne mai văzusem de când plecasem la Alexandria.
- Cu ce ocazie la Cairo? s-a interesat el.

L-am privit surprins. Da. Ştia că întrebarea lui o să mă surprindă.
- Sper că, în numele prieteniei noastre, pot să-ţi vorbesc deschis. Se zice că vii aici pentru doamna Fawzi.

Nu m-am supărat, aşa cum s-ar fi aşteptat. Bănuiam, şi Doreya, şi eu, că întâlnirile noastre nu vor trece neobservate. Aşa că i-am răspuns calm:
- Are nevoie de un prieten, după cum bine ştii.
- Dar mai ştiu că...
- Că o iubesc de multă vreme, l-am întrerupt eu zeflemitor.
- Şi Fawzi?
- E mai puternic decât cred alţii.
- Eu... a bâiguit el încurcat, ca bun prieten, nu sunt prea încântat de ceea ce aud.
- Ia zi-mi, ce auzi?

Nu a scos o vorbă, aşa că am răspuns eu la întrebare, nervos:
- Că sunt turnător, că am fugit la momentul potrivit şi că acum m-am strecurat în casa vechiului meu prieten.
- N-am vrut decât...
- Şi tu crezi toate astea!
- Nu, nu... Nu te-aş ierta niciodată dacă ai gândi aşa ceva despre mine.

Pe drumul spre Alexandria mă întrebam dacă meritam să mă bucur de viaţă. Căutam să rezolv toate contradicţiile. Căutam din greu să găsesc o soluţie. Oare nu era moartea soluţia finală? Am vrut să intru puţin la Trianon, dar când i-am zărit înăuntru pe Sarhan al-Beheiry şi pe Hosny Allam stând de vorbă, m-am răzgândit. Aşa că am plecat mai departe. Rafalele reci de vânt mânau norii grei şi întunecaţi. M-am plimbat pe faleză, am privit cum valurile se înălţau, se izbeau şi stropeau asfaltul, mă gândeam că dacă aş fi avut la mine un obiect de preţ l-aş fi trântit şi l-aş fi făcut bucăţi. Mă gândeam că echilibrul nu mai putea fi restabilit decât de un cutremur devastator.

Zohra mi-a adus ceaiul în cameră. Convinsă că mă interesează problemele ei, mi-a povestit:
- Ai mei au venit să mă ia, dar eu n-am vrut să plec.

Chiar dacă eram deprimat, mă interesa cum îi mai merge. Am lăudat-o:
- Bine ai făcut!
- Până şi bunul Amer-bei m-a îndemnat să mă întorc în sat.
- Îi e teamă să nu păţeşti ceva, asta-i tot.

S-a uitat lung la mine şi a comentat:
- Azi nu zâmbiţi, aşa cum vă stă în fire.

Am făcut o grimasă, încercând să zâmbesc.
- Înţeleg, a zis atunci Zohra.
- Înţelegi?
- Da, drumurile pe care le faceţi în fiecare săptămână, frământarea dumneavoastră.

Auzindu-i cuvintele am izbucnit în râs.
- Vă doresc să vă meargă bine.
- Dumnezeu să te audă, Zohra.

Ne-am înţeles dintr-o privire. A făcut un gest cu mâna, îndemnându-mă să fiu vesel. Apoi am continuat:
- Dar e cineva care strică lucrurile.
- Cine?
- Cineva care s-a dezis de credinţă.

A ridicat iar mâna, de data aceasta a nemulţumire:
- Cineva care şi-a înşelat prietenul şi profesorul. Dar e îndrăgostit. Nu i se iartă vina dacă iubeşte?
- Iubirea unui trădător e la fel de murdară ca el! mi-a răspuns Zohra cu dispreţ.

Mă cufundam în muncă, dar, când nervii îmi erau pe punctul de a ceda sau gândurile îmi zburau aiurea, plecam la Cairo. Acolo găseam şi fericirea, şi iubirea. Dar ce fericire era aceea? Ce mult m-am bucurat când nu s-a mai opus şi m-a lăsat să o ţin de mână. Dar după aceea m-a cuprins neliniştea, mă obseda gândul că iubirea este, de fapt, calea către moarte, iar eu, cu excesele mele, voi ajunge cât de curând la destinaţie.
- Te iubesc de mult timp, i-am eu spus odată, îţi aminteşti, nu? Pe urmă, pe neaşteptate, m-ai anunţat că te logodeşti.
- Eşti atât de ezitant, mi-a răspuns ea melancolică. Oricine te poate înţelege greşit. Tocmai de aceea l-am acceptat pe Fawzi: datorită caracterului său puternic. După cum ştii, e demn de toată admiraţia.

În jurul nostru, o mulţime de îndrăgostiţi. Am întrebat-o:
- Suntem fericiţi?

M-a privit surprinsă:
- Mansour, ce întrebare e asta?
- Poate ţi-e greu că, din cauza mea, te vorbeşte lumea.
- Nu-mi pasă. Iar Fawzi...

Fără îndoială că se pregătea să-mi repete ceea ce-i spusesem de atâtea ori despre toleranţa lui, inima lui generoasă. Dar a tăcut. Nu-mi făcea nici o plăcere să aud aceeaşi placă. Am schimbat subiectul:
- Doreya, tu te-ai îndoit vreodată de mine, aşa cum au făcut-o ceilalţi?

S-a încruntat. Mă avertizase de multe ori să nu deschid acest subiect, dar nu m-am putut abţine.
- Ar fi fost normal să te îndoieşti şi tu.
- De ce te torturezi singur?

I-am zâmbit:
- Câteodată mă întreb de ce ai gândi tu altfel decât ceilalţi.
- Adevărul e că nu îţi stă în fire să trădezi, mi-a răspuns ea enervată.
- Şi cum e firea de trădător? Sunt un om slab. I-am făcut pe plac fratelui meu, ăsta e semn de slăbiciune. Iar cei slabi trădează adeseori.

Mi-a luat mâinile într-ale ei şi m-a rugat:
- Nu te mai frământa. Ne chinui pe amândoi.

Nu înţelegea că unul dintre motivele frământărilor mele era chiar ea.

Madame a intrat în cameră. Mi-am dat seama imediat că o să aflu ştiri proaspete. Zbura de colo până colo, ca un fluture, şi îşi purta veştile.
- Aţi auzit, monsieur Mansour? Mahmoud Abu al-Abbas, vânzătorul de ziare, a cerut-o în căsătorie pe Zohra, iar ea a refuzat. E o nebunie, monsieur Mansour!
- Dar ea nu-l iubeşte.
- Inima ei a luat-o pe o cale greşită, mi-a zis madame şi mi-a făcut semn cu ochiul.

Vai de Sarhan dacă o părăseşte, am spus în sinea mea. Apoi mi-a venit o idee stranie, sau, mai curând, o dorinţă perversă ca el s-o părăsească totuşi, astfel încât să-l pot pedepsi după cum merită.

Madame s-a aplecat spre mine şi mi-a şoptit:
- Vă rog, vorbiţi cu ea. O să vă asculte fiindcă ţine la dumneavoastră.

"Ţine la dumneavoastră." Când am auzit-o, am simţit că-mi ies din minţi şi am făcut mari eforturi să mă abţin.