De ce am făcut prostia să-mi tatuez un fluture

Când aveam în jur de douăzeci de ani eram insomniacă. Atunci numeam altfel starea în care eram: energie debordantă, nelinişte existenţială, sau pur şi simplu ziceam că pe lumea ailaltă aveam să dorm destul. Miliarde de ani. Umblam cu prietenele şi colegii din bar în bar, vorbeam cu oricine, şi eram gata să ascult orice om, oricât de şuie îi era perspectiva asupra lumii. De fapt, cu cât mai şuie, cu atât mai bine. Eram gata să validez orice univers ţăcănit în care totul era întors de-a-ndoaselea şi stătea cu curu' în sus. Eram gata să atest orice univers personal dereglat şi alcoolizat al oricărui profet de cârciumă.

Am vorbit cu atâtea feluri de oameni, încât mi-ar fi greu să îi înşir. Probabil de mulţi nu-mi mai amintesc deloc, de unii vag, dar de alţii pregnant. Îmi amintesc chipuri, gesturi, haine, priviri, cuvinte, teorii, aşteptări, mirosuri. Piaţa Romană, Universitate, Calea Victoriei, cam pe unde se afla centrul în jurul căruia orbitam. Oameni de toate felurile, cu toate poveştile posibile, plângându-se de toate lucrurile posibile, suferind de toate lucrurile posibile. Îmi amintesc decoruri care mai de care mai neaşteptate, feluri de alcool, ateliere, pivniţe, muzică, dimineţi apucate pe stradă. Ceaţă, ploaie, iarnă, vară. Mi le amintesc pe toate. Dar nu aşa cum mi-l amintesc pe F. Ce nume românesc poate începe cu "F"? Nu e niciun mister, folosesc doar iniţiala pentru că nu i-am construit vreun altar. Îl pot folosi doar ca sac de box, dacă vreau. Nu vreau să-i pronunţ tot numele, uite-aşa, de-a dracu'. L-am mutilat de literele din nume de draci.

F. nu avea teorii despre lume. Şuie sau normale sau de vreun alt fel. Dacă avea, nu mi-a zis mie. Vorbea monosilabic, încet, delicat, neutru, cât să nu deranjeze pe absolut nimeni. Iubea jazzul şi bridge-ul. Simplu. Părea normalitatea întruchipată. Normalitatea pe care am ştiut s-o recunosc chiar şi când mie mi-a mers atât de rău că nici nu mai vedeam graniţa cu normalitatea. L-am întâlnit în barul de la arhitectură. L-am observat la o altă masă în timp ce un domn de vreo patruzeci de ani cu plete nespălate îmi povestea că el cântă într-o trupă de muzică rock şi încerca să mă impresioneze cu poveşti cât mai şui despre lumea sa, din care eu ar fi trebuit să ajung să-mi doresc să fac parte. Măcar pentru o noapte. Recomandabil doar pentru o noapte.

Am început să apar la serile de bridge şi să mă aşez cât mai aproape de el. După o vreme, două-trei luni sau chiar mai mult, a ajuns şi el să-şi dea seama că nu mă aflu acolo din întâmplare. De fapt, cred că i-au spus prietenii lui. În orice caz, n-a părut în tot acest timp să remarce existenţa mea, cu atât mai puţin prezenţa mea în coastele lui. Dar într-o seară m-a întrebat: "Vii?!" Şi cam la asta s-a rezumat conversaţia noastră pentru o săptămână probabil. M-am dus. Pe drum m-a luat firesc de mână. Cu mintea de acum îl văd cu totul altfel decât îl vedeam atunci. Acum este o cu totul altă persoană. Atunci îi vedeam părul şi ochii şi în fine, întregul inventar care credeam că este necesar pentru ca doi oameni să se iubească. Totul era la locul său. La douăzeci de ani observi puţin, înţelegi şi mai puţin. Trăieşti printr-un abur vag. Nu, nu trăieşti. Visezi. Eu umblam prin lume aşteptând să mă trezesc.

