Caut amantă pentru bărbatul meu

Iubesc să am o familie, să fie nevoie de mine undeva. Singurul loc în care e cu adevărat nevoie de mine pe lumea asta este la mine în familie. Singurul loc în care sînt iubită. În rest, nu-i pasă nimănui nici măcar dacă exist ori ba. Bărbatul meu ar putea divorţa şi şi-ar putea lua o puştoaică de douăzeci de ani, dar nu o face. Cel puţin nu încă. N-au intrat zilele în sac. Om trăi şi om vedea. I-am şi spus că am rămas în urmă, nu mai e la modă să fi căsătorit. Tre' să divorţăm repede. Eu să încep să îmi fac injecţii cu botox şi să ţin diete ca să plac puştilor de douăzeci de ani, iar el să-şi ia o prospătură pe care s-o crească. Tot e fiul meu singur la părinţi, o surioară nu i-ar strica. Ar putea face o afacere mult mai bună, sincer. Când mă trezesc cu curu' în sus şi încep să urlu la ei, sau n-am chef pur şi simplu să fac nimic în ziua aia, ori mă las servită la pat, nervoasă, intolerantă, mă uit la ei şi mă mir. Tare sînt proşti.
 
Familia mea, exact aşa cum mi-am dorit-o. Îi iubesc atât de rău, că aş fi în stare să le donez tot ce se poate dona, oricare organ care poate fi ciopârţit şi împărţit în dreapta şi stânga. Pe fiul meu nu îl las să călătorească singur cu avionul. Nu pentru că nu ştiu ce-o să facă atâtea săptămâni de unul singur în România (pe care el o iubeşte) aşa cum susţin, ci pentru că dacă e să pice avionul, tre' să pic şi eu cu el. Nu ştiu dacă aş putea trăi o secundă mai mult decât fiul meu. În orice caz, ar fi la limita imposibilului.
 
Îmi iubesc familia ca o nebună şi le-o declar regulat. Când îi văd strânşi la masă, flămânzi şi enervaţi că nu-i hrănesc mai repede, le zic: Vă iubesc la nebunie! Îi iubesc cu mutrele lor enervante şi cum sînt ei aşa nesimţiţi şi aroganţi. Cum îşi lasă hainele aruncate peste tot şi nu strânge niciunul după el. Iubesc câinele care dă din coadă cum îmi aude vocea. Cum îmi aude vocea vine la mine de oriunde ar fi. Căţeluşa mea credincioasă şi bună, care doarme doar sub plapumă chiar şi vara, singurul câine pe care l-am avut care mă ascultă. Didina, maidaneza mea cât un urs, membru de bază al familiei, care a murit în septembrie anul trecut, mereu a considerat că îi sînt inferioară, aşa că m-a fugărit prin casă cu orice ocazie şi m-a muşcat. Prinţesa mea mică e altfel, ocupaţia ei de la ora 7 seara în sus este să ne lingă picioarele până începem să urlăm de durere că ne ia şi pielea. Iubesc cumpărăturile de sâmbătă cu lista de pe care lipseşte mereu ceva esenţial. Certurile pe ce prăjitură să fac sau nu în week-end. Fiecare vrea altceva, ori mă confundă cu o bucătăreasă profesionistă. Ador sărbătorile cu planificările aferente, cu surprizele şi mâncărurile speciale, cu cadourile şi tandreţurile de sezon. Acum doi ani am urlat o oră de încântare la cadoul primit.
 
Iubesc îmbrăţişările de familie, aşa în grup, cu câine cu tot, când stăm în faţa televizorului, când sîntem în vacanţe, când sîntem în tren sau mai ştiu eu unde. Ador agitaţia căţeluşei care nu ştie unde să alerge mai întâi şi picioarele cui să le lingă mai întâi. Sînt nebună după furişările mele şi-ale bărbatului meu în pădure la o berărie ascunsă unde asculţi muzică de fanfară sub nişte tei uriaşi. Eu de la a doua bere sînt deja ebrietată şi bărbatul meu are grijă să nu îmi mai rup ceva, având în vedere că de jumătate de an am devenit din ce în ce mai fragilă fizic. Mă amuză că există un al nu ştiu câtelea simţ pentru când eu şi bărbatul meu avem de gând s-o punem de-o treabă serioasă şi deodată toţi ceilalţi membri ai familiei, care n-ar trebui să acorde atenţie, acordă atenţie. Joaca de-a ascunzişul interminabilă ca să avem şi noi cinci minute de intimitate măcar o dată pe săptămână. Fuga de copil şi câine. Deşi de câine scapă omu' mai greu. Sîntem forţaţi în permanenţă la un threesome. Găseşte ea un picior de lins. Dă din coadă şi nu se lasă împinsă din pat. Ea insistă. Un adevărat cancer.
 