E inutil să spun că la douăzeci de ani nu ştiam să iubesc. Nici nu înţelegeam ce este iubirea. Ştiam că sufăr. Suferinţa devenea o dovadă a iubirii. Sufeream de ceva de care nu puteam scăpa, de o boală necunoscută de care nu puteam să mă eschivez. Iubitul provoca această iubire, iar eu sufeream nevinovată de pe urma ei. Nu se spune că iubirea e o boală? O nebunie? O minune sau un mister? Trebuia să fie ceva inexplicabil. O dereglare, aşa, a creierului. Credeam că este o idee căreia trebuie să mă sacrific şi care îmi cere întreaga dedicaţie şi întreaga energie şi întreaga viaţă. Ceva presărat foarte des cu "întreaga". Întreaga ceva. Un absolutism macabru. Că dragostea îţi cere să-ţi tai o mână şi să umbli cu ea prin piaţa principală fluturând-o victorios. Şi credeam că e absolut necesar să iubeşti, pentru că aşa se răspândise vorba, că dragostea e ceva de care ai neapărat nevoie, toată lumea e obligată să iubească, să fii un bun cetăţean implică automat să iubeşti. Iar eu vroiam să fiu o bună cetăţeancă. Auzisem că dragostea e un drog care te face zilnic beat, iar viaţa nu poate fi îndurată fără un drog. Că viaţa nu are farmec dacă eşti treaz. De acel "a pătrunde în lumea celuilalt şi el în a ta" nici măcar nu auzisem. Sau altfel zis, că pe lângă sex, dragostea mai este compusă din empatie şi simpatie.

F. avea şi el tot douăzeci de ani şi aveam atât de puţine de învăţat unul de la altul, încât eram o pereche de neajutoraţi pe care nu îi coordona nimeni. Nişte copii pierduţi care nu ştiau ce s-ar cuveni să facă în cazul special în care se aflau. Să vorbim între noi era în afara discuţiei. Ne era frică să vorbim unul cu celălalt, ne speriam, ne feream. Poate ne era teamă unul de celălalt, poate ne era teamă să speriem dragostea, sau s-o aducem, sau ce putea ieşi dacă vorbeam unul cu celălalt. Poate fiecare se ruşina de sine. Sau nu eram pur şi simplu capabili să ieşim fiecare din propriul narcisism. Deci orice am fi făcut împreună, nu vorbeam unul cu celălalt decât puţin şi în public, ca să avem martori. Nu ne trecea prin cap că vorbitul ar fi parte a vreunei relaţii. În rest urmăream prin tot oraşul un cântăreţ de jazz despre care F. vorbea într-una, mă rog, dacă vorbea. Peste foarte mulţi ani, când eu eram deja măritată l-am întâlnit într-o crâşmă, mai bine zis l-am văzut la o altă masă. Stătea lângă respectabilul cântăreţ de jazz, nemişcat, ţeapăn, de parcă se afla în pericol să îl atace cineva şi să-i sfâşie beregata chiar în acel moment. Aşa trebuie să fi stat şi lângă mine. Cu ochii în faţa sa, pe masă. N-a ridicat privirea nici o clipă să îi fac semn cu mâna. Poate să-i arăt degetul, nu ştiu.

Aşa că nu l-am cunoscut. Nu am aflat nimic despre el. N-aveam idee ce viaţă ducea când nu se întâlnea cu mine, cum erau părinţii lui, ce cărţi citea, ce gândea în general, ce păreri avea despre lume sau viaţă sau măcar despre mine. Ştiam doar că îi place jazzul şi bridge-ul. Simplu. Şi că era speriat de mine şi de relaţia dintre noi din cauza unor reacţii non-verbale, pe care chiar şi cu mintea simplă de atunci am reuşit să le înţeleg.

Nu comunicam deloc unul cu celălalt. Nu ştiam nimic unul despre celălalt. Ne eram complet străini. Dar noi ne iubeam. Sau cel puţin aşa credeam. În realitate eram doi străini care încercau să joace un rol care nu li se potrivea, dar se simţeau obligaţi dintr-o poruncă agăţată deasupra lor de nu se ştie cine: iubiţi-vă! Aşa că spun: încetaţi să vă iubiţi! Încercaţi să vă cunoaşteţi. Iubirea a ajuns o vorbă goală.

Toată această mascaradă a fost oprită de el. Când a plecat, şi-a cerut chiar şi scuze. L-am întrebat pentru ce îşi cere scuze, deşi ştiam. Dar vroiam să uit.

În loc de asta, adică de a uita, m-am dus să-mi tatuez un fluture. Nu de alta, dar ca să-mi amintesc pentru totdeauna cum a fost cu el de mână la Antipa când ne-am uitat la o colecţie de fluturi din toată lumea, sărutându-ne. Sărutându-ne cu tandreţe, patimă, dorinţă, durere, în căutarea iubirii pe care niciunul n-o găsisem, dar pe care încercam să o mimăm. Aşa văzusem în filme, citisem în cărţi. Pervertirea era acolo. Eram corupţi şi nu ne mai găseam drumul. Pentru că nu ştiam cu ce se-ncepe, ce e ea, iubirea, şi cum se ţine. Toată pofta aceea trupească era disperarea cu care am fi vrut să ne iubim. Dacă s-ar fi putut.