Iubesc excursiile noastre, când pregătim pentru plecare sandvişuri şi legume şi fructe. Copilul taie morcovi în fîşii subţiri şi ţelină crudă în cubuleţe, face nişte sandvişuri artistice la care eu n-aş avea răbdare, şi trecem în revistă dacă avem blid pentru căţeluşă şi apă pentru toată lumea, şi şerveţele şi tricouri de schimb. Îmi iubesc familia pentru că fiul meu a zis odată uitându-se pe geam din maşină la un câine care de fapt era bătrân şi bolnav: Vai săracul căţel, dacă ar fi trăit la noi ar fi avut coada pe sus tot timpul şi ar fi ţopăit de colo-colo. Pentru că după ce a fost trimis la psihologul şcolii din cauză că face prostii din nou şi din nou, mi s-a zis că povesteşte cu bucurie ce se întâmplă pe acasă, ba chiar râde şi par cele mai importante lucruri de pe lumea asta pentru el. Probabil că se gândise că are părinţi problemă, de aia face prostii. Nu că are mintea creaţă, iar eu o să mă mut curând în cămăruţa pentru discuţii cu părinţii de la gimnaziu. Nu numai eu, orice mamă de băiat, mai devreme sau mai târziu are de-a face cu cămăruţa de la etajul întâi. Am putea trăi toate acolo şi înfiinţa un club. I-am şi zis, mă, tu n-ai cum să mă dezamăgeşti pe mine cu nimic. Mă duc şi eu pe acolo să mă prefac că le dau dreptate. Dacă ajungi chiar şi criminal, eu te voi iubi exact ca acum. Vei fi criminalul meu. Nimic nu se va schimba. Când eram eu mică, aşa erau băieţii, azi nu mai pot săracii să tragă o băşină.
 
Iubesc familia mea pentru că atunci când l-am întrebat pe bărbatul meu dacă mă iubeşte, mi-a zis isteric: Dacă te iubesc?! Merg zilnic la serviciu doar pentru familia asta. Nimeni nu s-ar duce în jobul ăsta dacă n-ar fi extrem de motivat. Mă scol dimineaţa pentru familia asta, îmi dau sufletul pentru familia asta. Când o să-mi dau demisia de la serviciu, vei şti că nu te mai iubesc.
 
Iubesc familia asta pentru că nu există pentru mine nimic mai bun. Ce poate fi mai bun decât să împarţi viaţa cu altcineva, să ai un partener de viaţă, să îţi construieşti un viitor împreună cu o altă persoană, din nimic, din zero, să plantezi sâmburele a ceva şi să vezi cum creşte. Ce există cu adevărat în afară de a fi soţia, sora, fratele, soţul, copilul, mama, tatăl cuiva? I-am zis fiului meu: nu mai povesti despre tine. Fii distant. Oamenii vin şi pleacă, pentru că nimeni nu este cu adevărat interesat de nimeni altcineva în afară de propria persoană. Toţi se cred speciali şi extraordinari şi nu sînt interesaţi decât să le dai dreptate şi să-i faci să se simtă bine cu ei înşişi. Dacă vrei să vorbeşti despre tine, du-te şi pictează, sau fă altceva artistic, ca sub atâta minciună să nu mai ştie nimeni ce-i adevărat şi ce nu. Ţine-te pentru tine. Doar familia îşi va rămâne alături. Dacă ai noroc.
 
Ba am şi loc de un amant. Doi ar fi prea mult, dar unul merge. Mă gândesc că ar face parte frumos din familia noastră. Am apărea în poze frumos: doi taţi, doi copilaşi, dintre care unul canin, şi o femeie mică. Familia perfectă. Am şi o cameră liberă şi ar putea dormi în ea. Cumva am scoate-o noi la capăt. O săptămână aş fi cu bărbatul meu, şi a doua cu soţul număru' doi. Sau am face-o în trei, nu mă deranjează. Adică în patru, că e şi căţeaua. Important este ca amantul să îşi ia familia în serios, să ducă gunoiul şi să aibă grijă de băiat. Să-mi ducă câinele de trei ori afară. Şi să mă facă fericită, evident. Trebuie să ştie că vor trece ani de zile până va fi acceptat de ceilalţi masculi ai familiei şi trebuie să îi placă să ia şuturi în coaie şi să fie abuzat în toate felurile. Dar cred că Pixie o să-i lingă şi lui picioarele după numai două luni. Să fie rezistent la otrăvuri, cuţite înfipte în spate, să îi placă să se dea cu maşina peste el, şi totul va fi okay.